În Bucegi

În Bucegi:Prefață

Câte amintiri plăcute îmi deșteaptă această nouă ediție a lucrărei „În Bucegi"! Eram tocmai, în anii primejdioși ai primei tinereți. Mijeau în mine laolaltă imbolduri sentimentale și o melancolie vagă, un țel de amețeală sufletească în fața vieței care se astenică înainte-mi, cu tot alaiul necunoscuturilor ei. Citisem mult, dar mă domirisem puțin, îmi descopeream un curaj deosebit, însă mă simțeam stăpânit de o teamă neînțeleasă. Ascultam sfaturile sceptice ale celor cari se cred datori să prevină adolescenții împotriva primejdiilor vieței și a răutăței oamenilor, înțelegeam că pot avea dreptate, dar simțeam dăinuind în mine încrederea în frumusețea vieței. Între aceste șovăeli, sufeream fără durere, mă bucuram cu îngrijorare.

În acea vreme, am tăcut cunoștința lui Nestor Urechia. Mi-a vorbit ca nimeni altul; s'a aplecat asupra sufletului meu cu dragostea unui părinte. Mă miram singur de bunătatea acestui om matur, care se interesa de ce poate gândi sau simți un copilandru. Și l-am iubit dintru început, cucerit de comoara sufletului său de elită.

Nu-mi da nici un sfat; fiecare cuvânt al lui era însă un imbold către bine, către frumos. Pe nesimțite, cu o delicateță ce nu mi-a fost dat să mai întâlnesc, el așternea în fața mea duioșia dragostei de aproape, bucuria datoriei împlinite, îmi deschidea larg cartea cu priveliști nesfârșite a Naturei și mă ajuta să pricep poezia plopilor lumânăriți spre cer sau a sălciilor aplecate asupra apelor.

Am avut minte destulă sau în deajuns noroc ca să prețuesc valoarea unei astfel de prietenii. Înainte de a-l cunoaște pe Nestor Urechia, mă opream cu alți camarazi prin colțuri dosnice, spre a juca biliard, table sau spre a chefui, potrivit obiceiurilor liceenilor de pe vremea mea. Mai apoi, însă, dela școală mă duceam glonț acasă, lăsam cărțile și plecam la el, unde mă așteptau ceasuri de lungi convorbiri, din care sorbeam lot dorul de bine ce am putut realiza mai târziu.

Nestor Urechia este blândețea personificată. E afectuos, fără manifestări zgomotoase, de o iubire liniștită, asemenea apelor profunde. Cuvântul lui e plin de duioșie, iar cugetarea lui neîntinată de micimea omenească. Și astăzi, albit de ani, a rămas cu aceeași gândire nobil idealistă. N'am putut surprinde vreodată la el vreo svâcnirc egoistă; grindina existenții nu l-a atins. Lângă el am înțeles cuprinsul larg al cuvintelor; mare, bun, frumos:, lângă el am simțit ceea ce adolescenții nu descoperă singuri: dragostea de natură.

Când l'am cunoscut era tocmai în preajma publicărei acestui volum, îmi citea din paginile care îi plăceau mai mult. Câteva luni în urmă m'a invitat la cuibul lui poetic din Valea Cerbului, la Bușteni. Acolo a deschis în fața mea cartea cea mare a Naturei, capitolul atât de interesant al Bucegilor. M'a dus pe Diham, pe Coștila, pe Caraiman, pe Jepi, pe Omul, la Peștera Ialomiței, la Cheile Zănoagei. Ne urcam încet pe cărări, ne cățăram pe vârfuri. În locurile cu vederea largă se oprea, pentru a-mi da lămuriri asupra topografiei Bucegilor. Avea o adevărată adorație pentru acest măreț lanț al Carpaților noștri. Cunoștea numele fiecărui vârf, fiecărei văi, fiecărui brâu. Multora le-a fost naș fericit, îmi spunea numele florilor carpatine, îmi povestea fermecătoarele lor legende. Mă țintuia uneori locului, pentru a asculta glasul păsărelelor, una din podoabele firei sale artistice fiind simțul muzical foarte desvoltat: trilurile și ruladele aripatelor, nenumărate și atât de felurite în cadențe, în timbru sau tonuri îi erau toate familiare.

Când nimic din toate acestea nu-i atrăgea atenția, el deschidea sacul cu amintiri: literatura română, ca și literaturile străine îi puneau la îndemână comori de notațiuni sau senzații privitoare la Natură, pe care mi le împărtășea cu un fel de evlavie religioasă.

Când, pe scară, ajungeam obosit acasă, adormeam legănat într'o atmosferă de bine, de frumos, cum n'am mai întâlnit niciodată, cum nu cred că alți tineri să fi avut fericirea să guste. Astăzi, când părul încărunțit îmi îngrădește fruntea, în zadar caut amintiri mai dulci, clipe mai luminate de cât acelea pe care Nestor Urechia mi le-a picurat în suflet, pe vremea când îl întovărășeam pe brânele Bucegilor.

Finețea de suflet a lui Nestor Urechia s'a tradus printr'o invincibilă timiditate, avînd ca corolar o modestie fără de pereche. Foarte rezervat, s'a ținut la o parte neamestecându-se cu nimeni, n'a intrat în nici un cenaclu, n'a fost membru în vreo coterie, nu s'a infeodat la nici o ligă, într'un cuvârit a fost un izolat. Și... nu și-a făcut nici o reclamă. Toate acestea firește că au fost în dauna notorietăței sale ca scriitor; rezultatul? A fost timp de douăzeci de ani ignorat de massa mare a publicului cititor. El însă nu s'a turburat, ci s'a retras în turnul său de fildeș. Imaginea uzată a turnului de fildeș, aplicată lui Nestor Urechia, a prins un înțeles nou. El a trecut prin viață ca un sfios care nu încearcă s'o înfrunte și astfel a reușit s'o domine, ridicându-se deasupra ei, stăpânind-o complect prin puterea idealismului său inalterabil.

Mulți, prea mulți ani au trecut vai! de când cutreeram Bucegii cu Nestor Urechia. Dureri grele s'au abătut asupra lui; totuși, el a rămas acelaș visător senin, acelaș spirit în extaz față de minunățiile Nalurei. Acelaș timid. ne practic și dezarmat în lupta cu asprele contingențe ale vieței.

Pe când alții umplu cronicele revistelor cu sgomotul vanităței lor sau urcă treptele Academiei la umbra unor opere mai trecătoare de cât ei, Nestor Urechia, a continuat a scrie, în tăcere, pentru o elită restrânsă. În general, oficialitățile noastre l'au ignorat1.

Puținele persoane care, ca mine, au cunoscut de aproape pe Nestor Urechia, au putut, constata, citindu-i succesivele volume, cum, pe deantregul, se reflectează în ele cu firea și temperamentul lui, constituind un rar exemplu de perfectă comunitate între un autor și scrierile sale.

Nestor Urechia fiind artist, poet, proza sa este poetică, cizelată artistic, îndrăgostit de, formă, el este un remarcabil stilist. Iubitor al limbei sale materne, el se exprimă într'o melodioasă, pură limbă românească. Adorator al Naturei, Nestor Urechia este poetul Naturei, cântărețul florilor, gâzelor, păsărilor, piciorul Firei românești, înzestrat fiind cu un talent descriptiv fără de pereche. El este poetul munților, al Bucegilor. Toate cărțile sale sunt țesute din imnuri cântate spre glorificarea comorilor Țarei noastre binecuvântate.

Citiți, iubiți cititori, cu atențiune, în acest volum, descrierea panoramei Bucegilor și veți admira, fără îndoială, măestria acestor pagini de o nespusă frumusețe, pagini demne de un Bălcescu, de un Odobescu, care vor rămâne ca modele de proză românească.

Tot în acest volum, cetiți capitolul dorul brânelor în care duioșia este unită cu nobleța simțirilor. Și mai cetiți, la finea cărții, imnul, cel mai frumos imn ce s'a compus vreodată spre glorificarea Carpaților noștri, pagină model, pe care marele nostru Bălcescu ar fi semnat-o cu entuziasm și care n’ar trebui să lipsească din nici o antologie școlară.

Și mai cetiți... dar n'aș mai isprăvi cu citațiile.

Din toată opera lui Nestor Urechia se desprinde seninătatea unui suflet bun de poet, care a plutit deasupra urâțeniilor pământești ale vieței, seninătatea unui cântăreț al armoniilor Naturei, unui preamâritor al Bună-tăței, care, într'o lume bine alcătuită, ar trebui să se reverse nu numai din tăriile cerului, ci și din inimile oamenilor.

Și, Doamne, mare nevoe este astăzi de cărți de acestea senine, în mijlocul oceanului de turpitudini în care inotămr acum când omenirea, în goana îndeslulărei poftelor materiale, nu mai știe prețui frumusețea unui bob de rouă la revărsatul zorilor, armonia divină a unui cântec de pasăre, grația fermecătoare a unei flori.....

O, bunul și veneratul meu prieten! Cartea aceasta a ta mă trimete iar în zilele nevinovate ale primei mele tinereți. Plin de recunoștință, te asigur că figura ta blândă nu va fi trecut fără folos. Ai durat în viața noastră spirituală un monument trainic, care va încălzi, prin lumina pură către care se înalță, multe, multe generații. Da, șiruri întregi de generații, vor învăța, pe paginile cărților tale, să se ferească de egoismul steril, de arivismul ucigător de poezie și vor afla farmecul duioșiei sufletești legănată în frumusețea Naturei, vor iubi Frumosul și vor fi buni cu alții, așa cum tu ai fost cu semenii tăi.

Iar Posteritatea te va așeza la locul de onoare în Cartea de aur a Artei și Literaturei române, printre cei dintâi prozatori români.

N. ȘERBAN

Profesor Universitar Iași, luna florilor, 1928

În Bucegi:Lămurire

În anul 1907, după recomandarea neuitatului meu prieten, marele poet Alexandru Vlahuță, Institutul de arte grafice și de editură „Minerva" a tipărit prima ediție a acestei lucrări. În acelaș timp, a apărut la Paris, în editura cunoscutei case Plon-Nourrit, textul francez al acestei opere, alcătuit de autor, sub titlul „Dans les Carpathes Roumaines".

Cele două texte, francez și românesc, au avut destinuri deosebite. Cel francez a avut, din prima zi a ivirei sale, o primire călduroasă și foarte măgulitoare pentru autor; a fost nevoe de patru ediții.

Textul românesc a trebuit să aștepte formarea în publicul cetitor a unei mentalități speciale: dragostea de Natură și de cutreerare a munților. Din ziua când această mentalitate s'a înfiripat, cartea „În Bucegi" a ajuns să fie cunoscută, apreciată și mare a fost mulțumirea autorului de a constata răspândirea ei în mâinile unei elite românești.

Ediția din 1907 s'a epuizat înainte de răsboi. Dela răsboi încoace, toți amicii și cunoscuții mei, ba chiar mulți necunoscuți, cari s'au exprimat călduros prin scris, m'au îndemnat foarte stăruitor să public o nouă ediție a acestei lucrări. Trebue să adaug că acest îndemn este întărit și de marele succes dobândit de ultima mea carte „Vraja Bucegilor" publicată sub auspiciile „Turing-Clubului României".

Iată dar că am nespusa mulțumire de-a prezenta publicului cetitor o ediție, cu text definitiv, a lucrărei „În Bucegi", care mi-este cea mai dragă dintre toate cele ce am scris.

NESTOR URECHIA

I

Într'una din cele dintâiu zile ale toamnei anului 1872, tânărul Mircea Trestianu se întorcea din Transilvania, unde își petrecuse vara. Mircea reușise la bacalaureatul din sesiunea de Iunie. Tatăl său, negustor de mâna întâia în Piața mare a Bucureștilor, fericit, peste măsură, de izbânda fiului său, îi dase de cheltuială pentru o călătorie de vacanță; tânărul bacalaureat imitase pe concetățenii săi, fugind de căldurile înnăbușitoare ale Bucureștilor și ducându-se întruna din stațiunile balneare ale Transilvaniei care era „la modă" pe atunci. Câtva timp Mircea petrecu bine.

Apoi urâtul îl copleși: veșnica învârtire în aleea strâmtă, priveliștea pipernicitelor dealuri împodobite cu numele de munți și, mai presus de orice, grosolănia ungurească învăluitoare, îl scoseseră din fire.

Cât de mulțumit suspină în acea dumnezeiască zi de toamnă, când puse piciorul pe pământul României, la Predeal!

Tânărul călător se îndreptă spre „Ospătăria Puriștoacei" de pe marginea căii naționale. Curtea ospătăriei, parte ierbată, parte podită cu bârne, gemea de lume și de trăsuri de tot felul.

Mircea intră în sala cea mare din mijloc, în care se perindau băutorii: cărăuși, vameși și negustori. Stăpânul ospălăriei, înăuntrul șirodului, clătia ciocăne de țuică, stând de vorbă cu un om, care era întors cu spatele, la ușă.

Ospătarul arată cu degetul pe omul cu care sta de vorbă. Era un om, nici tânăr, nici bătrân, înalt, bine legat cu o barbă sură, deasă și un păr pletos; privirea-i erai limpede și blajină. Purta o vestă de vânător, o pălărie rotundă de pâslă, cu marginile largi, cisrne cu tureici înalte.

Andrei luă scrisoarea, o deschise și, alunecându-și privirea spre iscălitură, strigă, turburat:

„Frate Andrei, aducătorul acesteia este Mircea, băiatul ce mi-a dăruit D-zeu și care a scris scrisoarea asta, dând haina cuvenită cugetului meu. Ți-l trimet în solie, doar o isbuti el să te aducă pe aci, pe la noi, unde vei fi primit frățește. De mai multe ori ți-am trimis vorbă, ba prin chirigii, ba prin birjari, ba prin călărașii diligentei, poftindu-te la noi, iar tu ai răspuns că e prea departe și că mai bine ar fi să mă sui eu la munte. Ne-am încăpățânat amândoi, tu, căci nu ai vrut să te scobori la câmp, eu, căci mi-ar fi prea grozav să mai văd, cu ochii mei, locurile unde bieții mei părinți au fost mișelește uciși. Și, în acest fel, atâta amar de ani s'au scurs, fără ca să-ți privesc ochii tăi prietenoși și fără ca să-ți aud vorba ta blajină și așezată. Eu port în lumina ochilor mei icoana vie a feței tale de bărbat voinic și de omenie, iar tu, poate, vei întruchipa pe Răducu, în flăcăul rumen și drăguț ce ți-a sosit în solie; împărtășește-l pe dânsul cu prietenia și dragostea ce ne legau sufletele acum douăzeci și mai bine de ani, arată-i locul unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, în tovărășia ta, până în ziua când au venit fiarele muscălești, de au tăiat pe tata și pe mama, iar eu nebun de durere, mi-am luat lumea în cap. Primblă-l pe Mircea prin văile adânci, du-l pe plaiurile nesfârșite, cățărați-vă pe piscurile trufașe ale Bucegilor.

Îți încredințez odorul meu, pe Mircea. Vorba ta cumpănită, dar însuflețită de simțiri duioase, va răsuna la auzul lui ca un cântec frumos: prin ea, băiatul meu va prețui minunățiile salbei de munți ce poartă numele de Bucegi și va învăța să-și iubească țara, această țară neîntrecut de frumoasă și la munte și la câmp și la baltă...

Iar gândul meu va fi cu voi și parcă voi vedea pe Răducul de altă dată, cu tovarășul său Andrei, colindând crestele, hăulind prin văgăuni, rătăcind prin jnepenișul plaiurilor înalte, amândoi cu voe bună, inima largă, sufletul curat.

Cu o vădită turburare sufletească Andrei sfârși citirea acestei scrisori; ținând capul ascuns în mâini, privirea pironită pe hârtia desfăcută pe masă, el stete nemișcat câteva clipe; apoi, sculându-se, învălui pe fiul lui Răducu cu o privire de nețărmurită dragoste, îi strânse; manile și zise:

Nici nu-ți poți închipui cât mi-a răscolit firea scrisoarea tatălui d-tale. E negustor dedat, de atâția ani, cu socotelile mărfurilor și totuși fostul vânător de capre negre, fostul muntean, fără frică de desișul pădurilor și grozăvia prăpăstiilor, se ițăește printre rândurile ce ai scris sub înrâurirea gândurilor sale. Răducu a păstrat, într'o cută ascunsă a inimei, dragostea muntelui… Când citesc scrisoarea lui, amintirile trecutului se scoală în fața mea și tinerețea-mi se reînfăptuește... Dar destulă visare, adaogă Andrei :— Ia mai bine să alcătuim un program și să ne îndemnăm a-l urma. Mai întâi de toate este un lucru hotărât că vei sta câtva timp în căscioara mea.

Curând, cei doi prieteni părăsiră Predealul, în trăsurica cârciumarului dela Puriștoaca. Calea națională pe care mergeau șerpuia dealungul Prahovei. Valea ce străbătea era strîmtă, mărginită de două șiruri de munți cu cline repezi, acoperite de brazi, molifți și fagi. Uneori coastele se lăsau mai trăgănate și, la guri de vâlcele, se arătau poiene drăguțe.

Câte odată matca râului se adância și se îndepărta, spre a face loc la podișuri ierboase, molatec întinse.

Călătorii sosiau la podul de piatră Sorica aruncat peste împreunarea celor două râuri, născătoare ale Prahovei.

Ramurile unui sorb, care crescuse în zidăria, pe alocurea crăpată, a piciorului podului, le biciuiră obrajii. Câteva scorușe căzură în trăsură, ca niște boabe de mărgean.

Mircea se supuse, iar la porunca tovarășului său, deschizând ochii, strigă:

Valea se lărgise peste măsură; la stânga, șirul de munți, cu pripoare ierbate și clocotișuri păduroase. Dar la dreapta, în fund, ce spectacol! Un zid uriaș se înălța la cer din stânci repezi, golașe și sfâșiate.

Zidul se prelungia spre miază-zi, perzându-se în aburii vineți ce dormitau deasupra Sinăei.

Trăsura trecea acum dealungul poalelor muntelui Clăbuceiul Baiului, pe lângă care podișul zis Trestia își întindea mlaștina. Sosiră în gura văii Cerbului.

Străbătură luncile Cerbului, un șir de micuțele poieni presărate, ca niște insule, de lumină și căldură, prin aninișul des.

Andrei îndrepta pe Mircea, pășind, când pe urmele unei poteci, cu șerpuituri frânte prin patul neastâmpărat al râului, când încercuind lumânările de anini roșii, adunați în pâlcuri, ce parcă stau la sfat frățesc. Călcau pe un petriș răslețit de viiturile apelor, ori alunecau pe un pământ pâslit de mușchi, sau de putregaiuri de plante și frunze, pe care veacurile le schimbase în pământ vegetal.

Trecură prin „Poiana la Anini, covor luminos al Clăbucetului, străbătură de mai multe ori apa Cerbului, sărind din bolovan în bolovan, ori înaintând încet pe trunchiuri de anini căzuți de-a curmezișul apei.

Pe coastele Clâbucetului-Baiului și Munticelului, pervaze ale văii Cerbului, fagi puternici își înălțau ramurile lor desfășurate.

Vălcele strâmte se deschideau, din când în când în trupurile celor doi munți.

Tocmai că nu văd nici o floare.

Era un ghem pufos, înconjurat de petale de argint, în formă de suliți, apărate dedesupt prin frunze spinoase: înfiptă în iarba scurtă și arsă, se prăjia la soare pe o cută de pajiște.

Sosiau, în acea clipă, într'o poiană mare alcăluită din două podișuri; cel din stânga era mărginit cu o livă de molifți, iar cel din dreapta, mai jos, era brăzdat de o mulțime de pârâiașe cari, formând drăguțe golfulețe și pitice cascade, se aruncau în apa Cerbului.

În centrul podișului de sus. un arbore, un singur, falnic fag.

Încă o prevestire a apropierei iernei: acelea sunt florile numite de țăranii francezi „veilleuses" (candele) și de sătenii noștri „ghicitori", ghicitori ale iernii, de sigur. Parcă sunt cele dintâiu lămpi ce toamna aprinde pe pajiști, premergătoare ale acelora care, în nopțile geroase și înzăpezite, luminează masa familiei. În curând scurtaturile de fag vor pârâi în vatră și Bucegii se vor îmbrăca cu alb fecioresc...

Astfel vorbind, cei doi amici străbăteau Valea Cerbului.

Niciodată, tânărul Trestianu, târgoveț, necunoscător al minunățiilor naturei, nu simțise o atare mulțămire ca acum...

Curățenia aerului, tăcerea, gingășia sălbatecă a acestei văi, desfătau sufletul său fraged și îi era inima plină de o nemărginită încredere în tovarășul, care îi arăta dragoste părintească...

Mergeau tot prin pădure, adesea dealungul apei, trecând uneori prin luminișuri, pe care Andrei le numia: Poiana cintezoilor, loc de adunare al acestor drăguțe păsărele; poiana cu brebenei, al cărei covor verde primăvara este acoperit cu aceste fermecătoare flori, în trei culori; poiana cu bolovani, plină de stânci și bolovani, unele stând într'o rână, altele în picioare, ca niște idoli ale vreunui neam sălbatec de oameni, pierdut în negura veacurilor.

Deodată, perdeaua de fagi și molifți se dete la o parte și cele dintâiu coaste, ale unui munte, care sta stăvilar în fundul văii, se înfățișară.

Urcușul, destul de ostenitor, era îndulcit printr'un șir de podișuri.

Cei doi prieteni uneori se strecurau printr'o hoagă adâncă, pe ale cărei margini înalte erau înșiruite două rânduri de arbori sădiți cu rost, sau așezați într'un chip ademenitor la privire; foile dințate ale paltinilor se înfrățiau cu acele strânse în mănunchiuri nouroase ale Zadelor; molifții își înălțau piramidele lor alături de cotoarele uscate și scrijilite ale socilor cu boabe roșii; podurile ierbale ce se urmăriau, coprindeau ronduri cercuite cu stufișuri de măceși, ori de spinișori.

Pe alocurea, flacăra verde a unui brad tinerel țâșnia din mărgeanul boabelor unui scoruș; prin părțile golașe, târșarii de fag împedicau mersul călătorilor.

Pe un podiș mai întins, era clădită căsuța lui Andrei, casă țărănească, din bârne, cu acoperișul șindrilit, pereții văruiți, o prispă largă în față, împodobită. Între stâlpi, cu scânduri înflorite, mărginite de curba elegantă a vechilor case românești.

Pe stâlpii purtători ai acoperișului șindrilit al porții se încolăciau tulpinile și frunzele curpenului de munte. Gardul de nuele se ascundea pe după un gard viu de molifți tunși la înălțime de om și nepătruns îndesiți.

Mircea citi, pe unul din slâlpi, patru versuri săpate, în litere cirilice:

Jnepeanu arătă doi copaci bătrâni, care își desfășurau ramurile, de fiecare lature a porței, în chip ocrotitor, la dreapta un fag voinic, la stânga un brad puternic.

Tânărul student, suindu-se pe prispă, privi tabloul ce se desfășura înaintea ochilor. Valea Cerbului se întindea până în valea Prahovei, unde sclipeau câteva rare case țărănești așezate pe muntele Zanturu. La stânga, grebenii păduroși ai Clăbucetului-Baiului, la dreapla zidurile pietroase ale Bucegilor cu ace, suliți și turle străpungând albastrul limpede al cerului. La spalele casei, pădurea Dihamului care, mai sus, se răria, apoi, contenia, lăsând loc plaiurilor ierbale.

Mircea citi următoarele versuri, săpate, pe un canal al ușii dela intrare, cu un cuiu roșit în foc:

Adică:

Un lanț de munți, spintecat de o vale adâncă, primind la dreapta razele soarelui când răsare, iar la stânga razele ce aruncă când asfințește. Orientația este foarle bună.

Mircea citi:

Ceea ce Mircea traduse cam așa:

Aceasta era dorința mea: un petec de pământ, cu o grădină, un izvor vecin și o pădurice. Zeii m-au ocrotit, sunt mulțumit. Nu-ți cer nimica mai mult, fiule al Maiei, decât să mă bucur mult timp de aceste daruri.

II

Pata albă a felinarului ce ținea Andrei tremura înaintea celor doi prieteni.

Trecură Prahova pe un buștean șovăitor și călcară covoarele muntelui Zamura, pe malul stâng, al râului; o licărire slabă, geană sfiicioasă, se zăria deasupra Văii Fetei, la răsărit.

Mantia nopței ridicându-se puțin cale puțin, grămada uriașă a munților se înfăptuia, din ce în ce. Deodată, culmile se aprinseră, piscurile pâlpâiră.

Lanțul Bucegilor era învâlvorat de razele soarelui-răsare; suliți de foc amenințau cerul, țâșnind, par'că, din-tr un jeratec mereu ațâțat.

Dar, fără multă întârziere, focul se îmblânzi și curând coastele Bucegilor se înfășurară într'o maramă trandafirie.

Întunericul poalelor munților și a văii se spărgea.

Marama trandafirie pieri.

Bucegii răsăriră scăldați în aur topii.

Și acum, Mircea, privește... Ai în față-ți cea mai minunată priveliște din lume...

Tot ce poate desfăta și fermeca sufletul unui poet, sau al unui iubitor al naturei se află îngrămădit aci, gingășie și frumusețe, putere și strășnicie, grozăvie și măreție.

Valea Prahovei, după strâmtoarea Genunei, s'a lărgit deodată și râul s'a tras la oparte, în semn de respect pentru acești uriași munți Bucegi; deasupra patului său se întind podișuri care, în toiul verei, se îmbracă cît o floră fermecător de colorată.

Iată gingășie și frumusețe.

Mai departe, la apus, la poalele Bucegilor, se ridică cline blânde, iute prefăcute în „gălme" păduroase și în grebeni acoperiți cu o manta a cărei pulpană este vărstată cu albăstruiul aninilor și roșcatul fagilor, iar mai sus împodobită cu verdeața stăruitoare a brazilor. Putere, strășnicie arată acești codri de seculari brazi și molifți.

Dar minunea minunilor este acel zid uriaș, acea pălălae de piatră ce se înalță la cer, într’un avânt neînstrunat. Cine ar putea descrie răscoala acestor stânci care își încalecă seninările lor, se îmbrâncesc mânioase ? Sălbăticie a timpurilor preistorice, triumf al grozăviei și măreției! Omul se simte strivit față cu această zidire Iară asemănare în lume.

Îi iubesc din adâncul sufletului, fiindcă sunt frumoși și pentru că le-a fost milă de tatăl meu, fiindcă m’au legănat cu cântecul lor, cântecul Bucegilor, cântec de colori și de sunete, de mirezme și de forme. Îi cunosc Bucegii din frageda-mi copilărie; ei m'au îmbiat la visuri senine și, de am stat de vorbă cu ei, nu mi-au rănit suflelul și au tras departe de buzele mele cupa de amărăciune ce semenii mei își dăruesc unii altora.

Nu e zi dela Dumnezeu în care să nu-i învălui cu o duioasă privire.

Seara, când mi-am săvârșit munca grea și sunt gata a da ochii în gene, nu uit niciodată de a le cuprinde icoana în lumina ochilor mei. Dimineața gândul meu cel dintâi este să alerg la fereastră și. văzându-i, inima-mi crește. În orele de repaos, cea mai curată desfătare a mea este să mă așez în fața Bucegilor și să-i privesc: uit totul atunci și sufletul meu este duios alinat.

Acela care-i privește nepăsător nu vede de cât o îngrămădire ciclopică de stânci... Pentru mine însă fiecare din acești munți este o ființă deosebită, cu firea ei și apucăturile sale....

Cei doi prieteni stau acum cu privirea pironită la minunata desfășurare a Bucegilor. Pe muntele Coștila ei zăresc acel profil roman îndreptat spre cer, desemnat de creastă, profilul împăratului Traian.

La spatele “Gâlmei mari" se ascunde „Poiana Coștilei", acea poiană vrednică de cântarea celor mai mari poeți.

La marginea de miază-noapte a Coștilei un stei își repede spre bolta albastră săgeala-i bontită; este „Santinela" care aprig străjuește spintecătura cea mare a Bucegilor, la „Omul” :— Iată, tot pe Coștila, niște cline repezi ierbate numite „Gălbinari" după coloarea roșcată-gălbue a ierbei spre toamnă; deasupra acestor gălbinări se ridică un zid amețitor, cu totul drept, și lângă ei „Blidul uriașilor" a cărui curbă este formată de un zid uriaș încovoiat în semicerc; se zărește apoi Valea albă despărțind Coștila de Caraiman.

Caraimanul! Acest munte se vede mai bine din tot lanțul, căci satul Bușteni este clădit la poalele lui. Fără îndoială, Caraimanul are o înfățișare neasemănată cu a altor munți. În loc de a-și răsleți steiurile, el este îndesat și năpraznic; dintr'o opintire puternică el ese din pământ și-și înalță poporul său de stânci. Creasta sa nu are fantazia vecinei Coștila, ci, cu puține salturi, se lasă la stânga, apoi se sue într'un pisc care ascunde valea Jepilor. Stă Caraimanul ca un pontif bătrân, încruntat și impunător, neclintit păzitor al tradițiunilor.

Jepii următori, mici și mari, au cu totul un alt caracter. La o înălțime mai mică decât acea a Caraimanului de care Jepii mici sunt despărțiți prin Valea Jepilor, se desprinde o coamă mergătoare mai în linie dreaptă, ridicându-se dealungul unui zid rezemat pe coaste înjnepenite și îndreptându-se oblic spre valea Prahovei. Apoi, deodată se curmă și închipuește un mare V, între Jepii mici și „Claia mare". Nu e oare bine numit acest pisc răzlețit, al șirului, a cărui temelie mai apropiată de Bușteni se subție în înălțime, de ia forma unei Clăi sau a unei căpățâni de zahăr, pe a cărei „Tililă" se pare că piciorul omenesc nu poate călca? Claia mijlocie despărțită de Claia mare printr'un adevărat horn, “Valea Seacă", este spintecată în mijlocul ei de un abis; adâncimea aceslei prăpăstii nu o poate măsura ochiul... „Clăițele" se ițăesc, ca niște copilași, prin faldurile rochiei de brazi a Clăii mari și pe când Coștila și Caraimanul sunt puterea și măreția, Jepii înfățișează ciudăția Bucegilor. La stânga, creasta, Jepilor mari alcălueșle o linie puțin văluroasă, înaintând spre Prahova; un amfiteatru este săpat dedesupt, cu pripoare de iarbă plăcute și ademenitoare la urcuș, iar mai jos, străpungând piatra, se ivesc cele două Urlători, din care cea mare se aruncă în cascadă.

La capătul crestei Jepilor mari se așterne un platou aplecat spre Bușteni, acoperit ici și colo de jnepeni; verdeața acestor copăcei este împestrițată vara de pete roșii de bujori-de-munte.

Deodată, această pajiște înaltă, pe care privirea o poale mângâia, fără a se răni printre colți ascuțiți, se întrerupe și o cascadă de piscuri și de țuțuiuri se repede spre valea Prahovei; o năvălire de suliți ce lasă între ele bliduri în formă de mici V; parcă ar fi valurile unui puhoi uriaș sleite de un ger geologic, care le-a împătrit.

Șirul acesta de vârfuri formează o coamă îndoită mai jos, fără țepușe, schimbându-se într’o linie undulată a cărei curbă se înmoae, de se topește în marginea râului. Dincolo de valea următoare, Valea Babei, se ridică o altă coamă, acea a muntelui Piatra arsă asemănătoare, cu Jepii mari; apoi, valea Peleșului și, în sfârșit, într'o boare vineție, Furnica, cu clinele sale dulci gazonate la poalele căreia dormitează mănăstirea Sinaia.

Minunatul lanț se sfârșește cu Colții înfricoșători ai Vârfului cu dor și ai Vânturișului, cea din urmă expresie a neînfrânatei sălbatecii a acestor Bucegi cari și-au luat asupră-le rolul de mijlocitori între pământ și cer.

Puțin câte puțin, lanțul de munți redobândia coloarea vineție-alburie a pietrei văroase. Pe lângă petele albe ale spărturilor datorite sfărămițărei stâncelor, hornurile și șiștoacele, drumuri ale puhoaelor, păreau mai negre; ici colo, verdeața jnepenilor, agățați în scorburi, ori roșcatul gălbui al ierbei mărunte așternută pe clișoae mai puțin repezi.

Caraimanul, sub lumina orbitoare a soarelui de dimineață, părea un bolovan titanic, dintr'o bucată; acum el se populează cu nenumărate stânci, ce nu se puteau deosebi, cu un ceas mai înainte. Teancuri haotice de pietre, prin care luptă penumbra cu lumina.

Razele din ce în ce mai piezișe ale soarelui-apune, ne mai atingând părțile joase ale munților, negreala se sue, o negreață vânătă, curând răspândită peste tot zidul. Soarele se ascunde dincolo de creastă; prin adânca spintecătură a văii Jepilor el trimete un mănunchiu de raze, dând Clăii mari și piscurilor clinului de miază-zi a Caraimanului forme drepte, neadevărate.

Penumbra crește, vălul vânai se înnegrește. Deasupra Coștilei un foc se aprinde pe cer, dar iute se stinge. Amurgul se scoboară. Clipă tulbure îngrijitoare!

O stea sclipește deodată deasupra Caraimanului, apoi alta și încă alta și toată bolta se luminează cu pietre scumpe. Massa neagră a Bucegilor se hotărăște, grozavă. Coama lor trage pe cer o broderie armonioasă.

Și dacă luna se ridică pe cer, ea înfășură cu o lumină argintie marele lanț de munți, care se înfățișează și mai puternic, mai fioros și plin de taine nepătrunse.

Așa e la munte unde vorba Românului: „Ziua bună de dimineață se cunoaște, nu se adeverește în totdeauna.

Aburii eșiți la poalele Bucegilor se îndreptau spre cer; ajunși pe înălțimi, se prefăceau în panglici, înconjurând munții.

Alți nori sosiau cu repeziciune de pe Diham și se fărâmițau, acățându-se, ca niște ghiomotoace de lână de Claia-mare și alte vârfuri. Albeața lor se acoperia cu straturi negre amenințătoare.

III

Studentul, deșteptat de timpuriu, alergase la fereastra.

N'avem încotro: toamna se așează deabinelea în coprinsul nostru muntenesc. Nu vezi nimic înaintea ochilor, căci înotăm într’o mare de cețuri: un coif de nouri s'a lăsat din cer.

Jnepeanu scoase dintr'un saltar un caiet cu foile îngălbenite și, arătându-l tânărului său prieten:

Foarte turburat, luai foile și le pusei bine; le-am cetit.după moartea tatei. Acum, la rândul dumilale, Mirceo...

Afară ploaia cădea cu temei. Șindrilele acoperișului picurau neîncetat; se auzia în Valea Cerbului cântecul înnăbușit al ploii.

În odăița lui Andrei, pace și mulțămire; un zâmbet blajin înfloria pe buzele lui Andrei.

Mircea se așeză la cetit.

În Bucegi:Partea II: Memoriile lui Genepin

M'am născut în anul 1769, în cătunul Entre-deux-Eaux care ține de comuna Fraize, în Vosgi, (Franța).

Tatăl meu, contele Gerard-Marie de Genepin, era urmașiul unei vechi familii nobile din Champagne.

N'aș putea spune prin ce urîte destrăbălări, sau proaste socoteli, averea Genepinilor se împuținase într'atâta, în cât tatălui meu îi venise, la împărțeală, câteva peticele de pământ de bucate, precum și un fel de pavilion, așezat, în pădure, la o bătae de pușcă de cătun și pe care sătenii îl numeau gentilomiem (la gentilhommiere).

Contele de Genepin avea o fire ciudată: hotărît hoinăritor al pădurilor, vânător fără pereche; cu vorba pe șleau, era un tovarăș de ispravă, omenos, gălăgios și cam încurcă-toate, dar bun la suflet, ca un soare cald de primăvară.

Mama era fata lui Jacques Colin și a jupânesei Caterina, burghezi din târgul Fraize.

Intr'o zi, tata care tocmai împlinise treizeci de ani, se dusese la Fraize, să cumpere praf de pușcă; aci, în piața mare întâlnise pe Silvia Colin. Era frumoasă, albă și plăpândă ca o rochiță a rândunelei.

Pe loc, tata se îndrăgosti de fată și ca un om neștiutor de codeală la fapte, se și porni să ceară pe Silvia părinților ei.

Colinii, deși cam uluiți de vorba pripită a contelui fură foarte măguliți de cererea lui.

Cât despre Silvia, ea avea obiceiul a se supune orbește poruncilor părintești și apoi fu încântată de logodnicul său, băiat frumos, isteț, cu maniere de boer, pe care viața-i de pădure nu le putuse bădărani; nunta se și făcu.

O lună întreagă tatăl meu stele pe lângă tânăra lui soție, răsfățând-o, neștiind cum să-i intre mai bine în toate voile. Amorul lui sgomotos cam speria pe mama ființă sfiicioasă, cu o fire liniștită, visătoare. Dar înflăcărarea contelui se domoli repede și el se îndrumă iar spre pădure.

Îmbătat de plăcerile vânălorei, el uita, zile și nopți dearândul, drumul locașului său, unde o nevastă iubitoare îl aștepta. Când, amintindu-și că avea și el o casă cu rost, dedea pela gentilomieră, să fi auzit trăsnete împotriva prietenilor, care nu-l lăsaseră să-și vadă de datoria de om printre oameni!

Mama mea îl primia totdeauna cu zâmbetul pe buze.

Ca și moștenitorul unei împărății faimoase am fost primit la nașterea mea; mama nu mai avu altă grije decât să păstreze sănătatea copilașului iubit; curând apoi însă Dumnezeu o luă de pe pământ.

Biata mama! Dela tata am moștenit firea-mi neastâmpărată, iar dela această nobilă femee dragostea de Natură și mila de semenii mei suferitori, milă care m'a îndemnat uneori a-mi primejdui viața. Fără mamă, care m'ar fi răsfățat, crescui ca o plantă sălbatecă, între Firmin prea puțin priceput în ale dădăciei și tatăl meu care, când se ivia pe acasă, atâta știa: să mă pupe pe obrăjiori și să-mi împrumute, în chip de cai nărăvași, genunchii lui. Dar, de îndată ce împlinii șapte ani, tata îmi împovăra umărul cu o pușcă și mă trase cu el în păduri, spre a mă învăța meșteșugul vânătoresc.

Își ajunse scopul, dar ce viață neastâmpărată am dus!

Eram într'un ținut păduratec și muntos în care, slavă Domnului, puteai să umbli fără opreală și neîncetat. Cunoscui curând, în toate amănuntele sale, lanțul munților Vosgi: mă urcam cu ușurință pe Baloanele lor, cocoașe asemănându-se cu clăbuceturile Bucegilor noștri; o tuliam iepurește pe clinele lor; învățai numele deosebitelor lor gouttes, (pârâiașe) feignes (izvoare) rupts (râuri) și sauts (săritori).

Dormiam, prea adesea, sub acoperământul bolții cerești, în locul unde amurgul ne sosia, sau în vreun ferăstrău, în care sagarii (ferăstrăerii) ne primiau cu drag. Alte ori, ne culcam pe pământul bătut din bordeele cărbunarilor, în adâncimile pădurilor. Când străbăteam plaiurile înalte, ne plăcea mult să ne oprim pela marcairerii (stâne), pentru a sta de vorbă cu marcairii, oameni de omenie, dar cu vorbă aspră.

Adeseaori ne era masul pe la diferitele mănăstiri și schituri de prin Vosgi, în care tata afla mulți prieteni, monahi, smeriți la rugăciune, dar isteți în ale vânătoarei. Din când în când dam și pe acasă, unde găsiam pe Firmin amărît și bombănitor.

Numai în toiul iernei ne mai astâmpăram; eu îmi făceam vacul la unchiul meu, fratele mai mic al tatei, călugăr în schitul Tartaiux așezat în pădurea, cu acelaș nume, în vecinătatea cătunului Entre-deux-eaux.

Unchiul meu, părintele Anselme, semăna foarte cu frate-său contele, dar mințile lor se deosebiau cu totul; pe când tatăl meu nu vrea să știe de carte, părintele Anselme i se închina. Contele de Genepin nu știa ceti decât în cartea Naturei și în chip uimitor, este adevărat; unchiul meu nu aprețuia decât gândirea scrisă.

Se priviau cam cu dispreț, dar se iubiau, căci erau amândoi buni și cinstiți.

Părintele Anselme, cu o răbdare călugărească, îmi dete învățătura ce n'ași fi căpătat-o.aminteri; și pe când viscolul își deslănțuia afară grozăviile, eu, cu o carte în mână, în preajma vetrei, mă părpăleam, ascultând vorba cu tâlcuri cuprinzătoare ale unchiului.

Anii copilăriei mele se depanară între acești doui bărbați atât de deosebiți, cari însă, în sufletul meu, primitor de pecete bună, se înfrățiau și se întregiau.

În ziua de l Septembrie a anului 1791 împlinii 22 de ani; eram un băiat frumos și voinic, după cum spunea părintele Anselme și simțiam viața clocotind în vinele mele.

În dimineața acelei zile. care îmi hotărî soarta, visam, adâncit într’un somn temeinic; tata intră cu sgomot în odaia mea și mă deșteptă.

Când părinții mei au plecat, bieții, la rai, am fost lăsați, frate-meu și cu mine, în îngrijirea Eufroziei. Dar vai! nu ne potriviam nici cât la fire, așa că ea ne părăsi, lăsându-ne în seama lui Firmin.

Să mai știi un lucru: nici eu, nici unchiul tău, nu vom lua o centimă din această moștenire.

Nu, nu, mi-am făcut cuibul de ciof în singurătatea de aci și doresc de aci să mă îndrumez spre plaiurile cerești, după cum ar tâlcui unchiul tău. Despre tine stă vorba altfel: a sosit vremea să-ți faci un rost în lumea asta mare și socotesc că n'ai de gând să încalți cizmele mele de vânător înverșunat, nici să le îngropi în bârlogul meu de urs? Nu, banii aceștia îi vei întrebuința tu cum vei crede.

Plecai la Paris. Notarul se zori și în scurt timp mă puse în stăpânirea moștenirei: câteva mii de livre (franci).

Tata, căruia îi scrisesem, cerându-i un sfat pentru întrebuințarea acestei sume, îmi răspunse că de oare ce mă înăbușeam prin stradele Parisului, n'aveam decât să părăsesc Capitala. Părintele Anselme mă povățuia adăuga tata, să fac o călătorie prin Europa, să vizitez Orientul, Grecia, Italia.

Să călătoresc? Aceasta se potrivia de minune cu firea mea drumeață.

II

Plecai din Paris în 5 Octombrie 1701.

Pe la începutul lui Aprilie, mă aflam la Buda, cel dintâi oraș din lume, după spusa Ungurilor, așa cum cel mai frumos castel al Westphaliei era cel al d-lui baron de Thunder-ten-trunk, după o glumă prusacă.

În 15 Aprilie ajunsei, pe drumuri foarte stricate, la Orșova. Generalul austriac Daun, comandantul acestui oraș, îmi dete o ordonanță, un ungur, care vorbia nemțește și românește, să mă călăuzească și să mă îndestuleze din ale mâncărei, în țara necunoscută ce voiam să străbat.

A doua zi eram la Cerneți, cel dintâi târgușor românesc. Caporalul meu maghiar, purta la piept o medalie nu tocmai bună sfetnică, căci nu-l împiedeca să îndrăgostească, peste măsură, rachiul; el mă duse la curtea unui boernaș, pe care-l osândise să mă găzduiască.

Toate slugile se făcuseră nevăzute; feciorul boeresc care se ivi, primi pe spate câteva mângâeli cu gârbaciul ce-l avea în mână caporalul.

Robul nu păru mirat de chipul acesta prea stăruitor de a cere găzduire; și de i-ași fi destăinuit-o, n'ar fi priceput de loc răscoala sufletului meu, când am văzut cum se purtau, cu cei mai mici, cei care porunciau; câte d'astea am văzut mai târziu, în țara românească!

A doua zi m'am grăbit să cer scuze gazdei mele că i-am făcut supărare.

Sosi pe dată în odaia mea și, cu ajutorul tâlmaciului ungur, își arătă părerea de rău că nu mă primește mai bine.

Boerul rămase neluminat. Știa că dascălul băiatului mai mare al banului Craiovei era Franțuz, atâta tot.

Mă pofti în cerdac, unde-mi dete să beau tutun, să iau dulceață și cafea. Porunci să mi se facă rost de ceva păsări pentru drum.

Intrai în vorbă cu el; îl întrebai cum se învoia cu ocupația austriacă și dacă nu i-ar fi fost mai pe plac o ocupație rusească sau turcească.

Îmi răspunse că țara românească s'ar lipsi grozav de toți stăpânii aceștia, dar se vede că așa era scris că neamul românesc să fie veșnic supus streinilor!

Apoi mă întrebă: spune-mi Excelenție, ce ți-ar plăcea mai mult: să te sugă o lipitoare care, după ce s'a săturat, te lasă în pace, sau să-ți vie la taifas un lup, cu chip de câine, care să le ademenească mai întâiu cu vorbe dulci și să te lingușească și apoi să-și înfigă prietenește, spre binele dumitale, colții în trupul tău, în urmă să-ți rupă fâșii de carne și, dupăce ți-ai dat sfârșitul, să-ți sfâșie cu înverșunare leșul?

Boerul adaogă, clipind din ochi, că doftorii turci erau foarte meșteri la punerea lipitorilor și că lupii erau foarte răspândiți în țara muscălească.

Am priceput de minune unde vrea s'o aducă; dar părerea sa asupra Austriacilor n'a vrut să mi-o deslăinuiască, ori că se feria de caporalul tâlmaciu?

O slugă veni să-mi dea de știre că m'aștepta căruța poștei Am luat rămas bun dela boerul cu tâlcuri; el îmi prinse mâna, o puse la peptu-i, în dreptul inimei, gest care îmi păru mult mai frumos ca strângerea de mână, prea adesea fățarnică.

M'am scoborît în curte, să iau în stăpânire locul meu în trăsură. Dar, spre mirarea mea, în loc de trăsură am găsit un fel de cutie de lemn fără capac, înaltă de 30 degete, largă de 3 palme, lungă de 4 palme, băgată între 4 roți dintr'o singură bucată, cioplite din gros, așezată pe două osii de lemn; toate îmbinate fără nici un cuiu de fier. Ceva mai mult ca o roabă... un fel de treucă scurtă. Iată ce era faimoasa căruță a poștei românească!

Cinci perechi de cai erau înhămați la cutie, niște cai scunzi și costelivi; trei surugii, niște voinici, așteptau cu căciula în mână, să binevoiască excelenția mea să se așeze în căruță. M'am strecurat și eu cum am putut în treucă și m'am ghemuit pe fânul încins de pe fundul căruței; cei trei surugii încălecară pe deșălale trei cai din stânga, vislavoiul meu tot astfel; surugiii scoaseră din gâtlejurile lor niște răcnete grozave, învârtiră bicele lor ca niște praștii și plecarăm. Jgheabul meu făcea niște salturi nebune pe bolovanii stradei mari din Cerneți; mă grăpănai cu desnădejde de marginile căruței. Să mă fi văzut damele cele frumoase din Paris și Viena, obișnuite cu elegante carete și leftice aurite (chaises a porteur) ce haz ar fi făcut de halul în care mă aflam! Drumul era cât se poate de ticălos și totuși căruța nu se opria din goană, căci surugiii înfierbințiau caii fără încetare.

Sub soarele călduț de sfârșit de Aprilie, sburam, sburam ca un Făt-frumos de povești; sorbiam aerul cel curat al câmpiilor, vântul îmi biciuia fața; eram beat dr lumină și de spațiu...

Treuca mea, cele mai de multe ori, era târâtă, pe câmp pe unde o luau razna surugiii.

Uneori, urmam dâra făgașelor, care, dragă doamne, închipuiau drumul mare; hurducăturile erau grozave, dar surugiii țipau și mai strașnic. După două ore de goană nemaipomenită, deodată ne-am oprit. Înaintea noastră se lăția cel mai frumos noroiu ce mi-au văzut ochii vreodată. Pământ galben, aci clisos, aci mai subțiat, în care le scufundai până la coapse. De trecut pe la dreapta, sau pe la stânga, nici vorbă, prin păduricea mlăștinoasă.

Caporalul și cu surugiii plecară, care încotro, să ceară ajutor. Zărisem, cu câteva clipe înainte, niște țărani; dar, cât ne văzură fugiră prin pădure. Cu chiu cu vai, călăuza mea aduse câțiva din ei; iar alții, cât băgară de seamă că nu mă purtam rău cu cei prinși, ba chiar, împingeam și eu la roată, se apropiară și se făcură, vreo cincisprezece, cari ridicau căruța pe umeri, îndemnându-se prin strigăte. Bieții oameni! ne dădeau mână de ajutor creștinească nouă, de cari se feriseră mai întâiu. Parcă și acum văd pe un moșneag împingând și el cu un toiag.

Atunci, pentru întâia oară, am prețuit firea bună a țăranilor români... Copiez aci rândurile ce ani scris pe caetul meu de note:

Insfârșit, am străbătut marea de noroi și ne-am pus iarăși pe goană.

Mai merserăm ce merserăm și, la o cotitură, căruța se împedică de un bolovan și se frânse. Atunci să fi văzut deșteptăciune și îndemânare pe oamenii mei, cum se cuvine unor țărani latini de viță: scoase unul o custură de la brâu, tăe câteva crăci dintr'un copac vecin, le legară cu capete de frânghii găsite în fundul căruței și, cât clipești din ochi căruța se drese. Să fi fost în Franța ar fi adus un fierar, un rotar, un caretaș un.... numai știu și eu pe cine...

Dar era scris, vorba Românului fatalist, ca în ziua aceea să se mai întâmple câte ceva; eu am făcut haz de toate neajunsurile, căci eram tânăr și dedat la d'aldeastea.

Sosirăm pe marginea Oltului pe înnoptate; nici de gândit nu era să trecem Oltul pe podul umblător. O burniță rece ne pătrundea până la oase.

Eram gata să petrec noaptea în căruță, sub cerul liber, cer negru, catran, dar tâlmaciul meu mă pofti, după ce vorbi cu surugiii să-l urmez; îmi arăta rotocoalele unui fum ce parcă eșia din pământ.

Descoperirăm, pitit la spatele unor mărăcini înalți, un bordeiu îngropat în pământ; ne-am târât ca să intrăm.

Cât ne văzu, o biată țărancă zdrențăroasă, se sculă de pe niște scânduri, foarte speriată. Caporalul o liniști, iar pe mine mă îndemnă să stau jos. Dar unde? M'am așezut pe vine, cât mai departe de focul din care țâșnia o fumărie orbitoare. Ordonanța mea se făcuse nevăzută, dar curând se ivi iar, ținând într’o mână un opaeț și în cealaltă un puiu ce mai rămăsese dintre păsările ce-mi dăruise boerinașul român din Cerneți; aruncă puiul, gata jumulit, în ceaunul plin cu apă, singura mobilă din bordei, și agăță ceaunul de crăcane, deasupra focului ațâțat.

Că era prost gătit puiul, nici vorbă, dar l'am mâncat cu pofta unui flăcău de douăzecișidoi de ani, poftă întărîtată de goana nebună din ziua aceea.

La lumina slabă a opaețului, am băgat de seamă, cum, pe când mâncăm, mă privia cu ochi cerșetori stăpâna bordeiului și, în acelaș timp, mângâia cu o mână țoalele așternute pe pat; i-am dat și ei un picior de puiu; pe dată femeea ridică țoalele sub care nu se afla vreo pisicuță, după cum îmi închipuisem jmai întâi, ci un copilaș, gol pușcă; să fi văzut cum se aruncă țâncul, cu lăcomie, asupra bucății de carne!

Amintirea aceasta mă amărăște și acum, după o trecere de timp de mai bine ca o jumătate de veac. Nenorociți locuitori ai unei țări bântuite de toate grozăviile care făceau alaiu războaielor; până și copilașii nevinovați erau chinuiți de foame!

Am lăsat femeei la plecare câțiva sfanți, mâhnit că nu puteam aduce o alinare mai temeinică la așa suferinți.

Două zile mi-au mai trebuit, ca să străbat nesfârșitul pustiu ce mă despărția de București.

Am sosit în capitală pe seară și am fost primit în gazdă la un căpitan austriac, căruia i se scrisese din vreme dela Viena.

A doua zi m'am prezentat la generalul Ensemberg, comandantul trupelor austriace de ocupațiune. Mă primi binevoitor, căci aveam scrisori de recomandație din partea prințului de Ligne și a contelui de Cobentzel, pe care îi cunoscusem la Viena.

Iarăși am luat parte la serbări: ofițerii austriaci petreceau de minune, pe socoteala vistieriei țării.

Am cunoscut la aceste petreceri pe un compatriot negustor; acest Francez învârtia un negoț întins, între Răsăritul și Apusul Europei. De mulți ani se statornicise în Principate. Om cu carte, avea și o inimă largă; prinsese dragoste de neamul românesc. Dela el învățai întâmplările de căpetenie ale istoriei Românilor; îi era mare milă de ei, dar avea încredere în viitorul lor.

Văzând că-l ascultam cu luare aminte, mă rugă să nu dau uitărei acest neam, frate al Francezilor, și la întoarcerea în Franța să-l fac cunoscut, căci de el nu vorbiau decât diplomații, îmi dete și niște cărți, spre a-mi întregi cunoștințele mele asupra Românilor.

Bucureștii m'au fermecat prin înfățișarea lor. Clădită foarte neregulat pe malurile Dâmboviței, capitala Țării românești își revărsa casele pe o întindere mare. Cel mai adesea casele boerești se perdeau în niște curți fără sfârșit, înconjurate de livezi adânci, despărțite între ele prin maidane ce se țineau șir.

Primăvara sulemenise orașul cu trandafiriul și albul florilor de pe nenumărați arbori.roditori; salcâmii, foarte numeroși și ei, stăteau gala să înflorească; îmi închipuesc ce frumusețe se va fi desfășurat câteva zile mai târziu în Bucureștii împodobiți cu florile albe ale salcâmilor, îmbătător mirositoare!

Strada de căpetenie, Podul Mogoșoaei, pe care treceam în caretă, ducându-mă la vizite, era podită, nu cu piatră, ci cu bârne; într'o zi, ce gând rău mi-a venit să o iau pe jos, îndreptându-mă spre locuința compatriotului meu, negustorul. Am pățit-o cât de bună! Plouase noaptea și, tot săltând printre bârnele putrezite și șovăitoare, am căzut drept în șanțul din mijlocul podului, într'un băltoc de ape murdare!

Am ieșit, cât mai repede, din șanț, scârbit și rușinat, sub privirile batjocoritoare ale boerilor, cari treceau, duși în caretele lor poleite, de Viana. Nu știusem că numai prostimea mergea pe jos prin ulițile Bucureștilor!..

Am plecat, după vreo zece zile, iar cu căruța poștei, spre Dunăre. Sosind la Zimnicea, am fost primit, de maiorul regimentului prințului Eugen de Savoia. Maiorul acesta purta cea mai frumoasă coadă ce am văzut-o vreodată la Nemții cu coadă.

M'a bătut la o partidă de șah și m'a ospătat împărătește. Am zărit pe masă o sticluță cu muștar de Maille din rue des Arcs, ceea ce mi-a amintit chipul încruntat al notarului Crochard... Dar nu trebuia să uit că mai aveam de colindat prin țări streine.

A doua zi am trecut Dunărea, am intrat în Șișlov. Eram în țara turcească. Părăsiam o țară, pe care cu adevărat o compătimisem; nici prin gând nu mi-a trecut atunci că în curând această țară, acest popor, îmi vor fi dragi... Nu e nevoe să mai înșir aci cele ce am văzul în călătoria mea prin Turcia, Grecia și Italia, ți-am descris, cu graiu viu. minunile artei și ale Naturei ce am admirat la Constantinopole, în Archipelag, la Neapole. la Pompei.

III

Am debarcat la Marsilia în ziua de 15 August a anului 1792, după o călătorie de aproape un an, călătorie mai scurtă decât aș fi dorit.

Mi se păru că pășesc pe un vulcan; revoluția izbucnise în Franța. Vestea detronării regelui Ludovic XVI sosise la Marsilia. În mare grabă, plecai spre Vosgi, foarte neliniștit.

Temerea mea era vai! întemeiată.

Nu aflai acasă decât pe bătrânul Firmin, care îmi înmâna o scrisoare din partea tatei.

Contele de Genepin mă înștiința de plecarea sa la Paris, unde vrea să dea ajutorul spadei sale regelui. Mă îndemna să-i iau urma și îmi dedea adresa unui hangiu în rue du Bac.

Firmin îmi povesti că tatăl meu plecase, după o consfătuire tainică, ce avusese cu niște oameni sosiți din Paris. Așa dar, tata părăsise pacea și liniștea căsuței noastre mult dragi, ca să se arunce în vălmășagul capitalei răsculate.

Nu mă dusei la mănăstirea Tarlainx, să iau lămuriri dela unchiul meu, căci Firmin îmi spuse că monahii se risipiseră, ca puii de potârnichie, iar părintele Anselme plecase în Germania.

La Paris, altă veste urîtă: tata nu mai dedese, de trei zile, pela hanul unde trăsei. Nu mai aflai nici pe notarul, om de omenie, care mă pusese repede în stăpânirea moștenirei mătușei Euphrasia, precum nici pe cei câțiva prieteni ai familiei noastre, călăuzele mele atunci prin Paris.

Trecuseră peste graniță ori fuseseră arestați... Rătăcii, suflet îndurerat, prin stradele Parisului, căutând pe tata...

În 2 Septembrie, spre seară, hangiul, un compatriot din St. Die, îmi povesti, tremurând, că nu departe de strada noastră, la închisoarea Abbaye, poporul măcelărise, în timpul zilei, pe prizonierii cari, după o prefăcută judecată, erau dați afară, în stradă. Sosirea nopții curmase îngrozitorul meșteșug al acestor ucigași porecliți„muncitori".

Mă gândii la tata... poate, și el închis întruna din acele groaznice temniți, aștepta moartea; ce noapte fără de somn petrecui...

A doua zi, cu toată împotrivirea hangiului, mă îndreptai spre Abbaye, mai mult târît de valul poporului, care se ducea să privească măcelul; și astăzi mi se îngheață sângele în vine, când îmi amintesc groaznica priveliște.

Din când în când, prin ușa cea mare căscală a închisorei, trecea, împins dela spate, câte un nenorocit...

Într'o clipă, era apucat, tăiat, sfâșiat, strivit de „muncitori". Gârbace, săbii, topoare, sulițe, toate le folosiau, ca arme, fiarele sălbatice. Capete se rostogoliau, brațe se desghiocau, sângele țâșnia în valuri...

Împietrit de spaimă, pe pragul unei prăvălii, priviam fără de voe; ași fi vrut să fug, dar mă împresurau descreerații, cari îndemnau pe omorâtori.

De odată poarta se căscă mai mult, dând drumul unui șir de prizonieri. Cunoscui, printre acești martiri, pe tata... Da, el era... Ființa acea bună, trebuia să cadă sub loviturile fără de cruțare ale ucigașilor! Vrusei să strig, gâtul mi se strânse, și, într'un hohot de plâns, deabia șoptii: tată! Auzii atunci un glas înnăbușil zicându-mi la ureche: nenorocitule, taci! și apoi leșinai... Când mi-am venit în simțiri eram întins în fundul prăvăliei, dinaintea căreia fusesem martor neputincios și înspăimântat al blestematelor nelegiuiri ale „Septembriserilor”.

O femee tânără (îi zărisem chipul, printr'o perdea de lacrămi, înainte de a leșina), sta aplecată asupra mea.

IV

Cu multă greutate putui trece peste graniță. Mai bine de un an, rătăcii prin Germania, în căutarea unchiului meu, ducând o viață de lipsuri. În primăvara anului 1794 sosii la Viena, într'un hal de sărăcie cumplită. Lăsai mândrie și rușine la o parte și bătui la ușa unuia din tinerii vienezi cu care trei ani mai înainte, petrecusem în Viena. Prin mijlocirea lui, căpătai un loc de preceptor într'o familie de nemeși unguri, prin împrejurimile Făgărașului; mi se încredința educația fiului celui mai mic. Pe dată ce intrai în casa aceea, purtarea grosolană a familiei mă supără; dar n'aveam încotro, trebuia să le sufăr toanele, cu deosebire să mă stăpânesc față cu băiatul mai mare.

Trei luni de vară am trăit în casa nemeșilor; prietenia ce legai cu bătrânul preot român din sat, om venerabil, îmi dete puteri să îndur mojiciile ungurești. De la cuviosul preot aflai cum se purtaseră vitejește țăranii români din Ardeal, răsculându-se, cu câțiva ani mai înainte, spre a scutura jugul iobăgiei; fiori îmi treceau prin tot trupul la povestirea cruzimilor guvernului ardelenesc care, la îndemnul nobililor unguri, vrusese să sugrume revolta românească. Prietenia mea cu preotul român nu fu nebăgată în seamă la curtea nemeșească; căutau să mă supere cu vorbe răutăcioase, ponegrind pe Români și dându-le porecle urâte.

Furtuna ce se înlănțuise în inima mea se dezlegă într’o zi de August, când mă întorceam dela casa preoțească.

Tocmai când dasem portița casei delaturi, băiatul mai mare al nemeșilor se îndreptă spre mine cu pași repezi și mă întrebă, cu glas poruncitor:

Aș fi putut răspunde că asta nu-l privia câtuși de puțin; dar îmi ținui firea și-i răspunsei cu glas liniștit:

Căuta pricina cu lumânarea.

Se făcu alb ca varul de mânie, ochii i se bulbucara, iar eu mă gătii de apărare, gândind că se va arunca asupra mea. Ungurul însă stete pironit pe loc și țipă rânjind:

Ne băturăm în duel, într'un loc singuratic din păduricea vecină; cât încrucișarăm spedele, dușmanul meu mă răni la brațul stâng. Nu vrusei lotuși să curm lupta; după mai multe atacuri, tânărul nemeș căzu; îi străpunsesem pântecele.

Când văzui pe ungur la pământ, neînsuflețit, nebunia ce făptuisem mi se înfățișă limpede în minte.

Ce era să mă fac de acu? Dacă va fi murit, cine va putea mărturisi că duelul, deși fără martori, și dar fără regulă, fusese cinstit? Munca silnică era gata să mă sugrume cu brațele-i neîndurătoare.

Pradă a celor mai negre gânduri, aruncai cât colo spada, intrai în odaia mea, unde-mi legai rana cum putui; băgai în buzunar două chifle ce-mi rămăsese de la prânz și, fără să mai stau la socoteli, părăsii casa aceea haină; apucai drumul ce se ivi mai întâiu și umblai toată noaptea, fără încetare ca un nebun.

În dimineața următoare mă aflam în vecinătatea târgușorului Râșnov, prin care mă plimbasem, câteva zile mai înainte, cu elevul meu. Știam că munții cari ascundeau zarea la miazăzi erau Carpații; dincolo de ei dedeai de țara românească. Intr'acolo trebuia să-mi fie scăparea! Ocolii Râșnovul și intrai într'o vale care se îndrepta spre lanțul de munți românești.

Cincisorezece ore se împliniseră de când mergeam, fără oprire; mă simțiam prea obosit, cu puterile sleite. A trebuit să mă opresc, spre a mă odihni cât de puțin; eram topit de foame; înghiții lacom, una din chiflele ce luasem drept merinde.

Dar nu-mi era ertat să-mi reîntregesc temeinic puterile, căci, cine știe, jandarmii unguri ațâțați de părinții tânărului nemeș, mă urmăriau înverșunați. Luai pe o potecuță priporoasă, ce se încolăcia pe după un clin al muntelui.

După amiazi, fără a întâlni suflet de om, mă pomenii pe coama unui munte, de unde se zăria Râșnovul, șesul transilvan, și, într'o depărtare neguroasă, munții Făgărașului. Un șanț larg la gură șerpuia pe coasta muntelui Dihamul, pe care umblam fără să știu. De bună seamă șanțul de graniță; sării peste ei... mă aflam pe pământ românesc. Mă lungii pe iarbă, istovit, sdrobit de osteneală. Cu amărăciune cugetai asupra nestatorniciei soartei: acum pribeag și fugărit, muritor de foame și de oboseală, călcam pământul țării românești, acest pământ străbătut de mine, trei ani mai înainte, călător fără de griji, curtenit și ascultat ca o „excelenție", cheltuind fără socoteală.

Ce flori de bucurie, ce neghină de întristare mi-era dat ă culeg în țara aceasta de ale cărei suferințe mi se strânsese inima și pentru care dorisem o soartă mai îndurătoare.

Mă depărtai de șanțul de graniță, căci la sosirea jandarmilor unguri, nu m-ar fi ocrotit un simplu șanț.

Îmi astâmpărai puțin foamea ce mă chinuia, mâncând din belșug, dimpreună cu pâinișoara ce-mi rămăsese, zmeură și afine ce găsii, scoborând clinul despre miază-zi al muntelui. Afinul! De câteori, în goanele mele nebunești prin pădurile Vosgilor, mă oprisem dinaintea acestui copăcel cu fructe albăstrii învăluite de promoroacă vânătă... Toată copilăria mea fericită se desfășură în fața ochilor mei, din cari picurară lacrimi!

Rana dela braț mă înjunghia; o spălai cu apă rece dela un izvoraș, apoi, așternându-mă pe iarbă, am adormit. Somn scurt și netihnit, nedătător de puteri; un vis îngrozitor îmi scutură tot trupul, de mă deșteptai tremurând. Soarele se scobora spre Bucegii, ale căror coaste le vedeam întâia oară.

Trebuia să mă hotărăsc întrun fel; nu mă puteam lipsi de ajutorul semenilor mei; mă îndreptai spre valea mare ce zăriam spre miazăzi.

Slăbit de nemâncare și de goană, nu o tuliam repede; mă simțiam și luat de friguri.

După un ceas de scoborâș, se ivi fumul unui coș, apoi o împrejmuire și o casă. Mă aflam în fața porții unei locuinți. În clipa aceia mi se păru că tot sângele îmi țâșnește din vine și căzui la pământ, fără simțire. Când m'am deșteptat, m'am pomenit întins pe un pat. La căpătâiul meu stătea un moșneag cu barba lungă, albă, albă și mă privia cu ochi prietenoși. Era moș Andrei, pustnicul Dihamului. Intr'o limbă românească, încă șovăitoare, îi povestii pe scurt ce mi se întâmplase. Pustnicul milos mă încredința că n'aveam să mă tem de nimeni, cât timp voi sta sub acoperemântul căscioarei sale.

Trebuia să stau, adăuga el, câtva timp la dânsul, până ce rana se va vindeca.

Rana se închise după câteva zile, dar eu nu plecai. Am stat pe lângă omul lui Dumnezeu, cât mai trăi dânsul și i-am închis ochii, când Cel de sus l’a chemat în Rai...

V

Toamna anului 1794 și iarna anului următor le petrecui închis în coliba lui moș Andrei pustnicul. Nu fui cercetat de nimeni; câțiva ani mai târziu am aflat, la Brașov, că rana ce căpătase tânărul nemeș, în duelul său cu un învățător francez, se vindecase, iar Francezul se făcuse nevăzut.

În desprimăvărat plecai în recunoaștere, prin ținutul Bucegilor.

Mersei mai întâi la Predeal; sosind pe pajiștele din Între-Prahove, crezui că visez: eram chiar în luncile cătunului, în care mă născusem, în Entre-deux-eaux!

Mare era asemănarea între aceste două locuri: în Intre-Prahove lipseau numai cele câteva case ale cătunului vosgian.

Natura își desfășura mândrețele, întocmai ca în Vosgi; pe ce înaintam spre Predeal, deosebiam Clăbuceturi asemănătoare cu Ballons din Vosgi.

Rămăsei apoi uimit, când mi se adeveri că Flora părții acesteia a văii Prahovei era aceeași ca în Vosgi. Locuitori aproape nu erau în acest coprins: la poalele muntelui Furnica se aciuia mănăstirea Sinaia, în jurul căreia câteva case ale scutelnicilor alcătuiau cătunul Izvor; rari sihastri își petreceau viața în rugăciuni, prin codrii înconjurători.

Dealungul drumului de țară, ducând la graniță, nu se afla nici o casă, fără numai hanul întărit de pe Zamura numit „la Slonul de piatră" pe care Austriacii, luptându-se cu oastea lui Mavrogheni-Vodă, îl dărâmaseră în parte, cu șase ani mai înainte. De aci până la schitul Predeal nici măcar o colibă; dincolo de Prahovița, în fața schitului Predeal, mai era hanul din gura Rășnoavei.

La hanurile acestea poposiau chirigiii zărneșteni, cari transportau mărfuri brașovenești pe cai până la Câmpina, de unde se încărcau în chervane; vama se afla în Breaza. Păduri seculare și neumblate îmbrăcau.clinele munților; cerbii, căprioarele și caprele negre trăiau în aceste păduri în pace neturburală; nesfârșite pustietăți adăpostiau tăcerea veșniciei atot slăpânitoare.

Ce ținut minunat pentru un vânător înverșunat cum eram eu! Ce vânători neîntrecute am făcut!

O altă desfătare pe care nu o putusem avea pe munții Vosgi cei scunzi: pe Bucegi m'am urcat la înălțimi necunoscute în locul meu de naștere. Curând, mă împrietenii cu ciobanii, cari petreceau verile pe plaiurile înalte, păzind berbecii și cârlanii.

Erau acești ciobani, cei mai mulți de dincolo: Țuțueni, Brăneni, Săceleni, oameni buni la suflet, îndemânateci și netemători, isteți, ca niște fii ai unui neam deștept. La trebuință le dam mână de ajutor la muncile lor și nu le precupețiam sfaturile, când era la pregătirea brânzeturilor. De unul dintre ei, Vasile Secelariu, prinsei dragoste, din clipa în care ne cunoscurăm. Urmaș al unei vechi familii mocănești, Secelariu era un om chipeș, bine legat la trup. Veșnic vesel, foarte hazliu, era totdeauna gata să povestească vreo snoavă, batjocorind, cu subțirenie, pe Unguri. Și așa de bine îmi împărțiam viața, mai cu vânatul, mai cu pescuitul, mai vedeam de cuviosul pustnic care, cu atâta bunătate, îmi dăduse adăpost în căscioara lui; mă suiam și pe munți, ori, de steteam acasă, mă îndeletniceam cu tot felul de lucrări de lemn ce învățasem dela moș Andrei, și în urmă le vindeam bacilor sau și la Brașov, de căpătăm câteva parale pe ele.

Petrecui astfel doisprezece ani în locurile acestea încântătoare, pot zice, cu drept cuvânt, cei mai fericiți ani ai vieții mele.

Inima sângerându-mi, când îmi amintiam omorîrea mișelească a tatei, sufletul înveninat de amărăciunile celor doi ani de pribegie, altă dorință n'aveam decât de a stinge în marea uitării ura ce căpătasem împotriva semenilor mei din lumea civilizată.

Și aci, în sânul acestei Firi, neîntrecut de frumoasă, ani cunoscut pacea...

În cei dintâi ani ai șederei mele în valea Cerbului, vătașii plaiului Prahova nu avură cunoștință de ființa mea. Dar și dacă dela un timp nu putui să mă mai strecor neluat în seamă, vătașii nu mă supărară nici întrun chip; mai întâiu că n'ar fi îndrăznit să necăjească, “un sudit franțuz" și apoi eram un om de preț față de ei, căci luasem o însărcinare foarte însemnată (!). Face să o povestesc aci:

În fiecare an, Sublima Poartă primia dela cele doua țări române, afară de haraciul cu ale lui dichisuri, și un număr de șoimi, de care marele cap al vânătorilor Padișahului avea trebuință.

La fiecare sosire a verii, vătașii plaiurilor făceau venin de moarte, pentrucă erau îndatorați de Vodă să predea câteva din păsările acestea de pradă, sub amenințarea că li se trimete „mumbașir cu greu treapăd", de nu sunt următori poruncii.

Plaiul Prahova trebuia să dea doi șoimi. Ce-mi veni într'un rând? Prinsesem de vii două șoimoaice frumoase; le dusei la Câmpina vătafului plaiului nostru. Să-i fi dus comorile lui Iov, nu mă primia mai bine; nenorocitul de slujbaș tocmai se bătea cu capul de pereți, căci potecașii pe care îi însărcinase cu prinderea șoimilor se întorseseră cu mâinile goale.

Din ziua aceia, am fost „șoimarul” curții otomane, în plaiul Prahova. În chipul acesta eu mi-am plătit birurile.

Nu e vorbă, mi-ar fi dat de furcă „negustoria"' asta dacă, în copilăria mea, n'aș fi cunoscut, în Vosgi, un “fauconnier" de mâna întâia care mă învăță meșteșugul lui.

Prindeam șoimuleții în cuib, dupăce cercetasem, din iarnă locurile unde șoimoaicele clociau, totdeauna pitulate în scorburi de pereți prăpăstioși; să mă fi văzut cum mă cățăram până la ei, cu îndemânare și fără amețeală...

Meșteșugul acesta periculos îmi era plăcut, că nu degeaba aveam o fire svânturatecă.

Ba, uneori, chiar, învățam șoimii ce prindeam în curse; vătaful, căruia îi duceam, nu știa cum să mă mulțumească: se gândia el la bacșișul gras ce avea să primească dela stăpânire!

În luna Ianuarie a anului 1807, pustnicul Dihamului, care era să împlinească suta de ani, se îmbolnăvi greu și nu se mai sculă.

Înainte de a-și da sfârșitul, îmi destăinui că făcuse rost ca să-mi urmez, neturburat, viața în căscioara lui. Îmi povesti că strămoșii săi, frații Udriști, dăruiseră, prin secolul al 16-lea bisericei românești din Râșnov, muntele Dihamul zis și Baiul, cu îndatorirea să îngădue urmașilor lor să se folosească, nesupărați, de clinul de spre valea Cerbului, pe întinderea ce vor putea cuprinde.

Dreptul acesta l-am căpătat dela pustnicul Andrei și, la rândul tău, fiule, te vei folosi de el, când voi înceta din viață.

Am închis, cu pietate, ochii bunului bătrân și l-am plâns, căci ca un părinte îmi fusese și pe lângă el aflasem două nestemate haruri: pacea și liniștea. După moartea lui pieri și liniștea aceasta deplină.

Rușii intraseră în țările române; în zadar, în vara anului 1807, am așteptat sosirea oilor; nici o turmă nu se arătă. Câțiva Cazaci se iviră, dând o raită până în Predeal.

Într'un târziu, mă pomenii cu prietenul Secelariu; venia să se adăpostească în casa mea. Îmi povesti toate cele ce văzuse: holdele pustiile, satele jăfuite, locuitorii trecuți prin sabie și foc; pretutindenea ruini, cadavre, sânge, holera și ciuma împărțindu-și victimele printre cei ce scăpaseră de Cazaci, de sărăcie, de foamete; spaima învăluind întreaga țară într’un giulgiu pătat de sânge...

Pe bietul Vasile, îl puseseră Muscalii de două ori la plata oeritului și apoi îi luaseră turma pentru proviantul lor. Fugise Secelariu dela câmp, ca sa scape cu viață și se îndreptase spre munte, umblând ca într'un vis urât, fără de turma lui cea dragă, pe care de atâtea ori o mânase, cu inimă veselă...

Anul acesta 1807 l'am poreclit „anul comorii'; să vezi din ce pricină:

Pe la sfârșitul lui Mai, Valea Prahovei se umplu de fugari de toată mâna, cari se zoriau să treacă peste graniță, fugind de groaza Turcilor și a Muscalilor.

Într'un dupăprânz, mă aflam în valea Urlătoarei, sub Jepii mici, stând la pânda caprelor-negre. Pitulat în firida tainică, numită mai târziu de tine „cuptorul lui Răducu"', după numele prietenului tău, stăm îngândurat, așteptând ora la care caprele veniau, de obiceiu, să se adape la izvorașul de dedesubt; deodată aud glasuri omenești și, printre ramurele aninașilor cari mă ascundeau, văd, eșind de după niște târșari de fagi, doi oameni scoborând malul din față.

Unul se cunoșteiai a fi un boer, celalt era un arnăut. Sosind în șleaul izvorului, boerul zise slugei:

Boerul, dând arnăutului o bisectea, mai șopti:

Arnăutul, scoțând un cuțit din seleaf și dând la o parte ramurile tufișului, făcu o gaură în pământ, unde așeză bisecteaua, turnă pământul la loc, mai puse și un bolovan pe deasupra; apoi stăpânul dete drumul crengilor, care se încurcară ca mai înainte.

Cum as putea să-ți descriu, fiule, simțirile protivnice unele altora, care-mi frământară, în clipa aceea, sufletul?

O avere sta ascunsă în pământ, știam s'o găsesc, putea fi a mea; dar oare aveam eu dreptul să mi-o însușesc?

La întoarcerea acasă, găsii pe Secelariu și mai amarât, și mai mâhnit. Iarăși îmi istorisi grozăviile ce trecuseră pe dinaintea ochilor săi; îmi prooroci toate relele ce vor bântui țara, dacă războiul și ocupațiunea străină vor dăinui. Și am văzut pe țăran batjocorit, bătut, despoiat, chinuit, omorât, pe acest țăran român canonit, a cărui bunătate o prețuisem de atâtea ori.

Nu, nu aveam dreptul să las să zacă în pământ atâția bani degeaba... Acești bani, fără îndoială, nu erau răsplata unei munci cinstite, ci erau luați, de boierul împilător, după munca trupurilor țăranilor mult răbdători și veșnic șerbiți.

În ziua următoare, m'am repezit până sub cuptorul Răducului, am desgropat bisecteaua și am luat dintrânsa un pumnuleț de galbeni, pe cari i-am și dat lui Secelariu înmărmurit; a trebuit să-l mint că am căpătat o moștenire, aminteri n'ar fi priceput de unde îmi venise atâta aur. Cu chipul acesta, prietenul meu și-a cumpărat un cioporaș de oi și a început din nou negoțul său.

Din comoara aceea am tot scos la galbeni, cu cari am alinat multe suferinți, iar pentru mine n'am păstrat nici o para.

Și astăzi încă cred că bine am făcut ce am făcut.

VI

Într'o dumnezeească dimineață de zântăi Mai a anului 1808, plecasem de acasă, îndreptându-mă, prin Valea Cerbului, spre Bușteni; apropiindu-mă de poiana Stâneica. aud, deodată, un glas femeesc cântând, a pustiu, o doină.

Cine îndrăsnise să turbure pacea văii aceștia, a văii mele?

Gata, gata să gonesc pe nesocotită ființă... Era o fetișcană; rezemată de fagul bătrân din mijlocii' poienii, cu brațele pe după ceafă, cânta de zor.

Țărăncuța se opri din cântat și măsurându-mă cu privirea, îmi răspunse, fără sfială:

Astfel am cunoscut pe Ilinca, nepoata babii Salomia.

O găsii pe babă, aflându-se foarte în treabă, cu clăditul căscioarei, la care era ajutată de doi dulgheri ai mânăstirii Sinaia.

Trecută de șaizeci de ani, dar voinică și vrednică, de parcă ar fi fost nevastă tânără.

Așa femee mai rar! Foarte îndemânatecă, știa să lucreze, cu mâini netremurătoare, la tot felul de lucruri de lipsă într'o gospodărie.

Se pricepea la căutarea frânturilor și scrântiturilor, punea de minune la locul lor oasele. Cunoștea virtuțile lecuitoare ale buruenilor; faima științei sale doftoricești ajunsese până la Breaza. Că era vrăjitoare, de! n'aș îndrăzni s'o spui cu tărie, dar, ce e dreptul, știa o mulțime de descântece de deochiu și de vânt și de dragoste. Multe lucruri și meșteșuguri bune am învățat eu dela femeea asta, care se purtă cu mine prietenește și, un an mai târziu, prinse dragoste de mine, ca de un fiu. Iată cum: într'o zi de August culreeram pădurea Dihamului de spre muntele Morarul, pădure rămasă sălbatecă și acum. Hoinăriam cu pușca pe umăr; deodată, la un luminiș, rămăsei pironit pe loc... Ce priveliște înfiorătoare!

Mama Salomia trântită cu fața la pământ, par'că neînsuflețită; un ditai ursul aplecat asupra babei, smorcăind și scuipând-o. La câțiva pași, Ilinca împietrită.

Am ochit ursul drept în cap și fiara căzu grămadă.

Ca prin farmec, Salomia se însufleți și se sculă în picioare.

Nesocotite, adăugă, zărind pe Ilinca, dece ai stat, nu ți-am țipat să fugi?

Din ziua aceea am avut o mamă sfătoasă și iubitoare.

Ilinca creștea. Ciudată fată! Când veselă, când întunecată, nu-i puteam lămuri firea. Uneori îmi răspundea fără sfială, alteori nu puteam căpăta o vorbă din gura ei.

Odată, o aflai pe pajiște, foarte îngândurată; ținea într'o mână un popoiog de păpădie împodobit cu ghemulețul său, pufos, iar în podul palmei celeilalte mâini o furnică se plimba și Ilinca urmăria umbletul ei zorii.

Intr'o zi de vară a anului următor, intrai în curtea Salomiei; Ilinca torcea pe iarbă. Pe neașteptate, dintr'o tufă de aluni, se repede la mine un șarpe, se încolăcește pe după picior, mă mușcă la gleznă, se descolăcește, sare cât colo, șuerând, și piere într'o gaură dela marginea tufișului. Fata aleargă în casă, ia o doniță, fuge cu ea la un pârâiaș vecin, umple cofa cu apă neîncepută, în care aruncă muguri de aluni. Apoi, cu o smicea din aceeași aluni în mână, boscorodește cuvinte descântătoare și, în sfârșit, mă spală, cu apa aceea, la locul mușcat.

Șarpele era un biet șerpișor neveninos.

Dar de ce să-i fac Ilincăi inimă rea, mărturisindu-i că în primejdie nu fusesem nici cât și să-i desprețuiesc descântecul? Ochii îi sticleau de bucurie, că mă vindecase într'o clipă.

A doua zi, Ilinca împlinise șaisprezece ani; o zării alergând, de colo până colo, prin iarba necosită.

Se opria din când în când și se uita, cu încordare, la niște plante înalte, care răsăriau mai deslușit din firele de iarbă.

Ciudată fală, sau, mai la dreptul vorbind, femee, că ora acum deabinelea femee și frumușică...

În iarna următoare o învățai carte. Ce plăcute au fost serile petrecute în căscioara babei Salomia; fugiau orele în care învățam pe Ilinca să citească, să scrie și să socotească. Ce elevă ascultătoare și harnică; mă țintuia cu privirile ochilor săi negri, adânci; sorbia, cu nesaț, cuvintele mele de învățătură.

Ne înțelegeam de minune când era vorba de flori, căci amândoi aveam dragoste de ele; dar pe când eu raționam asupra fermecelor acestor zâmbete ale pământului, dânsa le iubia fără socoteli filozoficești: se gătia cu ele, le înzestra cu mii de virtuți, și în mintea ei se întruchipau în fel de fel de zâne și ființe dintr'alte lumi.,

Intr'o zi, îmi aduse, într'o sticluță, apă ce prinsese, picătură cu picătură, din lighenuțele ce închipuesc foile scailor, în locurile unde se desprind de cotor.

Cine mă vede

Nu mă crede!

Câteva zile nu se mai află în drumul meu; se vede că fugia de mine.

În sfârșit, o întâlnii pe cărarea care duce de pe Trestie în Valea Fetei. Purta o croznă grea de lemne uscate. O oprii și o silii să se odihnească pe marginea potecei și o întrebai:

Glasul îi tremura.

Și, nici una, nici două, Ilinca se scoală și așa încroznată cum era, o rupse de fugă. Am rămas locului cugetând: ce se petrecea în inima fetei? Dar în inima mea aș fi îndrăznit oare să cercetez mai adânc?

Mă îndreptai spre locuința mea; ajuns în gura Văii Cerbului auzii că mă strigă cineva pe nume. Era mama Salomia; îmi făcea semn să mă abat pe la casa ei.

M'am dus drept la comoara de sub Jepii mici își am împuținat galbenii din bisectea. Aur, făcător de minuni, tu ai împedicat făptuirea de groaznice cazne, căci te’am dat lui Nică al Bălașei și celor câțiva vecini lipsiți și cu toții au îndopat pe grecul hrăpăreț și lacom. La înapoere acasă, am găsit cărarea, care se oprește în poartă, acoperită cu sulcină. Era ceva simbolic. Am rugat pe mama Salomia sa-mi tălmăcească lucrul acesta și mi-a răspuns:

Tâlcuirea era cu înțeles ascuns, dar mi se părea limpede....

În vara următoare, într’o zi de zăduf, mă scoborâsem la poalele Dihamului și, topit de căldură, mă lungisem la spatele unui hățiș de soci cu ciorchine roșii.

Iată și Ilinca; săria, săria, din bolovan în bolovan, trecând apa Cerbului. Se oprește, dusă de gânduri; coprinde, cu lungi priviri, coasta Dihamului pe care odihnește coliba mea, apoi culege păpădii; suflă în fulguleții albi și cântă:

De trei ori Ilinca își cântă cântecul, apoi, încă odată privind cu dragoste muntele, se întoarse și pleca, cu părere de rău par'că.

Nu mai încăpea îndoială: Ilinca mă iubia. Dar eu, eu ce rost aveam?

Vorbisem, pesemne, într'un ceas rău, căci haiducii curând mi s'au arătat și în chip hoțesc, iar nicidecum haiducesc.

În după amiaza aceleași zile, mă aflam în atelier, așezând în cutiuțe florile ce culesesem și din care făceam la trebuință ciaiuri și alte leacuri, când, deodată, ușa tindei se deschise cu sgomot și o ceată de oameni dete năvală. Aveau chipuri încruntate și purtau arme de tot soiul.

Vrusei să sar, să-mi iau pușca din cui dar doi din ei mă țintuiră pe loc.

Ce să fac? Nu era deloc la largul meu.;

Dar, pe neașteptate, se repede în odaie un bărbat urmat de Ilinca; fata se aruncă înaintea mea, în chip să mă apere.

În învălmășeală, pistolul, țintit asupra mea, ia foc și rănește pe fală, care cade în brațele mele. Bărbatul l-am cunoscut pe dală: era Nică al Bălășii. Aprins, clocotind de mânie, strigă la năvălitori: :— în lături, mișeilor, netrebnicilor! Cum ați îndrăsnit să vă năpustiți asupra omului lui Dumnezeu, fără de știrea mea? Ori fiindcă ați ascultat de Pârvu, Sârbul? Așa este când primești în spicele tale de grâu bun și neghină rea. Ori ați uitat că suntem haiduci, iar nu tâlhari și că avem să luăm la socoteli numai pe lipitorile boerești, iar nu și pe creștini, frații noștri? Știți voi, neghiobilor, pe cine era să măcelăriți mișelește? Omul ăsta ne-a făcut, nouă Brezenilor și mie, cel mai mare bine și îmi e drag...

Nene lancule, iartă-i, iartă-mă...

În timpul ce Nică își ocăra oamenii, inima svâcnindu-mi cu putere în piept, cercetasem rana Ilincăi și se adeverise că glonțul străpunsese numai la suprafață un braț.

A douazi un pâlc de pușcași mănăstirești și un altul de poterași sosiră la Bușteni, cu un căpitan de plăeși în frunte, să prindă pe haiduci. Dar Nică și cu ai lui. după rugămințile mele, părăsiseră ținutul Bucegilor, trecând în județul Dâmbovița.

Am îngrijit pe Ilinca; fala a zăcut în atelier, sub supravegherea bunicăi sale.

După câteva zile rana se închise, frigurile părăsiră pe rănită.

Lasă, nu mai bolovăni ochii, vrăjitorule!

În zadar i-am mai spus că nu eram potriviți la vârstă: n'a vrut să m'asculte. Băgase de seamă!., de! nu mi-e rușine s'o mărturisesc: mi-era dragă, foarte dragă Ilinca...

VII

În toiul verii anului 1816 mă căsătorii cu Ilinca. Un preot dela schitul Lespezi, din Comarnic, veni să ne citească cununia. Taina se săvârși în grădina noastră, printre maci și săbiuțe în timpul slujbei am înălțat o rugăciune fierbinte către cer și inima-mi cântă un cântec de mulțumire Bucegilor; în sânul acestor falnici munți cunoscusem pacea și ei. Îmi făgăduiau o viața fericită și de acum înainte.

Petrecui, într’adevăr, câțiva ani senini în tovărășia mamei tale, care era înzestrată cu toate însușirile bune și rele ale neamului românesc, păstrate neștirbite în firea sătenilor: o deșteptăciune foarte vie, gata ori când să înțeleagă orice noțiune, dar și supusă, uneori, unui „lasă-mă, să te las" oriental, o pornire spre fapte eroice, împuținată prin un fel de fatalizm dăunător; mândrie, îndurare, blândețe, însușiri frumoase, care pieriau în clipe de mânie strașnică. Laturea artistică a acestei firi bogate se ivia în cusăturile sale românești atât de minunate ca desen și ca gust armonios, precum și în poeziile ce rostia și basmele ce poveslia, comori de icoane luminoase, pline de simboluri ale unei filozofii străvechi, ori împodobite cu tâlcuri și vorbe hazlii.

Cinci ani după ce ne-am luat, în 1821, Ilinca îmi dărui un băiat, pe care, în amintirea sihastrului Dihamului, l-am numit Andrei; băiatul acela ai fost tu.

Am pierdut pe mama ta câtva timp după ce te-ai născut; atâta mângăere am avut în nenorocirea ce mă lovise, că bunica Salomia mai trăia; dânsa a îngrijit de tine.

Dar și vrednica bătrâna părăsi lumea aceasta și am rămas iarăși singur.

Aveam însă o datorie sfântă de împlinit, dela care nu m'am dat în laturi: aceea de a te crește și educa.

Te-am învățat câte le știam și eu: să-ți rostești gândurile în franțuzește, tot așa de bine ca în românește; te-am luminat asupra câtorva pagini ale istoriei iubitului meu neam românesc; ți-am dat elemente de științele naturale atât de trebuincioase vieții de toate zilele și ți-am tălmăcit principiile moralei eterne; le-am îndemnat să prețuești frumusețile comorilor pe care Natura, cu mărinimie, le dărueșle oamenilor. Cred că am făcut din tine un om... În 1828, iarăși ocupațiune rusească, iarăși chinuri și suferinți pe țările românești și pe nenorociții lor locuitori. Ciuma, încuibată din vremea lui Caragea, se deslănțui cu furie; apoi încă molimă în vite, bucalele prăpădite de vremea rea și de prădăciunile lăcustelor, fărădelegile slujbașilor, împilările și cruzimile armatei năvălitoare, toate grozăviile se adunaseră, să ducă țara la peire.

Holera, adusă de Muscali, se întinse, de se ivi până chiar la poalele Carpaților.

Am plecat la Comarnic, să îngrijesc pe holerici.

M’am dedat, trup și suflet, la alinarea suferinților bieților bolnavi, și, în acest scop, am cheltuit cei din urmă galbeni ai comorii de sub Jepi. De câteva ori m'am dus la Ploești.

Pe drum, mi-au trecut, pe dinaintea ochilor, priveliști înfiorătoare.

Cât voi mai trăi îmi voi aminti niște țărani luați cu sila de Cazaci, la cărături; se culcaseră pe zăpada înghețată, lângă vilele lor prăpădite, așteptând moartea să-i scape de o viață ticăloasă, în care n avuseseră parte de cât de foame și de knut.

Mi-am amintit atunci câteva rânduri din “Caractere” ale lui La Bruyere: „Se văd unele dobitoace sălbatice, de partea bărbătească și femeiască, răspândite prin țarine, negre și arse de soare, aplecate asupra pământului, pe care-l scormonesc cu înverșunare; au glas omenesc și când se scoală în picioare, arată chip omenesc: și adevărat este că sunt oameni. Noaptea se ascund în vizuini, unde mănâncă pâine neagră și rădăcini și beau apă; ei muncesc pentru ceilalți oameni, cari nu au a se strădui cu semănatul, aratul și culesul bucatelor și așa li se îngădue să nu ducă lipsa pâinei ce au scos din pământ.

Mare moralist francez, tu care le-ai înduioșat asupra suferinților fraților tăi, țăranii francezi, cu ce cuvinte strașnice ai fi descris starea de robie ticăloasă a țăranului român la începutul veacului al 19-lea? Da, munciau la pământ cu înverșunare, dar rodul nu era al lor, nici n’aveau dreptul să se adăpostească, în tihnă, în bordeele lor și să mănânce pâine neagră, ci rătăciau prin codri, ei, femeile și copii lor și mestecau coaja copacilor, ca să-și astâmpere cumplita foame...

Mult mi-a sângerat inima la grozăviile ce am văzut!

În sfârșit, în 1834, Muscalii părăsiră țara românească și lumea începu să răsufle, deșteptându-se dintr'un vis groaznic.

Am putut iarăși să trăesc ani liniștiți și să mă dedau, cu tot sufletul, la educațiunea ta.

Ai fost părtașul lucrărilor mele de muntean și te-ai făcut un dibaciu și îndrăzneț tovarăș de vânătoare. Îți amintești exploatarea de păduri din munții Predealului, a cărei direcțiune îmi fusese încredințată de proprietarul lor ?

Mi-am adunat amintirile mele de Vosgian, spre a întocmi o instalație, după chipul și asemănarea celor din Vosgi. Cu ce dragoste am lucrat la ea!

Am pus de au construit un jilip și un drum de schlittage.

Pentru deosebitele lucrări ale exploalației, s'au adus Ardeleni, de prin satele megieșe ale graniței. Timp de mai bine de un an, pripoarele și văile Predealului vuiră de strigătele vesele ale lucrătorilor pădurii!

Pe râulețul Prahovița așezasem un ferăstrău mare, care nu contenia din umblet. Adesea, pe când lemnul gemea dureros, iar ferăstrăul scârțâia ciudos, prindeam a cânta, în dialect vosgian, cântecul segarului.

Cântecului meu răspundeau strigătele prelung poruncitoare: oo! rup! ooo! rup! ale logofătului care, de pe deal, îndemna oamenii săi, cu răngile în mână, la împingerea, în mișcări ritmice, a buștenilor spre jilip; se auzia apoi câteva bufnituri și bușteanul, scuipat de lingura așezată mai jos, se trântia la piciorul dealului, în dreptul ferăstrăului.

Iar fetele brănence „cojitoare", cu razurile lor scoteau feliile de scoarță de pe trunchiurile căzute și, cu glasuri tinerele, cântau în cor de auzeau vâlcelele:

Vai, căci lucrarea n'a ținut decât optsprezece luni, fiindcă nu se arăta a fi o negustorie bună, pentru stăpânul munților Predealului; despre mine, nu se află om mai la locul lui, priceput și îndrăgostit de munca aceea...

VIII

În vara anului 1839 mă întâlnii cu un compatriot.

Dimineața acelei frumoase zile o petrecusem rătăcind prin cărărușele hățișurilor din păduricea de aluni, care înconjura schitul Lespezi, agățat pe coasta de răsărit a muntelui Pleșuva, lângă Comarnic; tulii apoi la vale. Trecui Prahova și luai drumul ce își desfășură încovoeiurile pe un clin al Floriului, îndreptându-se spre cătunul Posada adunătură de câteva căscioare strânse împrejurul vămii și ospătăriei.

Numirea de Posada, pe care n'o băgasem de seamă până atunci mă puse pe gânduri.

Vorba aceasta, cu chip spaniolesc, ajunsă dela poalele Pirineilor la piciorul Bucegilor, îmi aminti Spania și vecina sa Franța. Franța, țara mea, ale cărei zări nu le mai privisem de mai bine ca patruzeci de ani. Ființa în apus o țară bogată și frumoasă...; de soarta acestei țări eu nu vrusesem să mai știu nimic, o părăsisem, fără gând de reîntoarcere, și nu mai vorbiam, decât cu băiatul meu, limba franceză, această limbă cea mai științifică, cea mai artistică, cea mai spirituală printre limbile universului, căci împodobită este cu trei frumoase însușiri: claritate latină, eleganță atică, spirit galic.

Sosisem în Posada și, din adâncul inimei mele îndurerate, șoptii: Franța, Franța! și pleoapele mi se umeziră...

La stânga mea se căscau prăpăstiile, în fundul cărora Prahova își rostogolia valurile, curgând aci pânză, aci sdrențuite de stânci; la dreapta mea pajiștele Floriului dormitau, încărcate cu purpură, argint și aur.

În fund, la miazănoapte, cei din urmă colți ai lanțului Bucegilor stăviliau spintecătura Prahovei. Întorcându-mă, văzui, alergând spre sud, dealurile desprinse din șirul Carpaților, descrescând în zare. La dreapta, odihnia, sub ferbințeala de amiazi, podișul Brezelor, pajiști și livezi zâmbitoare: dedesubt, Prahova, smucindu-se însfârșit din chei întunecate, se revărsa într'o albie largă, Dunăre, udând insule de verdeață, unde salcea și plopul argintiu se înfrățiau cu călina roșie. Ce de mândrețe răspândită pe acest pământ românesc!

Nu, nu aveam nici o părere de rău. Găsisem în aceste locuri sălbatice și mărețe o omenire puțină, dar blândă, o primire prietenoasă, o semnalare a minții fără seamăn, o viață fără svârcoliri deșarte, în care inima-mi svâcnia mai tare numai când veniam în ajutorarea acestor oameni îndurători, cumpătați și fără pic de hainie în sufletul lor.

Toate, toate, mă îndemnau să iubesc munții aceștia și țara românească și neamul românesc.

Anca, stăpâna ospătăriei din Posada mă primia cu bun sosit și'mi curmase visarea.

Ce drăgălașă făptură a lui Dumnezeu! Imi amintia doamnele nobile ce cunoscusem prin saloane, în timpul șederei mele la Paris și care, spre a petrece, se deghizau în sătence; numai că portul acesta pe Parizianeîe mele nu le prindea de loc, atât se fandosiau, pe când Anca, hangioaica cea frumoasă din Posada, știa să te farmece prin voiciunea ei isteață, printr'un vino încoa, pe care numai muntencele noastre îl au; veselă și prietenoasă cu musafirii, cumpătată la vorbă și purtare, punea frumușel la locul lui pe cel ce ar fi încercat să, fie necuviincios.

Țărancă era, dar își purta costumul ca o domniță mândră.

Tocmai eram gata a-i da mulțumită la întâmpinarea ei, când, deodată, o fanfară isbucni de pe coasta Floriului.

Crezui că aiurez.

Auziam sunetele de goarnă ale unei vânători de cerbi cu copoi (chasse a courre): deșteptarea vânătorilor hallali și „les honneurs du pied".

Mă făcusem stană de piatră... Eram acum martorul unei vânători de cerb cu copoi, după chipul celor întocmite de starețul mănăstirei vosgiane Tarlainx, al căror înverșunat părtaș eram în copilăria mea; întineriam cu o jumătate de veac !

Mi-am venit în fire, când Anca mă desluși:

În aceiaș clipă se ivi, la cotitura cărării de pe Floriu, trei oameni: cel din frunte era îmbrăcat nemțește ceilalți, doi țărani, unul purtând o traistă, cellalt ținând pe umăr un bucium, ce nu se mai sfârșia.

Strigai din răsputeri: Tayauf! Tayaut! ou voit le cerf par corps !

Boerul străin se opri, țintuit pe loc, foarte mirat de a auzi, grăite în franțuzește, vorbe de vânătoare, din gura unui om îmbrăcat țărănește.

Mă apropiai și-l întrebai, tot pe franțuzește:

Astfel cunoscui pe Vaillant, pe Francezul care și-a pus luminile științei sale și bătăile inimei sale în serviciul renașterea Principatelor dunărene.

Cât fui de tulburat, când auzii vorbă franțuzească din gura unui compatriot mi se părea un cântec duios ce mă pătrundea în adâncul inimii!

Așezați în pridvorul ospătăriei, pe când gustam din felurile de bucate ale Ancăi, vorbeam împreună, cu multă însuflețire.

Povestii lui Vaillant întâmplările vieții mele; mult îl uimiră.

Îi spusei că veniam dela schitul Lespezi, pe care-l cercetasem în dimineața aceea; mă rugă să-l duc întracolo. Sosind în vadul Prahovei, Vaillant stete în loc, să privească spre miazăzi.

Cât de jalnice sunt coastele acelea crăpate!

Ce de viroage săpate de puhoae, vărgând cîinele cu sbârcituri șerpuitoare, crăpături haine; nici o iarbă, nici un copac, de abia câțiva mărăcini uscați...

Vezi, coastele acestea goale și scorboroșile, înfățișează pământul românesc pustiit de barbarii ruși, turci, tătari, unguri, poloni, cari pe rând l’au cotropit și bântuit

Ceva mai târziu, pe când ne plimbam printre stufișurile de aluni ai Lespezilor, povestii lui Vaillant visul ce avusesem în noaptea trecută.

Și fiindcă amândoi gândim la fel, amândoi vom înfige, pe piscul cel mai înalt al Bucegilor, pe Omul, steagul tricolor al viitoarelor Principale-Unite.

A doua zi plecarăm călare la mănăstirea Sinaia; am mas la „cârciuma dela Colți" și în ziua următoare urcam mușuroaele Furnicii. Dela Vârful cu dor o tuliam pânăla schitul Peșterei, la obârșia Ialomiței, ne suiam la Babe umblam pe Caraiman și ajungeam pe Omul.

Era pe la jumătatea lui Iulie și totuși o ceață rece ne înconjura; tovarășul meu, neobișnuit cu toanele munților, clănțăuia din dinți.

Apoi, timp de un sfert de oră, se înșiruiră, pe țplaiuriîe înalte, toate vremile: zăpadă, ploaie, soare, grindină...

Suntem pe Omul; cerul s'a înseninat. Țăranul care ne-a întovărășit săpă cu târnăcopul, o gaură, în care să înfigem bățul lung al steagului.

Dar, deodată, izbucnește un vânt strașnic, cerul se întunecă, negura ne împresoară, îngroșindu-se repede, norii se sue din văgăuni, amenințători.

Erau par'că zidurile unei cetăți cari se înălțau ca prin farmec, ziduri mincinoase, pe care ne ferim de a ne rezima.

Noroc că știam să descurc drumul, chiar în negură, pe plaiurile de sus; ajunserăm cu bine la mănăstirea Sinaia. A doua zi Vaillant luă calea îndărăt spre Comarnic; nu l-am mai văzut de atunci.

La întoarcere acasă, te aflai, sosit dela Brașov, unde te trimisesem, să vinzi spițerilor qințura (gențiana) cea înaltă galbenă, bună de friguri, ce culesesem în timpul verii.

Ce aș mai adaogă la aceste numeroase pagini? S’au scurs zece ani de când l-am întâlnit pe Vaillant; crai atunci flăcău frumos de optsprezece ani, acum le apropii de treizeci. Cu deosebire în acești din urmă ani m'am străduit ca să-ți întăresc corpul și să-ți înalț sufletul.

Și cred că te-am făcut om...

Scumpe fiule. Încă o vorbă numai.

Nu părăsi niciodată locurile acestea; aci am aflat eu fericirea, în singurătatea Văii Cerbului, unde am trăit în tihnă, fără grija zilei de mâine. Iubește țara aceasta și poporul românesc; ți este dat ție să fii martorul deșteptării sale desăvârșite și, poate, a celor dintâi izbânzi ale unei soarte strălucite.

Îți încredințez, sfârșind scrisul meu, taina unei vieți bine rostite: Fii bun cu oamenii cari te înconjoară.

Pe strâmta, dar svârcolita pânză de pământ unde trăești și pe cât te vor ajuta puterile, vei ușura multe suferinți, vei vindeca multe răni sufletești, vei îmbărbăta inimi obidite, vei pune pe drumul cel bun conștiinți șovăitoare.

Rămâi cu bine, scumpe odor al meu.

Spre a nu trăi o viață nemernică, nu uita că trebue să-ți împodobești sufletul cu trei virtuți, pe care să le folosești, întru ajutorința făpturilor din jurul tău:

Bunătatea, bunătatea și iarăși bunătatea.

În Bucegi:Partea III: Iarna - Primăvara

Andrei Jnepeanu lui Mircea Trestianu

35, Rue Gay-Lussac Paris

Bușteni (Valea Cerbului) în 15 Februarie 1874,

Ai vrea să știi, dragă Mircea, cum am petrecut iarna în Bucegi ? Să-ți povestesc:

La începutul lui Septembrie, în verdele, șters pe alocurea, al coastelor se înfipseră niște puncte roșcate.

Câteva zile înainte și după sfântă Maria mică, pe calea națională, se ridicară nori deși de praf: turmele de oi scoborîte de pe plaiurile Bucegilor luau drumul spre câmpie și baltă, la iernat.

La jumătatea lunei Septembrie căzu bruma și atunci cântecul colorilor izbucni din pădure; toată gama roșului și galbenului se resfiră în doina toamnei.

Fagii, luând-o mai înainte, se îmbrăcară cu aramă, care iute se rugini. Pe verdeața închisă și aspră a brazilor se împeliceau fete, fețe, frunzișurile zărnite.

De-alungul apelor, aninii, neînvinși încă, țesau marame albăstrii.

În a doua jumătate a lui Octombrie, lupta colorilor se curmă, frunzele se așternură, covor troscăitor pe pământul pădurilor.

Fulgi subțiri de zăpadă se cernură din înălțime și, fără întârziere, fluturi albi acoperiră tot cuprinsul nostru cu un așternut gros.

Gerul sosi, împetrind apele în vâlcele și spărgând stâncile pe creste.

M'am bârlogit în coliba mea de pe Diham, din cele d'întâiu zile ale lunei Noembrie, hotărît să nu es din casă cât timp va dăinui mânia cerească.

Pentru trai n'aveam de dus nici o grijă: în tron mălai din belșug; putina cu lapte și burduful cu brânză pe lângă vatră; în fundul beciului, îngropate în bună rânduială, în nisip subțire, legume din grădina mea; acățate de o grindă a tavanului două șunci dolofane, așteptând să le fac de petrecanie. Drept băutură, apă, cu un singur ochiu, vorba prietenului meu Neguțoi vânătorul, dar limpede, rece, sănătoasă, mirosind a pădure, apă dela izvorul necurmat, ce cunoști.

Apoi încă, pe o poliță, un butoiaș cu rachiu de afine (eau-de-vie de brimbelles, după cum se numește în Vosgi) făcut de mine, după povețele tatălui meu; câteva picături de rachiu de afine îmi învârtoșesc trupul și-mi încălzesc inima, în clipele de oboseală.

Într'un săltăraș, fire aurii de tutun, pe care-l fumez între pipă scurtă de lemn de cireș. Ca întregire a gospodăriei, tot tacâmul unui vânător înverșunat, cum sunt eu și, însfârșit, o cutie cât toate zilele, în care păstrez tot felul de leacuri, sub chipul florilor culese prin văi și munți: mierea ursului, bună de tuse și durere de piept; ciuboțica-cucului, micșunele și lumânărica domnului„ din care fac ceaiuri minunate pentru răceală, gințura cea mare galbenă, bună de friguri, podbalul de munte (arnica) de pus la răni și multe alte plante, cu care tata și cu mine am lecuit mulți oameni de pe aci.

Două neprețuite ajutoare am avut în astă lungă iarnă, care m'au îmbărbătat: munca cu brațele și tovărășia amintirilor.

În toiul verei, după pilda anilor trecuți, am tăiat și doborât câțiva paltini, molifți și brazi; i-am făcut bușteni mai mici și mai mari și i-am rostogolit până în curte; aci i-am cioplit și despicat cu barda, de am scos felii. Am la îndemână lemnul și uneltele cu care mă dedau la meșteșugul șindrilarului și mai fac și putinele, bote, hârdae, pe care mi le ia baciul Udrea, prietenul meu de vară și-mi dă în schimb lapte, brânză, și lână.

Și apoi... trebue să ți-o mărturisesc, mai am eu și alte meșteșuguri... Ai să râzi... da, sunt fabricant de instrumente de muzică, după învățătura ce mi-a dat tata.

Să nu-ți închipui că m'am luat vreodată la întrecere, cu unul din acei faimoși „luthieri" ai apusului Europei; eu mă mulțumesc a alcătui șuerătoare naiuri și tânguitoare cobze; instrumente fără trufie, cu suflet blajin cași sufletul țăranului român, dar din care lăutarii noștri scot sunete duioase, să plângă pietrele, ori răpitoare, să se iee la joc copacii.

Cași în alte ierni, în această iarnă n'am desfătat cu lucrul acestor instrumente: din bucățele subțiate de paltin am format doagele trupului, iar din foi de brad tabla de rezonanță a cobzelor.

Țevile naiurilor le-am tăiat din cotoare de soci, din care cresc destui, de cei cu boabe roșii, prin împrejurimile casei; le-am pus la uscat, deasupra vetrei, înainte de a le scobi.

Astfel îmi deșirai zilele în atelierul meu, lucrând lemnul. Două luni aproape, cât stelei închis, n'am avut o clipă de osteneală, sau de urât.

Dragă Mircea, dumneata care nu ești dedat decât la lucrările minții, nu știu de ai putea aprețui simțimântul de mândrie ce-mi copleșește firea când, amurgul învăluindu-mă, munca din zi gătită, pun la o parte rindeaua și pila, mă așez pe un scăunaș și îndes tutun în pipa de cireș.

Nu ațâț mulțimea prin vorbe meșteșugite; prin lume nu sunt răspândite cărți, în care gândurile mele scrise ar putea servi ca podoabe ale deșteptăciunei semenilor mei. Soarta își rostogolește roata și Istoria își întoarce filele, habar neavând, și una și alta, de ființa mea.

Și totuși, aspra mea muncă fiind împlinită, simt cum îmi svâcnește inima de voioșie și din ea se revarsă o nemărginită dragoste pentru acela care m'a făcut un biet muncitor muntean.

Gătisem mai zilele trecute, o cobză pe care, cu o migăloasă dragoste, o întocmisem. Am așezat-o pe un strat de talaji, unde urma să se usuce și i-am șoptit:

Prea arare ori înseninată, vremea a fost păcătoasă până în Crăciun. Zile întregi a nins și munteanul a viforît turbat.

Ce muzică aiurită! Scârțăituri, gemete jalnice, urlaturi groaznice, toate Ielele și Iazmele basmelor se certau și se hărțuiau prin văile și prăpăstiile Bucegilor. Uneori, liniște nemăsurată, dar înfășurare deasă a ținutului, sub un capac de nouri mânjiți; munții mei iubiți topiți dincolo de o perdea nepătrunsă de ceață desfășurată din văzduh.

Hoață de munți, cât te urăsc ceață fără suflet!

Și noaptea coprinzându-ne, deodată, aproape fără amurg.

În sfârșit, o vreme proastă... și pentru câini. Dar, fiindcă veni vorba de câini, să-ți prezint pe al meu, pe Lăbuș.

Lăbuș n'are o fire cu ițe încurcate: el este un câine ciobănesc, un biet orfan părăsit de ciobani cari s'au scoborât la câmp; pe Lăbuș l-am luat de suflet, într'o zi de toamnă.

El are în sângele lui dragostea spațiului și a luminei, fața părului său țepos nu e ademenitoare și Lăbuș nu cunoaște schimbările modei câinești.

El este mândru, cumpătat și credincios. Suntem nedespărțiți; ne înțelegem ca doi frați. Tot timpul cât închiși am fost, el a urmării, cu o privire ce mi s'a părul cam batjocoritoare, alunecarea rindelei sau pilei pe feliile de lemn ce lucram.

Ai vrea să sorbi din aerul neînceput al Văii Cerbului; să respiri aromele umede ale poienilor, să lipăești apa care țâșnește de sub vre-un ciolpan de fag.

Bine, nesocotitule, aruncă o privire pe fereastră; e vremea acum de sbeguit prin vâlcele sau de sburdal pe. culmi? Te încumeți tu a lupta cu firea năpraznic deslănțuită?

Lăbuș se sgudura, căci asta știe el mai bine să facă și i-am mai zis:

Îl chem: Țigănuș! El deschide alene un ochiu și îndată îl închide și nu se mai vede nimic, decât o grămăjioară neagră, căci negru este ca verișorii lui, cei cu două picioare.

Și de ce atâta dispreț pentru lucrurile de afară, o, Țigănuș, caldă plăpumioară a nopților mele? Ei, tu știi prea bine, șiretule, că nu e nici o treabă de înjghebat pe afară: motan ești, barometru ai putea să fii. Și până la sosirea zilelor blânde, Țigănuș doarme și iar doarme și visează visuri, de ale căror minunate întâmplări nu vom avea știință nici când. nici Lăbuș, darmi-te eu...

Și astfel, neavând a mă ciorovăi cu semenii mei, plăcut filozofam cu animalele mele domestice. Crăciunul sosi. O rază de soare, care se furișase pe fereastră și se juca pe pleoapele mele, mă deștepta.

Soarele, Soarele!! Cu inima voioasă, eșii pe prispă; frigul pișcă.

Mă uitai spre Bucegi: zăpadă în spintecături și aurul soarelui pe deasupra.

Pe jos, milioane de diamante străluciau pe covorul alb găurit pe alocurea de capetele acoase ale unor bolovani semănați pe vale.

Zăpada e tare, iute pușca la umăr, vărzobii în picioare. Haide, Lăbușel dragă, să dăm o raită prin împrejurimi, să sorbim aer înghețat, să facem o bae de lumină, care să ne însenineze sufletele.

Gerul s'o mai fi domolit azi noapte, nourii s'au lăsat pe pădure, frigul i-a prins și iată toții arborii înglugiți cu ghiață. Nenumărați cercei sunt atârnați de crengile fagilor, mii de teculețe albe împresoară acele molifților.

Iată-ne la piciorul Dihamului.

Nici vorbă, zăpada e vârtoasă, mă scufund foarte puțin cu vârzobii.

Lăbuș nu-și mai știe capului de bucurie.

El aleargă înainte, se întoarce, dă târcoale împrejuru-mi, se sbeguește nebunatec, el atât de așezat și în ochii căruia s'a întipărit asprimea plaiurilor înalte străbătute de străbunii săi.

Uite! Urme multe se încrucișează, pe zăpada cea îndurătoare, care nu păstrează nici o taină; vulpi au trecut pe aci și par'că au țopăit o chindie... O să purced la bătălie împotriva lor. Dar iată încă urme de iepuri, de vidra, de jder. Ce zici, Lăbuș, așa e că o să avem de lucru ?

Poiana Stăncică... de aci se vede bine Caraimanul. Tot acelaș este, acest antic sacerdot, ceva cam cărunțit? Ce desfătare, să auzi pârâind zăpada sub vârzobi; mă strecor prin aniniș, pe malul apei Cerbului.

D'abia, ici și colo, găsesc o panglicuță de apă prin vreo crăpătură a stratului de zăpadă înghețată acoperind matca râului. Fiecare din bolovanii, cari se îmbulzesc în patul apei, poartă pe cap un coif alb. :— Stâncile, ca niște namile, au forme de animale fantastice a vreunui pol nord sau sud.

Nici un țipăt de pasăre, nici o adiere de vânt. Ce tăcere! Ascult tăcerea, care-mi copleșește gândirea; tăcerea timpurilor vechi mă înfășoară aci. Pace adâncă, bătrână cât lumea, pace a acestei văi din Bucegi, pe tine nu te cunoaște cei de la șes, de colo departe, cei care își deșiră zilele și-și seacă puterile, pentru răsturnarea ministerelor!

Încă o fuguliță, sunt pe poiana la anini. De aci văd bine lanțul Bucegilor.

Claia mare țâșnește ca un con uriaș cu scrijilurile albe ale zăpezii, care s'a putut statornici prin sbârciturile stâncilor. Mă scobor iarăș în patul râului și zăresc, pe celălalt țărm, urma-albie, pe zăpadă, a buștenilor trași cu tânjala de vreun sătean, pentru o viitoare casă.

În poiana cu bolovani, țușt un iepure dintr’un lăstăriș; poc, poc, este al meu;. Ce mai friptură la frigare, ce mai oase pentru Lăbuș și Țigănuș...

Sosesc acasă; am căpătat o poftă de mâncare înfiorătoare !

M'am ospătat domnește și din fărămiturile ospățului meu s'au bucurat și cei doi prieteni cu patru labe.

Un păhăruț de licoare de afine a încheiat plăcut prânzul; pe tăciuni am aruncat câteva boabe de ienupere, ale căror miros acru și înecăcios mă îmbată... Mă dau învins unei dulci aromeli... O armată defilează, în marș de paradă, în fața mea: în cap, brazi și molifți moșnegi, colonade de fagi cu trunchiurile argintii, câteva tise îndesate și zade cu frunzișul cețos. Urmează batalionul copăceilor îmbufnați și arțăgoși: bujorii de munte (rododendrii), ienuperii, jnepenii, în urmă de tot copilul de trupă, Daphne drăguț, (Cleița), copăcelul gingaș, cu flori ca de liliac, răspândind un parfum ales.

Însfârșit, manutanța cu aprovizionarea: muri, fragi, zmeuri, afini. Doamne, ce onoruri primesc de la această lume vegetală! Oare sunt regele Bucegilor?

Ori că primăvara s'a ivit, cu frunzișurile sale tinere și florile sale feciorești?

Dar adineaori am însemnat pe zăpadă cercurile vârzobilor! Tresar... Țigănuș, a sărit pe genunchii mei și m'a deșteptat...

De acu pe lucru, vânălorule... Am omorît opt, auzi Mircea, opt vulpi. Ce mulțumire pe mine că am putut, prin stăruință, să înving pe cele mai șirete și bănuitoare din dobitoace și unde mai pui că pe blănile lor frumoase de iarnă, vândute la Brașov, voi căpăta ceva lei. Nu e vorbă, tupilat în bordeiul ce clădisem din ramuri și glii de zăpadă, la pânda vulpilor, mai multe nopți dearândul, am suferit niște geruri de Kamciatka; dar le-am măcelărit, pe hoțomane, să mă pomenească și urmașii urmașilor lor și-am răzbunat pe moș Simion, cârciumarul de pe Trestie, căruia într'o noapte un vulpoi i-a furat un cârd de găini; surorile acestui borfaș au plătit cu pielea faptele lui rele...,

În iarna asta, zăpada, “carte a nepricepuților", cum se zice pe limba vânătorească, mi-a arătat urmele a tot felul de animale din pădurile noastre și așa am putut prinde, la culcușul său, un dobitoc foarte sălbatic și dăunător vânătorului: vroi să vorbesc despre jder.

Ca să nu mai lungesc vorba, i-am cunoscut urmele, cari m'au tras sub un fag bătrân; într'o scorbură se aciua jderul.

Am luat un pumn de foi uscate l-am vârât în gaură și i-am dat foc; jderul înecându-se a căutat scăpare, prin deschizătura de deasupra; cât și-a arătat gușa pătată cu gaflbenuș de ou, l-am ochit și l-am răpus.

Am scos de pe el o blană minunată, pe care am păstrat-o pentru amicul meu Mircea...

Astăzi, în 20 Februarie, urmez cu scrisul întrerupt. Mi-ai cerut, dragă Mircea, să-ți povestesc, înșirăte-mărgărite, șirul faptelor și întâmplărilor mele.

Cât de șterse-s faptele și întâmplările umilei mele ființe...

Un lucru știu numai: să iubesc muntele. Nu văd, nu aud, nu pricep decât Bucegii, cari, după ce au ocrotit pe copil și pe flăcău, astăzi primesc, cu bunătate, cuvintele omului matur ce sânt.

Căci am trecut de cincizeci de ani, Mirceo, dar mă simț în puteri, ager, cu mintea întreagă. Vezi că am băut, zilnic, câteva picături dintr'un „philtru magic, necunoscut oamenilor: philtrul Bucegilor.

Nu e zi lăsată dela Dumnezeu să nu-mi deschid Bucegilor inima și ei varsă într'însa, din belșug, minunatul lor philtru, balsam, care nu dă pas rănilor să se în-răiască. Deschid ochii, privesc Bucegii și sunt un om cuminte.

Deschid urechile, ascult Bucegii și o armonie dumnezeiască se scoboară în sufletul meu. Da, e adevărat, sunt un necărturar; n'am învățat în cărți victoriile șubrede ale științei, nici încheerile șovăitoare ale certurilor filosofilor.

N'am putut luă învățătură decât dela o singură carte, aceea ce mi-a prezintat Valea Cerbului, deschisă; am scos din ea învățăminte nemeșteșugite și sănătoase. Dar te văd zâmbind a râde; prietenul Andrei, gândești, a luat-o iar razna prin munți...

A cui e vine, dacă sufletul dumitale tânăr, în stare a simți duios, dă bold inimei mele, să se destăinuiască și nu mă mai pot opri din spovedanie?

Dar să ne întoarcem la povestea noastră de adineaori.

Zilele trecute, gerul se întețise; mă așezasem pe treptele scărei prispei, să sorb puțin din lumina ce revărsa soarele de Februarie. De odată aud un troznet de frunze, uscate, dinspre izvor. Ca vânător, care cunoaște rostul cel bun al tăcerei, nu mă mișc din loc și-mi întorc privirile spre vâlceaua în care curge Șipoțelul, al cărui cântec subțiratec îl ascult adesea.

Nu mă înșel, nu... două căprioare se adapă la izvor. Cât de înghețate trebue să fie pustiurile plaiurilor înalte, așa încât aceste sărmane dobitoace să fie silite a se scoborî, la adăpat, atât de jos. Ce drăguțe sunt și cât de nemilos aș fi, dacă le-aș doborî cu un glonț omorâtor. Vânătorule, lasă-te de sângeroșia ta, îngădue acestor căprioare să-și stâmpere setea și nu batjocori încrederea ce ți-au arătat, apropiindu-se de lăcașul tău.

M'am sculat, piatra a scârțâit sub picioare, una din căprioare a rădicat capul, m'a zărit; o străfulgerare... au pierit.

Numai o vorbă încă, ce-ți scriu din Predeal.

Astăzi, desgheț. M'am scoborit în Bușteni și de aci m'am dus la Predeal, ca să predau această scrisoare oficiului poștal.

Prin văile Cerbului și Prahovei apa piștește de pretutindeni... punți trădătoare de zăpadă; nu mai știi unde să calci...

Anevoios mi-a fost drumul; însfârșit, iată-mă în Predeal, peste o clipă închid scrisoarea.

Fire-ar ca poliloghia mea să nu-ți pară anostă, dumitale care trăești în larma Parisului, creer al lumei.

Vorba mea nu e înflorită, dar crede-mă că ea zugrăvește ceeace am văzut cu ochii trupului și simțit cu ițele inimei.

Acum, dă-mi voe să te sărut.

Mi se pare că sărut, pe obrazul dumilale îmbujorat de flăcău voinic, primăvara... și veselia îmi coprinde toată firea.

—II—

De la acelaș aceluiaș.

Primit-ai, Mircea, scrisoarea, în care, acum câteva zile, îți descriam traiul meu la poalele Bucegilor, în această timpurie și urâcioasă iarnă?

Nu mă rabdă inima să aștept răspunsul d-tale; trebue să-ți trimet vestea cea bună.

Da, prietene, sosește primăvara.

Desghețul și-a început meșteșugul.

Domnia apei s'a înființat: făgaș, crăpătură, șoava, vâlcea, vale, toate lăsăturile muncesc la mânarea apei eșită din topirea zăpezei. Muncă zorită!.. Apa a cântat cântecul primăverei, sunete de fluere, ale dungilor tremurătoare din vâlcele, îngânându-se cu cavalul văei Cerbului.

Alaltăeri, în 25 Martie, mi-am încălțat cișmele No. 1 și mi-am luat drumul spre Trestie, în cercetarea cărui lucru, mă întrebi?

La curmătura Clăbucetului Baiului, într'un anumit loc, dealungul unui stufiș de aluni, răsar cei dintâi ghiocei.

Inima mi-a săltat de bucurie, când am văzut un ghiocel; sfiicios, gingașa floricică albă străpunsese o tăblie de zăpadă. Zgribulită, nu îndrăznia să-și desfășoare cele trei petale drăguțe.

A doua zi, altă descoperire, la spatele casei: înghesuindu-se, înfrigurate, câteva brândușe de primăvară, vineții.

Trebue să mă grăbesc să sfârșesc lucrările mele în lemn, ori de nu, înschituit în atelier, n’o să văd deșteptarea Firei. Despic, tai, scobesc, pilesc, îmbin, fără încetare. Primăvară, zână încântătoare, nu-ți deschide aripele, fără a mă înștiința.

Ieri dimineața am avut vizita unui musafir drăguț. Pe creștetul celui mai înalt din paltinii vecini ai casei se legăna un cocoșar, cea dintâi pasăre care sosește, ca sol prevestitor al primăverei:

Cuic! Cuic! Nu se încurca la ciripeală pasărea.

Fig. Brândușa

Ce cânți tu acățat acolo sus? Cântecul învierei pământului ?

Dă-te jos, prietene... Parcă te-aș cunoaște; n'ai fost tu în cârdășia celor ce mă înconjurau vara trecută? Apropie-te, să te răsplătesc, să știi că n'ai semănat în zadar mărgăritare din gușa ta; uite, am păstrat din toamnă, pentru tine pentru verișoarele și pentru frații tăi, merinde pe placu-ți, boabe de scoruși... Și frimiturile de mămăligă iar îți vor prii.

Acum, Lăbuș, haide spre cătun, să ne încredințăm că pasărea aceasta n'a sosit singură.

Valea Cerbului rostogolește valuri noroioase. Flici! Flici! La fiecare pas băltoacele mă împroșcă necuviincios.

Felițo, cu haina verde, care, cu suflarea ta venită, din câmpie, schimbi în adiere caldă boarea înghețată a iernii, tu care umfli mugurii și desmorțeșli arborii, zână înzestrată cu haruri și armonii cerești, vrăjitoare a inimelor, cu deviza: speranță, bucurie, voluptate, ți-ai bătut joc prea frumos de nerodul de Jnepeanu, care se încumeta a da gata lucrul său, pe când tu soseai în fugă, pe neașteptate. Lăutarii tăi, sturzii, îi văd pe fagii ceia încă adormiți, iar șueratul acesta luător în râs este al mierlei.

Ajung la poiana cintezelor; iată sălcii purtătoare de mâțișori, au și anini, mâțișori lungi și roșcați, agățați frățește pe lângă perișoarele toamnei trecute.

Pe marginile Trestiei găsesc pâlcuri, pâlcuri de prietene-flori ghioceii au crescut, s'au înmulțit; ei își apleacă frumos cele trei al lor petale și cupa din mijloc par'că-s niște clopoței înaripați.

Pe lângă ei elegantul crylhronium (măseaua ciulei); admir, și de data asta, petele marmurii bătând în roșu ale frunzelor sale sulițoase și forma corolei sale, ale cărei petale trandafirii se ridică spre cer, pe când staminele privesc pământul, cu ochii lor albaștrii; nălticele, măselele-ciutei se leagănă la adierea primăvăratică.

Mă sui pe Poiana-hoților deasupra, să îndepărtez zarea. Ce împestrițare de culori! Albul neîndurat al zăpezei nu mai e singur stăpânilor, aci. Jos de tot: negrul pământului gol, cenușiul noroios al drumului, verdele spălăcii al pajiștelor, tulbureala galbenă a Prahovei, roșcatul mugurilor aninilor, argintiul întunecat al trunchiurilor de fagi; mai sus: vinețiul stâncilor scorboroșite de ape și vijelii, verdeața fără greș a molifților; mai sus încă: mantaua de ghiață a culmilor.

Toate culorile acestea se topesc într'o marama cânepie, ele sunt neutre, ai zice că sunt ostenite.

Fata despre care vorbeam adineaori, pictoriță măiastră, când îi vine rândul, încă nu și-a înmuiat penelul în tinerețe și viață, spre a reînsufleți aceste tonuri istovite de aprigă iarnă. Dar peste cinci sau șase săptămâni fanfara colorilor va isbucni deodată. Mare păcat că n'o să fii aci, să vezi această minunăție...

Scumpe Mircea, răspunde-mi îndată, tăcerea dumilale m’a pus pe gânduri.

III

Dar lasă-mă să te privesc; știi că ai crescut, de doi ani de când nu ne-am văzut? Flăcău frumos... Cam palid, cu trăsăturile feței subțiate... Ia, spune-mi ce te-a adus pe aci, nimic supărător?

...Și fiindcă te primesc aci, în 'munții noștri, nu-ți dau drumul...

O oră mai târziu, cei doi prieteni intrau în cârciuma de pe Trestie, la Bușteni.

Lui Simion ochii sticleau. Luă scrisoarea și zise:

Simion se întoarse după câteva minute.

Pe când mânca, Mircea urmăria cu privirea pe cârciumar, care alerga dela un mușteriu la altul, căutând a mulțumi repede, pe fiecare.

Bunicul lui Ion Simionescu a fost un iobag purtător de jug, hulit și canonit, și a știut să scoată din pământ belșugul țarei românești; tatăl său dă de băutură sătenilor însetoșați; el, Iancu, va porunci mulțimei de salahori, spintecători ai pământului, ca și bunicul său, dar spre a statornici pe el șine și poduri, spre a scobi tuneluri și a așeza drumuri. Iancu va fi muncitorul cu sufletul cinstit, curat, care va mâna România înfiorații încă de grozăviile unui trecut înspăimântător pe o cale de putere și armonie.

Dar a venit vremea, mi se pare să luăm calea spre Diham...

Frate Simioane, socoteala, te rog.

Zărise un țăran umblând cu pas socotit, pe calea națională, pe care cei doi prieteni o tăiau curmeziș.

Neguțoiu era un om înalt, chipeș, rumen la față, cu ochii albaștri privind blajin.

De sub țurcană, cădeau plete cărunte; prin.triunghiul deschis al cămeșei înflorite, se vedea un piept de bărbat vânjos, învârtoșit sub mușcăturile iernilor, arămit de fierbintele verelor. Ce amestec tainic de sânge dac și latin curgea în vinele acestui zăplan cu privirea catifelată?

Neguțoi se scărpina în cap nehotărît.

Părăsind calea națională, cei doi tovarăși luară poteca între trestii; sub coasta Clăbucetului Baiului o ciripitură veselă îi întâmpină.

Acum călcăm pe covoarele primăverei...

Privește: micșunele de Carpați, fete zmerite, cași surioarele lor dela șes, viorele și măselele-ciulei; atâlea colori care se îmbină armonios.

Să ne suim, Mirceo, pe Clăbucet și să străbatem pădurea...

Pășiau pe straturile de foi uscate, printre cari pișlea apa zâpezei topite...

Trecând peste viroage strâmte, rostogoliră pietrei pe clinuri repezi și goale; de odată nemeriră în Poiana-la-anini. Un covor alb de floarea Paștelor, gingașă floricică cu petale delicate, tivia marginea făgetului.

Se afundară iarăș în pădure; se scoborau sau se urcau dealungul crăpăturilor și viroagelor săpale de apele des-ghețului, ori șerpuiau printre fagi.

Pădurea neînfrunzită era încropită de razele călduțe ale soarelui ce puteau mângâia mușchii și feregele.

Mircea, neobișnuit cu mersul prin pădure de munte, aluneca adesea pe rădăcinile, care ca niște vine ale pământului, se încolăciau sub pașii lui; umbletul era și mai greu la piepturi semănate cu ace uscate de brazi.

Apa Cerbului umflată de viiturile a sute de pârâiașe, curgea zorită, ducând spre Dunăre valurile de gânduri tainice ale Bucegilor; ea rosese din malul de spre Clăbucet, lăsând, pe ici, pe colo, câteva insule pietroase, sau nisipoase; pe alocurea, se răsleția în multe ramuri.

Unde se unde, puterea apei desghiocase hartane mari din pământul malurilor, tărînd cu ele anini frumoși, cari își scăldau creștetele lor în apă și-și uscau rădăcinile la aer.

Cei doi drumeți erau nevoiți a face lot felul de figuri de gimnastică, ca să înainteze.

Sări și tu, ca o căprioară, pe bolovanii aduși în matca cea nouă și le strecori printre încrengilurile amestecate ale copăceilor căzuți.

Andrei zâmbia cu bunătate, zicând acestea. Mircea asculta, sorbind aerul sănătos și pătrunzător al Văii Cerbului și se simția parcă într'o lume blajină și mângâioasă. A! cât de departe era Cartierul Latin și marile Bulevarde ale Parisului!

Stele în loc să privească sbeguirile prundarului; păsărică se făcea nevăzută pe după un bolovan, de unde se ițăia și se scufunda în apă. apoi iar se așeză pe o piatră, scuturându-se.

Ajunseră la poalele Dihamului și începură urcușul.

Tânărul student admira priveliștea ce înfățișa uriașa spintecătură dintre Morarul și Coștila., prin care apa Cerbului, izvorîtă sub Omul, își rostogolia undele.

Se zăria în fund pâlnia înzăpezită a obârșiei torentului, încoronată cu o geană de nouri albi, bumbăcoși. Razele soarelui străpungând, ici colo, bumbacul mișcător, acoperiau zăpada feciorească a culmei cu tăblii de argint trandafiriu.

Ascultă, strigă Andrei.

IV

Era un viscol nemaipomenit de puternic. Fulgii de zăpadă, sub biciuirile vântului, jucau nebunește în aer, O lumină sarbădă, se scobora din văzduhul ca bumbacul; pămânlul se albia.

Petrecusem în ajunul Crăciunului acasă; veniseră, să stea de vorba și să bea câteva duști de țuică, cei trei locuitori ai Buștenilor: moș Lazăr Ghionoiu, moș Valeria Pință și băiatul lui Răducu, tatăl dumitale.

În ziua Crăciunului, de dimineață, găsii pe tata mort în pat. Bietul tata! Plecase din lumea aceasta, fără sgomot, fără știința nimănui. Să-l fi văzut ce frumos era, ce seninătate sta răspândită pe chipul lui blând...

La ce să-ți mai descriu mâhnirea mea nemărginită?

Tuturor celor ce alergară, să mă ajute în nenorocirea ce mă lovise, mărturisii dorința ce-mi arătase tata, în mai multe rânduri, de a fi îngropat pe creasta muntelui Dinamul, pentru care avusese o nețărmurită dragoste.

Răducu și Neguțoi se suiră pe coama Dihamului să sape groapa.

A treia zi de Crăciun, toți, cu vârzobi în picioare, urcarăm dealul.

În fruntea celor ce petreceau pe tata la locașul veșnic mergeau tatăl dumitale și Neguțoi cari, în ajun, de dragul nostru, se făcuseră gropari. Purtau o lopată și un târnăcop, cu care potriviau o pârtie, în zăpada așezată, coajă groasă, pe Diham. Venia apoi preotul mănăstirei Predeal, vechiu prieten al tatei, apoi patul pe care zăcea trupul ne’nsuflețit, rezemat pe umerii a patru oameni care se schimbau, din când în când, prin alții, din șirul de prieteni ce mă înconjurau. Alergaseră bieții oameni de departe, din Predeal și din Breaza; săteni din Izvor, călugări și pușcași dela mănăstirea Sinaia, plăeși și vameși din Posada, chirigiii prahoveni, toți oameni săraci la pungă, dar bogați în simțiri alese.

Tata era înconjurat de recunoștință, prietenie și cinste.

Soarele străluminos acoperia cu ape, ape aurii pustiurile albe ale înălțimilor Dihamului. Zăpada la față se înmuiase; urcușul fu foarte obositor; șase ceasuri până să ajungem la vârf!

Pe când preotul cânta veșnica pomenire, bulgării de pământ înghețat răsunară, ciocnind coșciugul lăsat în fundul groapei; apoi Răducu întinse pe deasupra hermina iernii. N'aveam flori, presărai cetină.

Nimeni nu plângea; soarele se întunecase, tăcerea firii, era înghețată, dar cât de calde erau inimile!

Un singur glas rosti: Dumnezeu să-l ierte, că bun suflet de Român a fost!

Ce cuvântare mai frumoasă s'ar fi putut ține, spre lauda mortului ? Bun suflet de Român...

Așa dar, acest strein, sosit din apusul depărtat, de mult se înfrățise cu cei ce-l înconjurau, în așa fel, în cât îl priveau ca fiind unul de ai lor... Suflet bun! Da, bunătatea fusese mărgăritarul ales din șiragul însușirilor frumoase ale lui Jnepeanu, ale Francezului nobil de viță, nobil de inimă.

Noaptea se lăsa tot mai mult, ne scoborîrăm în grabă. Au vrut să mă iee cu ei dar n'am primit... Eram nerăbdător să-i aflu sufletul în coliba noastră tăinuitoare a cugetelor sale curate.

Cu câtă pietate așezai la locurile lor toate lucrușoarele ce lucrase cu mâinele-i îndemânatice! Dădui peste caetul cu memoriile sale, ce-mi încredințase cu câteva zile mai înainte și începui citirea.

Toată Firea de afară nu mai avu ființă față de mine; cu numai vocea lui o auziam. Câte zile am petrecut în tovărășia aceasta tainică? N'aș putea spune. Imi amintesc numai că într'o dimineață, a bătut cineva la ușa tindei. Am deschis, era Răducu.

Am urmat pe Răducu până la casa lui, unde am ținut sfat mare, fiind de față Ghionoiu, Pință și Moise Cofarul, vânătorul de păstrăvi de pe Zamura.

Bieții oameni erau îngroziți de sosirea Rușilor. Deși îngrijat eu-însumi, am căutat să-i liniștesc și așa am hotărât să nu părăsim locașurile noastre.

Nevestele se și puseră pe drum, îndreptându-se, pe poteci ciobăneșli, peste munte, spre satul Teșila, din valea Doftanei, unde Muscalii n'aveau ce căuta.

Cele câteva țoale și scule mai de preț precum și unele lucruri rămase dela tata și care-mi erau dragi, le-am cărat, cu ajutorul lui Răducu, într'o ascunzătoare de sub piscul Claia-Mare.

Muncă grea să porți în spinare, prin zăpadă și pe ghiață, dealungul prăpăstiilor, atâtea lucruri!

Două zile după ce pusesem aceasta la cale, s'au ivit iscoadele muscălești. Au și pus stăpânire pe stogurile de fân ale lui Pință și Ghionoiu, ba, și-au mai și bătut joc de dânșii, silindu-i să le care, cu căruțele lor, până la mănăstirea Sinaia, unde generalul rus Engelhardt își stabilise cartierul său general.

Nu voiam să am, nici în clin, nici în mânecă cu Muscalii hoți și neomenoși; de aceea, nu m'am mișcat din căscioara mea din fundul văii Cerbului.

Dar merindele îmi lipsiră curând și mi se făcu dor de prietenii mei; am plecat spre Bușteni.

Cam pe la poiana Stâneică, o strașnică vijelie se puse deacurmezișul drumului meu, parcă vrând să mă oprească din mers; am înfruntat-o, deși mă orbia.

Sosind în gura văii, furtuna se potolise puțin. Aud sunete de goarnă; ca să nu dea peste mine vreo solnie de Cazaci, am vrut să mă întorc. Era însă prea târziu, căci cei d'intâiu soldați mă zăriseră.

M'am făcut că n'aud; atunci doi Cazaci din frunte au dat goană cailor, m'au înconjurat și, înjurându-mă pe rusește, m'au silit să merg în întâmpinarea oastei.

Am străbătut mai multe sotnii de Cazaci, apoi piotă și un regiment de ulani.

M'au adus lângă o sanie, în care, încotoșmat în blănuri, stetea un ofițer bătrân, cu favoriți lungi, albi.

N'aveam încotro, trebuia să mă supun; mi-au dat un cal și am luat-o în capul oastei.

Ce calvar! Viscolul era turbat...

Fiu al munților, obișnuit cu vremurile cele mai ticăloase, totuși am suferit grozav; zece ore am luptat cu vijelia, până să sosim la Predeal, distanță de 12 kilometri abia.

Atunci mi-a înghețat sfârcul unei urechi, pe care mi l-a tăiat un chirurg austriac.

Înaintam mereu, cocoșați sub biciuirile vijeliei. Caii se scufundau, uneori, până la piept, în nămeți.

Am sosit noaptea la mănăstirea Predeal, de unde, dela cotitura drumului, am văzut flăcări împresurând cerul negru; Ungurii daseră foc cârciumei „dela Ruja", care se află lângă bariera graniței.

Ne-am oprit la mănăstire; cât am aprețuit atunci minunatul ceai rusesc, băutură binefăcătoare!

A douazi, de dimineață, trupele rusești porniră înainte. Ungurii se așezară pe înălțimile Predealului, de unde trăgeau după plac în Muscali, de-i nimiciau. A mai sosit și niște companii de grenadiri austriaci, care se strecuraseră prin pădurea Vlădețului, dar de geaba...

După trei ceasuri de luptă crâncenă, comandantul rus a pus să sune retragerea.

Ungurii nu ne-au urmărit și totuși, ce retragere învălmășită!... Rușii erau amestecați cu fugarii, cari părăsiseră pripiți, Brașovul, în căruțe, în care îngrămădiseră tot avutul lor; cântecului Cazacilor răspundeau vaetele răniților, înjurăturile cărăușilor, planșetele fugarilor.

Dealungul drumului, la întoarcere, am dat peste cadavrele Muscalilor căzuți în marșul din ajun. Cârciumele „la Cerb" din Intre-Prahove și „la Crucea Ciobanului" din Gura Pădurii se înțesară de mocani fugiți, de soldați ruși și austriaci, de răniți. Eram rupt de oboseală, d'abia m'am putut târî până acasă.

Iarna se petrecu în hărțueli, în care biruința era, când a Ungurilor, când a Rușilor și Austriacilor.

Oștile acestea străine se războiau între ele cu înverșunare, dar, și unele și altele, se pricepeau minunat să sugă și să prade pământul românesc.

Dealungul căii, dela Izvor la Predeal, nu era decât jaf, foc, prăpăd.

Mândrele podișuri ale Zamurei erau cernite; sotniile de Cazaci, care tăbărâseră pe ele se încălziseră, dând foc aninilor și fagilor. Erau fagi pe jumătate arși, care înălțau la cer bietele lor ramuri sucite; alții zăceau negri, la pământ. Prin poieni, pete mari de iarbă pârlită întunecau pajiștile.

Puținii locuitori ai văii suferiseră mult: uni omorîți fără vină, fără milă, de Cazaci, alții, petrecând zile amare la căratul proviantului Muscalilor. Vara, neștiutoare de grozăviile astea, sosi. Timp de trei zile am văzut, trecând prin Bușteni, valul necurmat al oștirii muscăleșli, un corp de armată întreg, care fusese concentrat la mănăstirea Sinaia, sub comanda generalului feldmareșal Luders, mai mult ca două zeci de mii de oameni.

De bună seamă că stâncile Bucegilor și pădurile seculare ale acestui ținut nu văzuseră încă trecând atâția oșteni pregătiți să măcelărească mii de semeni de ai lor! Un regiment de Cazaci de Don Se opri în gura Văii Cerbului și tăbărî la poalele Clăbucetului-Baiului.

Mă aflam tocmai în curtea lui Ghionoiu; mă uităm cu jale la casa bietului moș dărăpănată, căci o lăsase pradă jafurilor militarești, de când îl luaseră cu deasila Rușii, la căratul provianlului.

Trece un ofițer muscal; se oprește, mă privește și mă întreabă:

Vorbia cu glas blajin, pe moldovenește.

Îl dusei la izvorul din poiana-la-anini; sprijinit pe mâini, bău din cursul izvorului, și apoi;

Cum să răspund fără a jigni pe Rus?

Am tăiat vorbirea, nu-mi venia să dau înainte.

Polcovnicul mă privi lung, oftă și zise:

Astfel am cunoscut pe colonelul Ion Costin, comandantul regimentului No. l al Cazacilor Donți.

Fire veselă, blândă și îndurătoare, era foarte iubit de soldații săi. Vorbia frumos cu țăranii care veniau să i se plângă și îi asculta cu răbdare.

Câteva zile în urmă, regimentul No. l al Cazacilor de Don, porni cu colonelul în frunte, spre Predeal.

Colonelul basarabean mă îndemnă să-l însoțesc; deși mă împrietenisem cu dânsul, n'am primit, căci nu vream să mă amestec în lupta unor neamuri nesuferite Românilor.

Bietul colonel Costin, întradevăr, nu l-am mai văzut; a căzut la Predeal, dar nu când s'a luptat vitejește, ci în urmă, omorît mișelește.

Printre Ungurii pe care Rușii îi făcuseră prizonieri, în lupta de sub cetățuia de la vamă, se afla și un tânăr Săcuiu, care mai înainte fusese vizitiu la vama austriacă.

Sacuiul se aruncă, plângând, în genuchi, înaintea colonelului Costin, cerându-i iertare. Mișelul parcă a simțit cum putea să înduioșeze pe colonel... i-a vorbit românește. Costin a poruncit Cazacilor să-i dea drumul.

Cât fu liber, folosindu-se de o clipă când nobilul ofițer își îndreptase privirile într'altă parte, scoase Sacuiul, din sân, un pistol și-l descarcă asupra binefăcătorului său.

Colonelul, lovit chiar în inimă, căzu mort de pe cal, iar Sacuiul l'au tăiat în bucăți Cazacii.

Ce batjocură a soartei! încă un Român, și acesta de seamă, a căzut jertfa certurilor dintre popoare vrăjmașe Românului, neamuri cari nu puteau prețui noblețea neamului românesc, cari urau însușirile sale frumoase și alt gând n'aveau decât să-l robească, rând pe rând!

Biruința au căpătat-o Rușii; ei s'au dedat la tot soiul de cruzimi și jafuri; au dat foc la puținele cârciumi și case de pe valea Prahovei; moș Valeriu și nevastă-sa care se ascunseseră în cârciuma dela Crucea Ciobanului, au fost tăiați de niște ulani beți; Răducu, băiatul lor, tatăl dumitale, apărându-i, turbat, a omorît și el niște ulani; a trebuit să fugă, să se facă nevăzut.

Cu greu, în trei ani următori, viața pașnică s'a reînființat în locurile acestea.

Ocupația austriacă din 1853 n’a îndrăznit să fie prea împilătoare; se schimbase vremurile!

De atunci am trăit în căscioara mea, văzându-mi de treburi, înconjurat de amintirile scumpe ale tatei....

Rămas singur, Mircea se așeză într'un unghiu adăpostit al prispei, de unde putea privi afară.

Fulgii de zăpadă cădeau neîncetat; vântul îi învâltoria ca pe niște fluturași albi, zăpăciți.

Tânărul student își aducea aminte de cele cetite în memoriile contelui de Genepin și povestirea lui Jnepeana i se întipărise în minte.

Viscolul ce se deslănțuia afară era simbolul vremurilor de restriște, pe care tatăl lui Andrei și Andrei el însuși le văzuse desfășurându-se pe acest pământ românesc, pentru care aveau ei o dragoste nemărginită.

Dar vijelia prinse a se depărta și încetul cu încetul, se potoli; soarele, un soare blând, călduț, se ivi pe cer. Pământul sorbia lacrimele cerului și Mircea zări pe bolta cerească, în raze de aur, gloria României.

V

Sâmbăta, ajunul Paștelui, era o zi frumoasă. Cei doi prieteni, tocmai se sculaseră dela masă, când Neguțoi se ivi.

Luară la dreapta, o potecuță dealungul coastei; era poteca băltoacelor; o mulțime de pârâiașe curgeau de pe înălțimile Dihamului, și întâlnind podișul potecei, se revărsau, schimbându-I într'o mocirlă, în care se odihneau trunchiuri în putreziciune și despicături de fag viermănoase.

După o oră de mers, la capătul potecei, sosiră pe șeaua care leagă Clăbucetul-Baiului cu Dihamul, o pajiște frumoasă și întinsă, tăiată de șanțul de graniță, petecită cu tăblii de zăpadă.

Sub undele ierbei foșcate și țepoase, păr-de-porc, ghiocal colcăiala vieței primăvăratice.

De câteori, în nopțile de primăvară, sau toamnă, i-am pândit de pe cucurigul ăsta... Acum patru ani, am văzut alergând într'acoa o ciurdă de patruzeci, pe nemințite erau și mistrețe cu mistreciorii lor. Să-i fi văzut cum râmau cu o râvnă neîntrecută și cum se mușcau și se trântiau! Noroc că nu m'au simțit, fiindcă vântul sufla de la dânșii spre mine; am doborît doi, însă zilele următoare nu au mai venit aci... Dar iată-ne la izvorul Iadului...

Când cei doi vânători se întoarseră, după un sfert de ceas, studentul se deșteptă din somnul ce-l coprinsese.

Ei, dar ce ați descoperit?

Intrară în bordei.

Andrei desluși că vor petrece de minune, la căldura focului ce vor face, în fundul bordeiului; scoase dintr'o laviță ascunsă sub pământ o sarică și un tuciu.

Curând gospodăria dormitorului-salon fu gătită; pe jos, cetina de brad proaspătă; găurile acoperișului astupate cu ramuri și mușchi; la ușa bordeiului un morman de crengi și trunchiuri de brad uscate, tocmai bune pentru focul ce pâlpâia în fundul odăii.

Afară se întunecase, dar cei trei prieteni habar n'aveau de ce se petrecea în lumea largă; veseli, stăteau de vorbă ca la ei acasă.

Eu, până acum, am întâlnit doi urși și, slavă Domnului, teafăr sunt. Odată a fost vara; petrecusem noaptea în valea Albă și mă pusesem, din zori, la pândă, pe o cărare ciobănească, dincoace de o cotitură; îmi făcusem socoteala că ceva capre negre trebuia să treacă pe dedesubt. Mă frecam la ochi, că d'abia mă deșteptasem, când, ce să văd înaintea mea? La cotitura potecii se înfățișă o matahală.

Să dăruesc pe fiară cu un glonte... Ași, îmi tremura carnea pe mine, darmi-te să-l pot ochi; s'o șterg la sănătoasa, dec! mi se lipiseră călcâile de pământ și poteca pe care ne aflam amândoi, era mărginită la stânga de o prăpastie fără fund, iar la dreapta de o stâncărie dreaptă, să nu se fi urcat pe ea nici capra neagră

M'am turtit și eu cât am putut pe zid, sugându-mi burta, vorba ăluia dela cazarmă; căci nu eram un vrăjitor să mă prefac într'un țâr postit...

Ursul trecu, mârâind, pe lângă mine; era cam stăpânit de grija să nu-i pice cele două prăzi, dar tot avu timpul să-mi arunce un scuipat, care mă stropi pe obraz, ba dihania mă calca și pe un picior; noroc că purtam niște cizme groase și n'aveam nici bătături...

Martin urmă potecuța câțiva pași, apoi se făcu nevăzut într'un desiș. A trebuit sa iau Valea Albă în sus, să mă cațăr pe Caraiman și să mă scobor în Bușteni, prin Valea Jepilor; a fost o muncă zău! că-mi erau picioarele moi ca piftia...

De data asta nu mi-a fost frică.

I-ași fi trimes un glonte dar, din păcate, n'aveam de cât alice asupra mea... Mi-am urmat drumul frumos, că nu era de stat la povesti cu fiara...

Mircea ostenit de umbletul din acea zi, îmbăiat de aerul curat și lumina primăvăratică, adormi, legănat de cântecul șipotului vecin.

Neguțoi, cât își așeză pletele pe brațul petrecut pe după ceafă, se făcu butuc, iar nasu-i se lua la întrecere cu gura, care o horăi mai frumos.

Andrei se lăsă pradă unei visări line.

Se scursese un sfert de veac, din ziua când purtaseră trupul neînsuflețit al tatălui său pe Coama Dihamului și parcă ar fi fost ieri...

Andrei urmase cu credință povețile bătrânului și conștiința lui era neturburată; nu-și amintia să se fi purtat ca un netrebnic; se străduise a face bine, pe cât îl iertau puterile; cam într'o parte, cum ziceau Prahovenii, dar om bun, milos și îndatoritor...

Jnepeanu adormise deabinelea, dar deodată se simți scuturat de o mână vânjoasă și un glas răgușit îi sfârâi la ureche:

Dintr'o săritură, Andrei se pomeni la ușa bordeiului; afară, noapte neagră, nici un zgomot.

Luară din paștile aduse de Andrei, ciocniră ouă roșii, rostind tradiționalele cuvinte.

Băură țuică cu zahăr, încălzită la focul ramurilor de brad.

Ațipiră din nou.

Afară zorile se luptau cu întunericul.

În timpul nopții căzuse un pospai de zăpadă; urmele cocoșilor periseră.

Vânătorii se pitiseră pe după niște molifți; un fășăit de aripi se auzi printre creștetele arborilor; pe creanga cea mai de sus a unui brad bătrân se așezase un cocoș de toată frumusețea, care cârâia pe înfundate.

Trandafiriul zorilor se așternea pe poenița; cocoșul țipă ascuțit, apoi scoase, din gâtlej, sunete asurzitoare, fără șir, și începu a se schimonosi ciudat.

Neguțoi îl și luase la ochi, dar Andrei îi făcu semn să mai aștepte.

De pe un clinișor, care se scobora spre vânători, înainta un al doilea cocoș; umbla, hârșiind coada pe zăpadă, pășind picior peste picior, cu gâtul înainte, pieptul umflat, ochii bolovăniți, încercuiți în câte un rotocol stacojiu aprins. Se vedea gata de luptă aprigă.

Cocoșul cel cocoțat, zărind pe vrăjmaș sbură la pământ.

Cei doi dușmani, față în față, înaintau unul spre altul hotărîți a se măsura la luptă voinicească; dar două focuri îi rostogoliră, morți pe loc.

Despre găini acum nici vorbă să mai dăm de ele, au fugit de zgomotul împușcăturilor.

Focul nu se mistuise sub spuză și se aprinse repede; Andrei atârnă ceaunul de crăcane, turnă mălaiul, iar Mircea se puse să învârtească făcălețul nou nouț, mirosind a brad.

Fiecare își tăie un hartan din mămăliga aurie.

VI

Cei trei tovarăși începură să urce un pripor repede, dealungul șanțului de graniță, acoperit cu o zăpadă groasă, în care se scufundau, uneori, până la genuchi.

Câteva tumbe pe covorul alb înveseliră pe asaltatorii crestei Dihamului.

Un suiș mai potolit se prelungia după coasta repede; numai câteva pete de zăpadă. Pământul, pe alocurea pâslit de mușchi prin lăsaturi, se făcea alunecos pe clinele netede-îmbrăcate cu iarbă roșcată prăjită de uscăciunea anului trecut. Dedesubt, șerpuia brădișorul (licopod) ale căruia numeroase brațe se iviau pe părțile de pietriș golașe; câțiva molifți pitici, suciți de viscole, stăteau de straje, lângă smerite tufișuri de ienuperi.

La apus lanțul Bucegilor fugia spre miazăzi; cel d'intâiu, Bucșoiul transilvănesc se înfățișa cu cocoașele sale pleșuve mărginite de prăpăstii înfiorătoare; lângă Bucșoiul, Morarul înălța la cer turnurile și bisericele sale, hornurile lui sălbatice, iar în mijloc, spintecătura văii Morarului. Apoi Coștila având, așternută la poale, Poiana Coștilei și cele două Gâlme ale Munticelului; Caraimanul uriaș, ascunzând ceilalți munți ai lanțului cam cotit în urma lui; în sudul depărtat, munții păduroși de spre Comarnic. La răsărit, munții de pe malul stâng al Prahovei, Cumpătul, Zamura, Dutca, Cazacul, Sorica, Urechia, Clăbucetul Azugii, Clăbucetul Taurului, arătând scrijilăturile și cutele lor svârcolite, spinările lor goale, „Clăbuceturile" lor brăduite și făgeloase; la spatele lor, încălecându-se, șirurile de munți ale văii Teleajenului și, în fund de tot, topiți într'un zăvon vinețiu, munții Buzăului. Dedesuptul Dihamului se lungia Valea Cerbului, ieșind din matca puhoiului spintecător al Coștilei și Morarului; apoi se cotia și curgea, mai astâmpărată, între Clăbucetul Baiului și Munticelul, fugind spre 'Prahova în care se vărsa.

Dealungul Prahovei se zăria frânturi din panglica caii naționale și câteva căscioare din cătunul Poiana-Țapului. La nord, după Clăbucetul Taurului, la piciorul căruia se revărsa cătunul Predeal, se înfigea muntele Petricica purtător de linie de graniță, apoi, dincolo de Valea Temeșului, Postăvarul ascunzând Brașovul; deodată la stânga Postăvarului, se așternea câmpia Transilvaniei, cu ogoarele sale pestrițe și satele curățele și zâmbitoare, marture ale puterii de muncă și priceperii gospodărești a fraților de dincolo.

Privirea, după o astfel de rolocolire, se așeza iar deasupra Bucșoiului.

De la nord, din frumosul șes transilvanie se înalță un cântec românesc, care a fost tragic în trecut, dar astăzi e răsunător și duios, cântecul unui neam bărbat pe care asuprirea mongolă n'a putut să-l sugrume...

Vorbirea lui Andrei se curmă; cei trei oameni steteră o clipă nemișcați, adânc gânditori.

Și Mircea simțea cum, cu acel cântec, se înălța spre România o speranță, o speranță mare...

Ajunși pe movilă, Jnepeanu arătă un stufiș de ienuperi.

De câte ori s'a așezat dânsul pe bolovanul ăsta și s'a adâncit într'o visare nemărginită evlavios respectată! Une ori, cu vorbire caldă, îmi lămuria frumusețile răsfirate sau îngrămădite în acest coprins românesc și ochii ni se îmbrumau, așa de-mi mergeau la inimă cuvintele lui, ca o rugăciune duioasă și curată.

Andrei era turburat adânc, dar dete din cap, cași cum ar fi vrut să alunge gândurile mâhnicioase ce-i cotropiau sufletul și zise cu glas schimbat:

Ș'apoi Căpățâna Porcului e acoperită cu un strat adânc de zăpadă. E mult mai nemerit să ocolim. Scoborîră clinul Dihamului de spre Morarul Bucegilor și intrară într'o pădure deasă de molifți.

Nu mai era pădurea cu molifți cu port trufaș și măreț, ci o adunătură de moșnegi zdrențăroși, cu plete lungi, atârnând jalnic.

Sunt așa, pe alocurea, jalnice priveliști; hai mai de grabă, să părăsim cimitirul ăsta...

Iată, se ivește fagul, nu mai suntem departe de torentul Cerbului.

Treceau acum pe lângă bolovani și steiuri de piatră înmușchiați și acoperiți cu o vegetație bogată, de bună scamă, vara...

Am ajuns în Poienița Cerbului; dacă acum am lua la dreapta am urmă poteca de ciobani care, printre Coștila și Morar, ar duce la Omul; n'a sosit însă vremea pentru așa ceva, căci iarna n'a plecat încă de colo sus. Ia să trecem peste șivoi.

Săriră din bolovan în bolovan, urcară un clinișor și sosiră pe o movilă ierbată; în față se întindea o poiană largă și lungă.

Pajiștea încutată avea în mijlocul ei un desiș de molifți; la stânga începeau coastele împădurite ale Gâlmei mari, despărțind-o de Valea Cerbului; la dreapta se înălțau zidurile Coștilei care se sfârșiau cu Santinela, stei ce, ca o cetate de uriași, strejuiă spintecătura-drum la Omul.

La Nord, ciudățeniile stâncoase ale Morarului, legale de Diham printr'o curbă elegantă a pădurii.

Călătorii pășiau pe covoare de brândușe de primăvară vineții, împestrițate cu rare brândușe albe; întocmai ca niște fetițe curioase, ridicate în vârful picioarelor, ghioceii cei mai înalți își aplecau cele trei ale lor petale feciorești în cupa brândușelor vecine.

Perdeaua ce pădurea desfășură nu era sadea verde cu molifții răriți se amestecau fagii și paltinii, ale căror frunze, încă ascunse în muguri, păreau gata, gata, a eși din închisorile lor. Poteca ce se pierdea adesea, ori se agața de piepturi foarte repezi, era anevoioasă la umblet. Jur împrejur popor de arbori parcă mergeau cu cei trei prieteni și le încurcau calea. Nici un luminiș.

Se opriră în tăcere.

Se auziau țăcănituri pripite.

Fagii și paltinii se răriseră și curând se făcură nevăzuți; nu se mai deschideau sub picioarele drumeților viroage mirosind a putregai, nici vâlcele bolovănoase; nu aveau de ocolit vreun stei căzut din înălțimi. Numai molifți și brazi, unii purtând povara unei vieți de sute de ani, alții tineri crescând în umbra străbunilor lor.

Se făcea un șir de poenițe, de sălișoare încercuite cu molifți.

Unde și unde, arborii se dădeau în lături, făcând loc unui salon cu verde podeală, în mijlocul căruia stă înfipt temeinic un brad puternic.

Aci uit lumea, uit pământul și omenirea, mă uit chiar pe mine. :— Intr'o aromire neturburată, petrec clipe fericite; când, deșteptat de țipătul vreunui pițigoi, mă desmeticesc, mi-e sufletul plin de recunoștință pentru nobila natură care mă împărtășește cu toate bunătățile sale și nu-mi cere, în schimb, decât s'o pricep puțin și să mă rog ei evlavios... Dar ce mulțămire aleasă pe mine, când rătăcesc prin gangurile acestea strîmte, prin bolțile cu cetină, împodobite, pe lături, cu bogate ferigi, ganguri care nu au capăt și nu duc nicăeri; sosit într'una din nenumăratele lor răscruci, stau și mă frământă întrebarea: pe care să apuc din tindele ce se desprind din răspântene? Nu am de ales, ci mă îndrumez pe una din ele și rătăcesc, mă învârtesc, adesea mă întorc, fără de știință, la locul de pornire, și într'un târziu dau de un luminiș, străbătător al pădurei; atunci îmi vin în simțiri și însfârșit caut să mă îndrept spre casă...

Andrei Jnepeanu

Strada Șepcari București l Mai 1874

Zâna cea tinerică a fermecat, astăzi de dimineață, pădurile, livezile, tot coprinsul.

Sub cea d'intâiu rază a soarelui, o mantie s'a desfășurat pe tot ținutul nostru, de o coloare verde proaspătă, mângâioasă ochilor.

Frunzele fagilor, care ieri erau încă strânse în mugurii lor, acum s'au desfăcut; sunt mototolite și pe lângă verdele lor deschis pare și mai încruntat verdele închis al molifților și brazilor.

Iarba pârlită s'a înviorat și e vărstată cu petele galbene ale bogatelor ciubotelea cucului, dulce mirositoare.

De ce ai plecat, așa în pripă, în lima Pastelor? De priveliștea aceasta te poți minuna, însă s'o zugrăvești nu-l chip.

Dar am înțeles prea bine îndemnul inimei dumitale; erai zorit să-ți îmbrățișezi părinții și nu ți-am stingherit plecarea. În curând, vei lua iar calea Parisului.

Nu uita că într'un colț al munților noștri se aciuește un prieten, care te iubește și se alintă cu gândul că te vei întoarce, să-ți întărești trupul și să-ți înnobilezi sufletul, în sânul unei naturi a cărei farmec și primire bună ai știut să le prețuești.

ANDREI

I

Andrei Jnepeanu lui

Scumpe Mircea, știi că a trecut un an dela scurta dumitale ședere în Bușteni, de Paști?

Cași în alți ani ai vieții mele, nimic însemnat nu s'a întâmplat pe aci, în anul acesta scurs.

Muntele s'a îmbrăcat cu haine împestrițate, pe care toamna le-a schimbat pe o togă roșiatică, și apoi iarna și-a pus cojocul alb.

Farmecele anotimpurilor s'au înșiruit aceleași și totuși mereu înnoite.

Primăvara s'a întors și s'a încins cu verdeața-i ușoară.

Am luat singur, pe la jumătatea lui Mai, drumul urmat, cu o lună mai înainte, anul trecut, în tovărășia dumitale și a lui Neguțoi.

Poteca băltoacelor m’a dus în șeaua Baiului unde, pe coasta coprinelor, am cules de aceste flori, ale căror stele, din șase petale albe, înconjurând o cupă împodobită cu o tivă roșie, se apleacă așa de drăguț pe cotor. Cu mirosul îmbătător ce lasă, am sorbit și mirezmele primăverii.

A doua zi de pe Gâlma-mare, străbatând plaiul fâanului am ajuns în Poiana Coștilei.

Pe drum, am cules un manunchiu de nostimioare soldanele, ciucurași subțire crestați.

În poiana Coștilei, deșteptarea gramineelor făgăduia o bogăție de colori aprinse care, în curând, trebuia să se răzlețească până la Omul.

Ochii albaștri ai gințurei primăvăratice, presărată în iarba fragedă, mă priviau cu stăruință.

Am ocolit Santinela și am aruncat o ochire între Coștila și Morar: zăpadă, nesfârșită zăpadă... Iarna nu vrea să-și părăsească lăcașul de colo sus. N'ar fi, zău, momentul să te sui la Omul. Am încercat urcușul odată, în cele d'intâiu zile ale lunei Mai, și cât pe ce să fiu șters dintre cei vii.

Plecasem înaintea zorilor; era o lună limpede, strălucitoare. Frig, numai cât nu era îngheț. Zăpada tare; cu vârzobii în picioare, cu pușca la umăr, mergeam fără grijă.

Eram singura grămăjoară neagră pe albul nepătat al ninsoarei. La ce plecasem? Iscodire de cutreerător al munților, cercetare de vânător...

Curând am și dat de urmele unui dobitoc pe care nu doriam să-l întâlnesc: se cunoștea, cât de colo pe zăpadă, pecețile labelor și ghiarelor martinești și, pe lângă ele, niște amintiri proaspete ale trecerei fiarei. Aveam la mine gloanțe; mi-am urmat drumul. Sosind la obârșia văii Cerbului m'am oprit să mă odihnesc; patru ore de umblet alunecător mă obosiseră...

Încălecai un bolovan și privii :— a nu mai știu câta oară :— amfiteatrul, Coliseu uriaș cioplit de natură sub Omul, înfățișând mai multe podișuri-trepte, încoronat cu rânduri de namile de stânci stând în picioare, alipite și pe care le-am numit orge, după formele lor de țevi ale armoniosului instrument bisericesc.

Pe la amiazi, am luat drumul la întoarcere; razele soarelui frigeau, simțiam zăpada muindu-se sub picioare și nu mai pășiam cu mândrie de loc. De așa drum să te ferească sfântul! Nu trecu mult și începui să mă scufund în zăpadă, până deasupra genunchilor; luam piciorul cu amândouă mâinile, ca să-l scot din nămeții trădători; de m'ai fi văzut în halul ăsta, ce haz ai fi făcut!

Dar când straturile de zăpadă îngrămădite pe coastele celor doi munți care mărginesc torentul Cerbului se puseră în mișcare la îndemnul soarelui topilor...

Fui mai întâi stropit, apoi mă înțepă o alicărie albă, întovărășită cu așchii de piatră desghiocate din cuiburile lor.

Ca să mă feresc puțin de împușcăturile celor două clinuri, am căutat a merge în chiar matca puhoiului, nu mai eu știu cu câtă anevoință! Mă înghițiau clăi de zăpadă apoasă, din care mă trăgeam, acățându-mă de brazi și bufniam pe stânci nu tocmai moi ca puful. Noroc că a fost cea d'intâi zi de desgheț și nu m'au isbit decât mici avalanșe. Să fi fost câteva zile mai târziu, rămâneam acolo pe veci. Întradevăr, căldura, țiind-o într'una, de abia întreruptă de frigul nopților, toate mormanele de zăpadă îngrămădite prin hăuri, hornuri și chei s'au desprins, s'au dezmorțit și au plecat la vale. Nici o ființă omenească n'a fost față la deslănțuirea puterilor oarbe ale Naturei; ce va fi fost prin Bucegi, nu poate încăpea în închipuirea strâmtei noastre minți.

Îndată ce am văzut apele Cerbului fierbând nomol și rostogolind rădăcini și bolovani, am înțeles ce grozăvenii se petreceau prin spintecăturile munților noștri.

Nu m'am încumetat a mă repezi până în poiana Coștilei, decât în ziua când valea Cerbului se mai liniști. Ocolii Santinela și mă oprii înmărmurit: drumul la Omul era înmormântat într'un munte de zăpadă, care o tulise de pe Coștila și în repezeală înspăimântătoare, se urcase pe Morarul din față și nimicise pădurea. Acest munte de zăpadă nu se topi decât în parte în vara aceea și fii acoperit de ninsoarea iernii următoare...

De atunci am fost mai cuminte, deși la reîntoarcerea primăverii, mi-e covârșită firea de un dor pe care nu mi-1 pot înfrâna, de dorul brânelor. Cum așa? Dorul căror brâne? Ascultă:

De îndată ce primăvara s'a arătat, simț că mă furnică prin picioare, nu mai pot sta locului. Trebue, trebue, cu orice preț, să mă sui pe Bucegi. Îi mângâi cu privirea, îi pândesc: dau o raită până în poiana Coștilei, mă furișez în Valea Albă, mă strecor în Valea Jepilor. Cercetez, chibzuesc, socotesc și mă chinuește întrebarea: când mă voi putea urca ?

Iar în ziua când, însfârșit, fac încercarea dorită, în timp ce mă sui, inima mi se bate svăpâios, și ași vrea să-mi strig mulțămirea și parcă aș plânge și aș râde; desfătare, dumnezeiască, farmec de neînchipuit a unui astfel de urcuș, singur, față în față cu muntele...

La fiece clipă îmi încheg, în vorbe de mirare, descoperirile ce fac: uite mălinișul ăsta tot în hoagă este... O! o! Clișoiul ăsta de branciog cât s'a ruinat de anul trecut...

Dar tu, bolovane chel, de unde ai venit să mă silești la un astfel de ocol?

Câte fețe ale acestui ținut au rămas stăruitoare, dar și câți bătrâni prieteni au pierit; șirag de lucruri văzute înnoit, alocurea, prin noi întrupări, magie de lumină, farmec de forme.

Dar ceeace mă încântă mai mult este harul de a fi cel d'intai care culeg surâsul florilor reînviate: proaspete și curate, au țâșnit din pământ, își desfășură petalele, par'că se întind după un somn lung, cască la soare; nimeni nu le-a privit înaintea mea. Mă urc mereu, sosesc pe creastă... Acolo sufletul mi se turbură adânc.

Timp de mai mult de jumătatea anului, nici un picior omenesc n'a călcat pe aceste înălțimi; nici o cugetare n'a plutit pe aci, afară de aceea care se scoboară din cer pe aceste plaiuri.

Un imn, spre slăvirea vieții, se înalță de pe podișurile Bucegilor încă chiftind de umezeala iernii, și gândul meu cel d’intâi ține isonul acestui cântec armonios.

Nemișcat, coprind cu privirea plaiurile tremurate ale căror covor moale, verde, catifelat, lămurește dărnicia pământului.

Dar îmi amintesc că a venit vremea și a cutreerării brânelor, a treptelor ciclopice ale Bucegilor, pe care numai munteanul le cunoaște, iar câmpeanul habar n'are de ele.

Bietul câmpean, neștiutor al tainelor munților, privind lanțul Bucegilor, nu deslușește decât un zid uriaș, pe fața căruia nu-i chip să te urci; dar munteanul râde pe înfundate, căci știe el mai bine...

Potrivește-ți bine ochirea pe Jepi, pe Caraiman, pe Coștila; vei vedea mai întâiu, sus, coama scrijilând cerul cu zimți și țuțuiuri; dedesubt, pereți amețitori, despărțiți prin hornuri și șiștoace; mai jos steiuri, stând, care într’o rână, care aplecate, cu forme uneori elegante, cel mai adesea întortochiate; ba în acest haos de pietrărie se zăresc și câteva clinișoare mai blânde, înerbate.

Dar zici: prea sunt multe rupturi și spărturi în înălțime, ori în lărgime, ca piciorul omului să poată încercă urcușul.

Vezi că ochiul dumitale n'a putut deosebi acele curbe subțiri, ori acele panglici cari se încolăcesc pe după grumazii Bucegilor, trepte la diferite înălțimi, cu un cuvânt: Brânele.

Acum îți limpezesc ceiace am numit dorul brânelor, patima brînelor.

Nu mă mulțumesc a ajunge pe plaiurile înalte, urmând poteca, ce ciobanii au însemnat din veacuri prin văi. Sunt muncit de dorința de a străbate din nou brânele, care mă trag în vraja lor.

Mă îndrept spre unul din ele, la fiecare sfârșit de primăvară, cu o bucurie înfricată, căci mă gândesc că iarna va fi făcut cine știe ce răutăți pe aceste trepte.

Întradevăr, în locul unde brâul se lărgia, făcându-se podiș, destul de întins, ca să pască pe ele câteva oi, numai găsesc de cât o prispișoară, deabia să-ți alături picioarele; dincoace, brâulețul s'a schimbat în tindă lată, căci zidul, ros de puhoae, parcă s'a tras îndărăt.

Dar deodată brâul e rupt; o surpătură ce nu cunoșteam. Ce să fac, să mă întorc îndărăt?

Ba de loc! Mă las în jos până în fundul surpăturei, mă sui pe matca pietroasă a unei șiștoace, râu de bolovani, și opintindu-mă, mă cațăr pe un alt brâu; adesea trebue să mă strecor prin hornuri repezi de tot.

Nu preget a lupta cu muntele și el se dă învins. Câte pericole înfrunt, când pe seninări, lespezi netede ca sticla, când pe spălături, părți unde trebue să calci pe adunături de pietrișărie mișcătoare și unde n'are de ce să se prindă piciorul; dar pasul meu nu șovăe și trec înainte fără grijă.

Lipit cu spinarea de zid, cu picioarele pe o strașină îngustă mărginiloare de prăpastie ce nu o pot măsura cu ochii, mă uit dedesubt și sunt mândru că chemarea abisului nu mă turbură și-mi văd de drum. Fie călare pe muchia ascuțită a vreunei șiri stâncoase desprinsă de sus, ori în picioare pe vreun pridvor ierbos, sau încă cu pieptul la pământ, capul aplecat deasupra unei spărturi, tot pe înălțimi sunt, valea se întinde umilită dedesubt, sunt stăpânul spațiului, care se desfășoară sub mine.

Sunt mai puternic ca cel mai semeț împărat, când umblu pe brânele Bucegilor!

Ființa mea întreagă se desfată, privind minunatele priveliști, cari se perindează în mersul meu.

Totuși muntele știe a-mi umili trufia, căci oare nu trebue să fiu umilit când, tulind într'o lăsătură, mă pomenesc într'un amfiteatru înfundat, sfârșit de lume, unde nu văd decât o cingătoare de pereți înspăimântător de drepți, unde mă simt pierdut, nimicit?

Dar și ce bucurie când, printr'o spintecătură neașteptată, se face un luminiș!

Între două linii depărtate una de alta sus și apropiate jos, pervăzuite de frunzișul aburos al vreunei zade care, minune, s'a înfipt pe un pripor amețitor, se ivesc, mai întâiu, înnecate în negru, prăpăstioasele clădiri stâncoase vecine, apoi, într'o ceață străvezie vineție, grebeni și clăbuceluri de munți depărtați, încălecându-se și topindu-se pe albastrul cerului; atunci mintea mă îndeamnă la bărbăție, îmi amintesc că la poalele acelor munți trăeșle o omenire care lucrează, pătimește și iubește, din care iau și eu parte; mă reped pe o coastă mai blajină și din nou mă văd înconjurat de lumină, de spațiu, de căldură, de viața care se lasă de pe bolta cerească și se urcă din rărunchii pământului...

Pricep că în câteva ore pot fi la piciorul Bucegilor; sosesc acasă, ostenit la trup, înnobilat la suflet și a doua zi, dacă n'am altă treabă, încep din nou, cutreerarea brânelor.

Ce zorită reîntoarcere a verii în anul acesta!

În ziua următoare aceleia în care, furișând o privire pe după Santinela, între Coștila și Morar, n'am văzut decât un nesfârșit pustiu alb, ploile au început și într’o apărie am fost o săptămână încheiată; apoi soarele înfășură munții cu raze fierbinți.

Într’o zi de sfârșit de Maiu mi-am făcut socotelile: de acu s’a dus zăpada... M'am și aflat între Coștila și Morar; ce desfătare! mă plimbam ca într’o grădină, călcam numai pe straturi de flori... Bucegii aruncaseră cât colo cojocul cel gros și alb nepătat și se îmbrăcaseră cu un mintean cu fața deschisă, cu flori împodobite în culori gingașe: cerastele albe, drăguțele pirole, ceata umilelor saxifrage, cerențelul, cu opt petale argintii, de-i mai zice și argințică, cioboțica-ursului, cu ciucurașii trandafirii, ochii-păsăruicii (myosotis de munte) care au furat stropi din albastrul cerului.... Pe mușchiul bolovanilor și stanelor stâncoase s'a prins, închipuind pete trandafirii, silenul fără cotor. Câțiva podbali de munte (arnica), cu bobocii încă închiși, prooroceau lepădarea minteanului și îmbrăcarea Bucegilor cu cămașa verii arzătoare, țesută din flori de colori aprinse, galbene și roșii.

La urcuș, eram urmărit de aburii ce ieșiau din văgăuni. Ajuns pe Omul, îmi ațintii privirea în Valea Cerbului. Izvorând, ca dintr'o căldare uriașă și satanică, aburii se înălțau, mai întâiu străvezii, apoi din ce în ce mai deși, cenușii; snopi de raze ale soarelui străbăteau norii, împroșcându-i cu alice și înțepându-i cu suliți de aur.

Nu era dea bună, se pregătiâ o furtună; m'am zorit la întoarcere.

Am găsit acasă pe băiatul cârciumarului de pe Trestie; îmi aducea scrisoarea dumitale, pe care factorul din Predeal o lăsase în trecere.

Așa dar pleci, însă dai o raită în Elveția și-mi făgădueșli să sosești în Bușteni. În a doua jumătaie a lunei Iunie; ai de gând să-ți pregătești licența aci, în mijlocul munților noștri.

Hotărîrea dumitale îmi umple inima de veselie.

Știi ce, dragă Mirceo? Lasă Elveția la păcatele ei și mai bine repede-te aci, unde vei găsi o Elveție tot atât de frumoasă și neîntinată de civilizație.

Te aștept de zor, cu pâinea și cu sarea, după dalinele noastre creștinești.

Mintea-ți ostenită de comentariile sterpelor articole de procedură se va reîmprospăta, pe când vei privi munții aceștia și vom fi doi cari vom iubi această salbă nestemată a țării noastre.

II

Dar cum gândești că ași fi fost atât de neghiob încât să te duc pe Bucegi, pe nerăsuflate, în cele d'intâiu zile după sosirea dumitale? Știi ce s'ar fi întâmplat? Ți-ai fi secat puterile dintr'o dată și te-ai fi desgustat de așa plăcere. Pe când acum, s'au oțelit picioarele, ești sprinten și gata să te răsboieșli, fără frică, cu piscurile cele mai înalte.

Cine vrea să se pătrundă de farmecul acestui lanț de munți trebue să-i străbată mai întâiu văile și apoi să se suie pe plaiurile de sus.

Dar destulă teorie, să trecem la practică.

Iute acasă să ne pregătim.

Andrei vârî într'un sac ce-și așeză pe spinare ceva merinde, diferite unelte și două haine groase și ușurele.

E apărătoare bună de fiare sălbatice și din când în când face câte-o ispravă, care n'o fi pe placul vânatului, dar îmi măgulește sufletul meu de vânător. Ce oră să fie?

Andrei și Mircea luară un pas vânătoresc și se adânciră în pădurea Munticelului. Scoborau povârnișurile mânând spre Valea Albă, peste care trebuiau să treacă până să dea de Valea Seacă; la o răspântie auziră un glas bărbătesc cântând:

În mijlocul unui limpeziș al pădurei, sta înțepat o colibă (cergă) țuguiată, din crengi de fag, acoperită cu cetină. Jur împrejur, se îngrămădiau doage nelucrale și șindrili necioplite; mai departe steteau lungiți bușteni necojiți și vârghii chertite cu barda.

Bună seara, bună seara, voinicilor, zise Andrei, intrând în colibă.

Erau doi flăcăi frumoși, bine legați, împrieteniți cu sănătatea.

Unul cioplia, cu cuțitoaea, șindrilele înțepenite pe bârță (scândură băgată în crestătura unui copac) cu ajutorul unui cioc de lemn; celălalt dădea fâșiilor de doage de donițe încovoetura trebuincioasă. Lucrau cu sârguință și zâmbetul flutura pe buzele lor.

Fă, nevastă, fă!

Iacătă noaptea ne sosește; să ne oprim sub fagul ăsta bătrân; facem un foc mare și ne așezăm pe lângă el.

Traseră și rostogoliră trunchiuri, care stau trântiți prin împrejurimi și le îngrămădiră; făcură un rug, îi deteră foc cu un chibrit și flăcările țâșniră.

Rugul se înroșia din ce în ce. Sub sărutul flăcărilor, trunchiurile noduroase și sucite se făceau lighioane șerpoase; suliți de foc tremurătoare străpungeau fagul adă-postitor.

Numai izvoarele cântărețe sclipesc.

Sunt deștept ori visez? în mijlocul împărăției basmelor bătrâne mă aflu singur, pierdut, fermecat......... Acum Mirceo, destulă vorbă, să dormim.

Focul se potolise; Andrei se sculă și aruncă un braț de vreascuri în rug.

O cucuvae trecu prin apropiere și țipă ascuțit.

Andrei adormi numai decât, pe când Mircea își petrecu noaptea tot apropiindu-se, ori depărtându-se de foc, după cum flacările se domoliau sau se întețiau.

Pe la cinci de dimineață, dupăce înghițiră câteva pahare de ceai și-și încălziră trupurile, cam înțepenite de umezeală, luară drumul la vale, pe un povârniș care se sfârși într’o vâlcea strîmtă, plină de sfărămături de bolovani.

Mircea se ținea după prietenul său care se suia șerpuit, când cățărându-se pe stânci, când scoborîndu-se în matca, în care uneori picura apa; adesea se făcea nevăzut, pe după vreun bolovan și deodată se arăta pe un clin ierbat.

De asupra săritoarei, marginele viroagei se îndepărtau, înfățișând două pripoare ierboase, repezi. Fagul pierise, bradul domnia.

Sosiră pe o muchie, de unde zăriră două chei înalte, sugrumând, în strâmtoarea lor o întunecime neîndemnătoare călătorilor.

La capătul cheii se făcea un podiș scrijilat de șiștoace care se răsfirau dintr'o lăsătură împodobită cu mălini și sorbi. Mai departe se înșiruiau povârnișuri repezi, unele sterpe, altele îmbelșugat acoperite cu o haină verde de graminee.

Dar vorbirea lui Andrei se slei și apucând pe Mircea de braț îl șopti: Ai auzit o șuerătură?

O grindină de pietre, rostogolindu-se pe clișoaele vecine, se risipi la picioarele celor doi prieteni. În zadar Mircea își rotocolia privirea, căci nu vedea nici pui de capră neagră.

Intr'o vâlcea lăturalnică, pe un podeag, lucia, printre mormane de bolovani, o lespede albă, lustruită de ape în mijlocul ei, parcă săpat de mână de om, un blid plin, până în buze, cu o apă străvezie.

Când, ce să vezi? Două capre negre lângă blid. Una, o căpruică subțiratecă, lipa, lipa, bea apă; cealaltă, un țăpuc, aștepta cu răbdare și curtenitor, să-i vină rândul. Se rostogoli o piatră sub mine........ pieriră ca prin farmec.

După donă ore de urcuș anevoios, o strașnică săritoare îi opri din mersul lor îndrăzneț.

Andrei cerceta locurile, cam încurcat.

Clinul din dreapta parcă ne-ar îndemna să ne agățăm de el; zăresc sus un podeag mititeluț, care ne-ar fi de mare ajutor, ca să răsuflăm. Mai sus, nu mai știu....

Cățărarea începu; fu grea și înceată.

Mircea se cumpănia din când în când, cu picioarele, pe umerii sau pe palmele lui Andrei, care era în urmă; uneori, picioarele tânărului student tremurau, trebuia să se oprească ca să mai răsufle. Andrei îl îmbărbăta, cântând un marș care i se părea lui că este îndemnător la munca aceea neobișnuită. După o jumătate de ceas, care după părerea lui Mircea ar fi putut coprinde șirul mai multor dinastii egiptene, studentul izbuti să pună piciorul pe o strașina șeasă, ierbată, pe care se așeza, sgârcit. Jnepeanu, la un stat de om dedesubt, lipit de perete, îl privia zâmbind.

Fig. Căldărușa

Nu-ți fie frică, lasă-te cu toată greutatea trupului; jnepenii sunt foarte tari.

Mircea, dând ascultare poveților călăuzei sale, se făcu nevăzut prin jnepeniș, după un sfert de ceas, simți pământul cam șesuindu-se; putea să umble. Dar ce canon!

Ce vrășmași copacii aceștia, cari își prelungiau ramurile lor noduroase, uscate și sucite, pe pământ... Lupta înverșunată cu brațele lor care, ca niște cozi de balauri, se încolăciau împrejurul picioarelor, ori înșfăcau pe îndrăznețul despicător al desișului jnepenit și-l trântiau. Mănunchiurile de frunze acoase îi sgâriau, fără milă, obrazul.

Însfârșit, diavolii se deteră la o parte, Mircea se pomeni într'un limpeziș înmușchiat, adevărată oază odihnitoare. Flăcăul găfâia, era o apă.

Nici nu-ți închipui ce odor fără preț al Bucegilor este jnepenul. Copăcelul acesta înlătură moartea muntelui. E aspru, e grosolan, n’are purtări cuviincioase, însă el ne dă o dovadă de ce poate o voință nestrămutată; el se agață de piatra goală, o învălue și o pătrunde, cu o îndărătnicie și o cerbicie ce nu se poate înfrâna și o statornicește; fără de jnepeni, coastele s'ar surpa, râuri de bolovani s'ar repezi în văi, pășunele n'ar putea dăinui și plaiurile înalte n'ar fi decât deșerturi jalnice.

După trecerea podului, străbătură iar desișuri de jnepeni; după un timp, aceste desișuri îi mânară într'o rariște, de unde nemeriră într'o adâncitură în fundul căreia curgea lin un pârâiaș umbrit de mălini înfrățiți cu sălcii pitice. Pe malul de dincolo un covor bogat de iarbă xâmbia la soare. Tăblii de bujori-de-munte cu foile ca ale miri ului, lucioase, cu floricele cărămizii, erau așternute ici și colo. Grumazul, pe al cărui clin de spre Valea Seacă îl străbătuseră prietenii, despărția această poiană, de lumea întreagă; în fund, un zid drept se ridica, până; la creasta Caraimanului.:

Și așa era o tăcere și o adâncă liniște, încât Mircea își auzia gândul.

Cu părere de rău,se smuci din încremenirea în care sta, privind la poiana încântătoare și urmă, cârmind la stânga, pe Andrei, la urcușul unei râpi sterpe și crăpate. Ajuns pe tăișul unei spinări, care se desprindea din coama Caraimanului, Trestianu se întoarse să-și mai înveselească ochii cu icoana poienii tăinuite. Locașul de întâlnire al zânelor Bucegilor dormia fericit sub arșița soarelui. Dincolo, obârșia Văii Seci era încercuită de ziduri măcinate de vremuri, vărgate de crăpături încovoiate și frânte; crâmpee de șiștoace porniau din fundul Hoagelor și se întruniau la un horn, care, sugrumat din ce în ce, suia coasta de spre Valea Albă. Un nouraș cânepiu, izvorît nu se putea ști de unde, se strecurase într'o spărtură.

Părăsind muchia pe care se opriseră, înaintară pe o panglică stâncoasă, care șerpuia pe grebeni lăsați de sus; uneori, la cotituri, nu puteau trece decât îmbrățișând câte un stei pironit le brâu. La stânga ponoarele se înșiruiau, la dreapta ziduri numai din seninări, ale căror albeață sclipia pe alocurea.

Mergeau încet, cu pași socotiți, suindu-se pe dâmburi, scoborîndu-se în căldări și vâlcele, urmând încovoeturile cărărușei neumblată de picior de om.

Odată Mircea se opri foarte nehotărît: trebuia să treacă peste o crăpătură, care rupsese brâul și al cărui fund era înecat întro întunecime înfricoșătoare.

Până una alta însă, iată soarele la amiazi; șapte ceasuri au trecut de când ne tot urcăm. Să te felicit pentru frumoasa dumitale purtare: ai fost ascultător, vesel, ai avut picioare vânjoase și plămâni buni și nu suferi de amețeli.

Ai o stofă de alpinist de mâna întâia.

Mircea nu așteptă pofteli, ca să ia din merindele tovarășului, bău o dușcă de apă din plosca, ce, cu chibzuială o umpluse Jnepeanu la pârâiașul din poiana tăinuită și apoi se lungi pe după un stufiș de jnepeni, cu fața la cer. O lâncezeală sănătoasă îi înmuiase trupul și o mulțumire sufletească nespusă îi amorția mintea: i se părea că corpul i se preînnoește. că sufletul i se ușurează de pulberea de gânduri ce-l înnoura colo, jos, în câmpie. Adormi. Cât dormi? O minută, un veac? Se deșteptă deodată, simțind la ochi arsura razelor soarelui, nedomolite de aburii ce se târau în Valea Prahovei.

Se apropie de Andrei, care, mai priceput, se culcase la umbra unui bolovan; întins pe iarbă, cu brațele cruce, Jnepeanu dormia dus.

O! O! Domnul soare fuge la culcuș, ia să nu uităm pe al nostru.

La drum, la drum, spre Portiță!

Un brâu scurt și foarte îngust îi duse la o cotitură, în fața unei spărturi în stânci; se aplecară, ca să poată trece.

Prin acea deschizătură se desfășura o altă priveliște: Grebenii Jepilor încoronați cu ziduri drepte.

Pasul cel greu fiind făcut, se strecurară dealungul peretelui din dreapta, apoi, simțindu-se mai la largul lui, Mircea se întoarse să privească Portița; pe fumuriul stâncei se așternea pata albicioasă a spărturii.

Dar, ia uită-te la zada ceia care stă înfiptă pe marginea prăpastiei.

Intr'o lăture, ea își răslețește ramurile aburos înfrunzite deasupra abisului, să vadă ce grozăvii se petrec în fundurile peste care tremură; dincoace, par'că zice trecătorului: n'aibi teamă, sunt eu aci, care cu rădăcinile mele adânc împlântate, țin coasta ce calci; iarăși pildă de voință! A lăsat altora pacea și adăpostul unei cute de deal și primejdia i-a fost mai dragă; aci zada se îmbată cu aer subțire, cu lumina curată și primește, fără ocol, poruncile cerului....

Prietenii străbătură muchi și șei, șiștoace perdute în fundături; prin strungi, se zugrăviau clăbuceturi de munți depărtați și talazuri de codri se repeziau la vale...

Se auziră, în depărtare, niște lătrături de câini.

Lătrăturile se auzeau din ce în ce mai tare; fără multă întârziere cei doi cutreerători ai Bucegilor se aflară la poalele stâncei, la coama căreia se mișcau trei capete de câini înfuriați.

Câinii se repeziră întru întâmpinarea turburătorilor îndrăzneți ai liniștei lor; urlau, arătându-și colți.

Și Andrei începu să urle furios: era așa de cu haz urlătura tovarășului, încât Mircea pufni de râs, pe când câinii speriați tăcură.

Ș'apoi dacă ar avea ce păzi cel puțin...

Ia să ne urmăm drumul, că Ursei și cu haita lui o să mă scoată din fire...

Deodată se zări fundul văii Jepilor, care leagă Caraimanul cu Jepii mici, o pâlnie cu pereți sparți și sfâșiați; la stânga, pe un zid de două sute metri înălțime se repeziâ, argint topit, un sul de apă.

Acum ne scoborîm în valea Jepilor și ne îndreptăm spre Bușteni.

Mircea, bucuros că scapă de munca urcușului, urma pe Jnepeanu, cu pas vesel. Mergeau mai mult în vaerul apei, ori pe cărăruși ciobănești. Pe un tăpșan verde, deteră de o turmă de berbeci tineri, păziți de un ciobănaș care, rezemat pe un stei, cânta din caval.

Ei, dragă Mirceo, dacă în loc de a-ți deșira zilele în trepădările zadarnice ale Bucureștilor ți-ai petrece viața aci, te încredințez că n'ai avea trebuință de doctor, nici pentru trup, nici pentru suflet...

Pe o șiștoacă lăturalnică, zăpada îngrămădită închipuise un pod; apele, picurând pe dedesubt, scobiseră o boltă în mormanul alb.

Prietenii o tuliau mereu dealungul șleaului apei; încetul cu încetul pădurea de molifți se îndesa și flora verii se ivia...

III

Astăzi facem escursia cea mare, zise Andrei tovarășului său, în timp ce se suiau pe coastele Furnicei; o să străbatem Bucegii în lungul lor, pe plaiurile înalte, de la Vârful-cu-dor la Omul și ne vom scoborî prin valea Cerbului, până la poalele Dihamului.

Cei doi prieteni, plecați din zori, dela hanul din Izvor, unde petrecuseră noaptea, pășiau sub pădurea de brazi și molifți, care îmbracă piciorul Furnicii. Era în 15 Iulie; bolta cerului, nepătat albastră, prevestii o zi uimitor de frumoasă.

După o oră de umblet în pădurea bătrână, sosiră pe pripoarele descoperite ale muntelui, șiraguri de cline domoale, legate între ele prin piepturi mânând pe tăpșane.

Se zăria acum valea Prahovei și turlele mânăstirei Sinaia sclipeau, aramă topită la soare.

de tarife...

Bucegii dând reprezentații, spre petrecerea ordiei de turiști? Piscurile numerotate, cascadele canalizate, stâncile inventariate, pădurile curățate, caprele negre înțărcuite?

Cei doi prieteni se odihniră și ei sub masa ciobanului și apoi porniră pe Furnica, îndreptându-se spre Omul. Iarba scurtă și roșcată pe care pășiau, despărțită în fâșii, prin văgașe scobite de răutățile iernii, semăna întocmai cu o blană de urs uriaș; bolovani în ruină își răslețiau, ici și colo, sîărămăturile lor văroase.

Andrei dedea deslușiri asupra drumului ce străbăteau:

Andrei arată un bolovan care, sub dalta apelor și vânturilor, luase înfățișarea unei broaște stând gata să sară.

Dar să nu crezi că dobitocul ăsta puțin gingaș e singurul din “Muzeumul Bucegilor"; uite, colo, la dreapta, spre creastă, stă odihnindu-se, un leu mândru; trupul lui e legat de plaiul pe care umblam, iar, capul cercetează prăpăstiile și numără încovoeturile Prahovei. Pe Jepi și pe Caraiman se pot vedea tot felul de lighioi, crocodili uriași cari, înfipți în podișurile acestea, stau parcă gata să se arunce, năpraznici, în valea cea mare, ori o străjuesc neclintit, arătându-și colții nemiloși...

La capătul aleei trecură peste o vâlcea și pășiră pe Jepii-mici; ocoliră la dreapta și se scoborâră în amfiteatrul celor două Urlători.

O mulțime de clișoae, vărgate cu șiștoace, tuliau de sus, unele spre altele, ca degetele despărțite ale unei mâini deschise; ici și colo, pe câte un podeag mititeluț, sta înfipt un molift stingher.

Prietenii o luară, deacurmezișul, peste șire de spinări și uluce pietroase.

Acea scorbură este. „cuptorul'; păcat că n'avem timp să ne ducem, să-l cercetăm, căci ai putea spune tatălui du-mitale că i-ai văzut cuptorul, “cuptorul Răducului". Pilit în scorbură, prietenul meu petrecea zile și nopți, pândind caprele negre, care veniau să-și astâmpere setea la izvorașul de mai jos. În cuptor își avea el o gospodărie: un ceaun, o botă, o cutiuță de sare. Sosia într'un după prânz, cu mălai și brânză; așeza frumos lucrușoarele în cuptor, apoi pe pridvorul cuptorului statornicia niște crăcane, pe care odihnea pușca cu cremene și aștepta cu ochii țintă la izvor. Aștepta, aștepta, cum numai un vânător de capre-negre știe să aștepte.

Eram și eu pe lângă dânsul uneori; am făcut câteva isprăvi vânătoreșli.

Cei doi prieteni tolăniți acum pe iarbă, își potoliau pofta de mâncare; o adiere căldicică le mângâia trupurile.

Eu te-aș îndemna să mă urmezi într'o recunoaștere ce doresc să fac pe brâul care strânge coasta Jepilor mici chiar la mijloc, deasupra văii Jepilor, pe aminteri locurile acestea o să-ți placă; intrăm în lumea liniștei și a tăcerei adânci; în acest ținut, nu rareori, rătăcesc singur.

Ar fi bine să păstrăm și noi tăcerea și să umblăm cam tiptil, căci mă frământă un gând, ce ți-l voiu desluși mai pe urmă.

Mircea urmă pe Andrei, fără zgomot; Jnepeanu cerceta cu privirea tot cuprinsul.

Înaintau mereu, ca două umbre; de odată, vânătorul se opri și, strângând cu putere brațul lui Mircea, îi șopti la ureche: e colo, al meu e!

Arată dedesupt o prispă acățată pe un stei, pe care păștea, neturburată, o capră neagră. Andrei o luă la ochi, glonțul plecă, capra se dete peste cap, se rostogoli din muchi în muchi de stânci și se făcu nevăzută.

Acum e vorba să mă duc în cercetarea caprei; dumneata, ca un băiat cuminte, să stai aci, să m'aștepți.

Ajutându-se cu mâinile și picioarele, târșiindu-se, ori acățându-se de pinii cembra, din jur, Andrei, când își dă drumul repede, când se prelingea pe coaste, încet și socotit.

Mircea se minuna de această mlădioșie, de această agerime a vânătorului muntean, pe care nici o zvârcolitură a munților nu-l opria.

Se suiră îndărăt pe plaiurile înalte, dealungul crestei Jepilor-mici; în față, de partea cealaltă a văii Jepilor, se înălța strășnicia stâncoasă a Caraimanului, împodobită cu curba elegantă a șeii sale.

Un țipăt prelung, repetat de numeroase ecouri, sfâșie deodată tăcerea plaiurilor.

Îți închipuești o pânză, pe care niște Titani ar fi desfășurat-o pe spinarea Bucegilor; sub un vânt puternic, ea ar fi păstrat, sleite, umflăturile și lăsaturile întipărite de vântul lui Iuda.

Vreun vultur plutește în rotocoale pe cer; aminteri nici o vietate. Mi s'a întâmplat în circurile acestea, unde nu vezi jur împrejur decât cline cu iarbă scundă, să încerc simțiri protrivnice unele altora: o neliniște fără rost, căci mi se pare că una din aceste adâncături, lipsită de viață, unde mă aflu, este mormântul meu, dar, în acelaș timp îmi pricinuește și o potolire a bătăilor inimei, sub înrâurirea liniștei învăluitoare. Cea d'intâi simțire îmi poruncește să mă sui, grăbit, pe vreun dâmb, spre a îndepărta zarea care mă sugrumă; nu văd atunci decât talazuri de codri, clăbuceluri și hore de munți; iar mă scobor într'o încovoetură a plaiurilor și îmi aud gândul, gândul canonurilor de pe un alt tărâm necunoscut.

Fig. Floarea Reginei

Gulerașul de frunze în formă de stea, groase, lânoase, catifelate, îi dă asemănarea-i atât de deosebită de alte flori și de aceea ea este steaua nemuritoare a Bucegilor......

Cei doi excursioniști ocoliau creasta Caraimanului dinspre Valea Albă; trecură pe Coștila.

– Vai, dar ce jalnică înfățișare are podul ăsta! Pustiu de pietre și bolovani sfărâmați....

– Parcă ar fi cimitirul unei religii încruntate și neîndurătoare sau, și mai bine, icoana acelor suflete împietrite, a căror sterpiciune nu poate închipui frumosul și binele... Totuși, podul Coștilei mi-e drag, căci, de a fost prin veacuri prada vijeliilor, niciodată însă Barbarii nu l'au spurcat, călcându-1, și nici un cuget grosolan nu a plutit pe dânsul. Ș'apoi vezi ce minunată priveliște de aci....

La răsărit, dincolo de munții Buzăului ți se pare că ghicești pământul rodnic al Moldovei; prin strunga Prahovei îți închipui malurile Dunărei, marele fluviu românesc; la nord se întinde câmpia transilvană mărginită de Tisa. Unde te duci, tot de pământ românesc dai și te simți mândru...

Cei doi prieteni tăcură și, nemișcați, cu inima duios turburată, priviau la desfășurarea Firei românești... Și deodală un glas se auzi, care zicea:

Sunteți românești o Carpați! la nord și la sud, la răsărit și la apus....

Pe plaiurile voastre înnalte și în văile voastre adânci îi primiți pe ciobanii români, acele ființe rătăcitoare, care, de sute de veacuri, din Tisa până-n Pind, au purtat facla Românismului, a cărei flacără se împuțina adesea, dar nu se stinse nici odată; în codrii dela poalele și din văile voastre ați adăpostit vremelnic pe nefericiții scoborîtori ai legionarilor romani, fugind de cruzimele muscălești, de jafurile turcești, de împilările domnilor și boerilor. Carpați binefăcători, numele vostru este simbol de milostivire, de blândețe, de dragoste pentru poporul, cu sânge nobil, care v'a ales.

Cele din urmă ale voastre pripoare, pasurile voastre, au fost, prin vremuri, pângărite de ordiile barbare, năpustite dela răsărit, lacome de măceluri și grozăvii.

Voi ați auzit răgetele Bașibuzucilor, șuerăturile nagăicilor căzăcești, tropăiturile mongolilor sălbateci, neomenoși și înfumurați.

Și totuși ați rămas curați și senini, o! Carpați și sunteți măreți și puternici cași Românismul, ce izvorăște din trupul vostru, trece peste prăpăstiile voastre, străbate muscelele voastre și se răspândește în unde luminoase, în câmpie, până la Tisa, până la Dunăre, până la Nistru.

Aquila plutitoare în văzduh, deasupra plaiurilor voastre înnalte, poate deosebi, cu ochii ei pătrunzători, mișcarea spornică a cosașului, culegând iarba aromatică a muncelelor și podișurilor, iar în șesul transilvanie și dunărean și pe dealurile moldovenești ea zărește pasul socotit al secerătorului neobosit.

Cosașul acesta, secerălorul acesta, sunt fiii voștri, nobili Carpați! Ei sunt Românizmul care slărueșle în Dacia de secole, și secole nu-l vor clinti din țara lui.

În Bucegi:Lămurirea câtorva cuvinte

Autorul crede necesar a dă aci explicația câtorva cuvinte:

• Bârță = Unealtă de șindrilar.

• Cergă :—Bordei de ramuri și cetină, în care se adăpostește și lucrează șindrilarul.

• Inimoi :— Unealtă de șindrilar.

• Intre-Prahove:—vechea numire a actualului sat Azuga, după numele apei care-l udă.

• Jilip = Un fel de canal alcătuit din bușteni așezat în lungul clinului unei coaste și pe care alunecă, până în vale, bușteni de fag și brad.

• Piolet :— Baston prevăzut cu târnăcop pentru spargerea gheței și facerea de trepte în zăpadă, întrebuințat de alpiniști.

• Șaitău :— Ferăstrău întrebuințat la tăiatul arborilor.

• Șirod = în cârciumile-hanuri, zise și ospătării, ce ființau, în secolul trecut, în Valea Prahovei, un colț al salei celei mari era închis cu zăbrele și în acest șirod cârciumarul își ținea tejgheaua și deosebite unelte.

• Schlittage :— Procedeu întrebuințat în munții Vosgi la exploatarea pădurilor. Se taie copaci și se face un limpeziș care scoboară la vale; pe acest drum se fixează traverse de lemn pe care schlitteurii trag și lasă să alunece încărcături de bușteni pe un fel de sanie-târlie numită schlitte.

• Titila - Vârf de munte.

• Vârzobi - în franțuzește raquettes. Cerc de lemn înzestrat în interior cu o plasă de frânghie care se leagă de fiecare picior. Cu vârzobii poți umbla ușor pe zăpadă, scufundându-te puțin.

• Zadă sau Zad = (Melez, Larice) Conifer care își pierde frunzele iarna.

În Bucegi:Prefața versiunii franceze "Dans les Carpathes Roumaines"

Au Lecteur

Appelé par mes fonctions à séjourner une bonne par-lie de l'année dans la vallée de la Prahova, à proximité de ses sources, j'ai eu le bonheur inappréciable de vivre au milieu de cette ramification des monts Carpathes qui se nomme„Bucegi". Au pied des superbes Bucegi, je me suis livré, sans défense, à la montagne, dont la contemplation et l'étude m'ont procuré des heures de félicité et mon amour pour cette terre bénie de Roumanie s'en est accru.

Je crois faire oeuvre de bon Roumain, en publiant ce livre, pour lequel j'ai puisé dans les notes que j'ai prises, au jour le jour, à la montagne; sa destination est de faire connaître au moins un coin de mon beau pays que les Roumains méconnaissent tant et que les étrangers ne connaissent guère.

Mais' il y a plus : l'affabulation de ce livre est la preuve que le coeur de son auteur, comme celui de tout Roumain bien pensant, est partagé entre l'amour pour son pays de naissance la Roumanie et l'inaltérable affection et reconnaissance qu'il garde à son pays d'élection, la France.

Quoi que fassent les mesquines combinaisons de la politique, les coeurs roumains battront toujours à l'unisson des coeurs français. Les Roumains ne devront jamais oublier la dette de gratitude qu'ils ont contractée envers la grande soeur latine qui généreusement les secourut aux heures troubles où leur idéal de liberté était étranglé par des voisins puissants et accapareurs; les Roumains devront toujours se considérer comme les fils aimants de cette belle et bonne France qui, avec une hospitalité exquise, leur prodigua les bienfaits de l'instruction et où ils prirent le plus pur, le plus noble de leurs aspirations. Et, si j'ai dédié ce livre au maître écrivain André Theuriet, c'est que j'ai appris dans ses oeuvres combien il est sain, combien il est doux d'aimer la Nature, cette Nature qu'il décrit si merveilleusement; je me suis laissé dire par les arbres et les fleurs de nos montagnes que leur grand ami, l'illustre académicien, ne refuserait pas, l'hommage de ces pages d'un inconnu qui, à l'Orient de, l'Europe, a essayé gauchement, mais les fibres de son âme toutes vibrantes, de décrire un coin de son pays.

Et je ne me lasserai pas de répéter que, Roumain, j'ai fait dans mon coeur deux places égales pour mes deux patries: la France et la Roumanie.

1906 NESTOR URECHIA