Păcate mărturisite — Nicolae Gane

I

Multe s-au scris și se vor scrie încă despre societatea literară „Junimea” din Iași, care prin activitatea ei neîntreruptă de mai bine de un sfert de secol a săpat brazde adînci pe pămîntul tuturor țărilor locuite de români și a avut meritul necontestat de a fixa aproape definitiv modul de vorbire și scriere a limbii noastre culte. Cine nu știe că în școli, în parlament, în biserici, în tribunale, în gazetele literare și politice, limba întrebuințată astăzi nu se mai asamănă cu aceea de acum 40 de ani. Influența acestei societăți a produs o evoluțiune sau, mai bine zicînd, o revoluțiune în spirite, a modificat gustul publicului și l-a îndrumat spre izvoarele cele curate românești, îndepărtîndu-l de la obicinuința împrumuturilor și al imitațiunilor streine.

Dar „Junimea” n-a lucrat numai pe tărîmul literar și științific; ea număra în sînul ei membri care se ocupau cu muzica și cu pictura, și dacă aceste două ramuri ale artei n-au dat rezultate comparabile cu acele literare, totuși nu găsesc de prisos de a reaminti silințele ei și în această direcțiune.

Astfel, muzicanții noștri erau: Nicu Burgheli și Artaxerxes Buiucliu pianiști, Theodor Burada și Grigore Buiucliu violoniști și Titu Maiorescu violoncelist. Aș putea număra și pe Gheorghe Scheletti un pianist și compozitor de merit care, deși neînscris formal în cadrele „Junimei“, era însă în legătură de prietenie cu noi toți, trăia în atmosfera noastră literară și punea în muzică poezii de-ale noastre între care și o baladă a mea; Domnița și robul.

Deseori se organizau serate la Maiorescu și Nicu Burgheli, la care luau parte mulți din membri „Junimei”, afară de Pogor pentru care muzica era un vuiet supărător urechilor. Niciodată el n-a priceput o notă, n-a gustat un instrument. Era o natură cu totul refractară acestui gen de artă. Muzica, zicea el, e un mod confuz și barbar de a-și exprima cineva simțirile. Cînd ai la îndemînă cuvintele, ce nevoie ai să alergi la sunete vagi și asurzitoare?

Se înțelege că în discuțiunile ce aveau loc, rămînea singur de această părere între toți tovarășii săi din „Junimea”: era un fel de originalitate a lui care s-a ciocnit de multe ori cu ironiile noastre. Seratele noastre muzicale, la care erau admise și soțiile junimiștilor ce se cunoșteau și erau în vizită, aveau același caracter de intimitate cu o ținută, bineînțeles, mai rezervată și se sfîrșea ca și seratele literare cu același ceai tradițional, speranța și mîngîierea caracudei.

Dar violoniștii junimiști își exercitau talentul și la alte petreceri în afară de cercul nostru literar și muzical.

Așa îmi aduc aminte că într-o zi de toamnă, pe la culesul viilor, cu vreo 30 de ani în urmă, căci vai, zecimele de ani trec repede fără să le prinzi de veste, am fost invitat la răposatul Alecu Sendre, pe atunci un tînăr și vesel profesor universitar, la o vie a sa de la Copou, unde mă aștepta o masă mare, îmbelșugată, întinsă sub niște tei umbroși la care asistau și alți vreo 20 de oaspeți, toți tineri unul și unul, dispuși a face cinstea cuvenită merindelor și mai ales băuturilor. Printre dînșii erau și mulți junimiști între care Theodor Burada și Grigore Buiucliu.

Halal! zău de sfintele tinerețe!… Nimene dintre noi n-avea fruntea încrețită de necazuri, nimene nu ducea pe vremea aceea sacul cu grijile în spinare. Toți trăiau într-o lume trandafirie în care soarele nu asfințea. Alecu Sendre, amfitrionul, care ședea în capul mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăți, istorisea anecdote de haz, privighea ca nimene să nu rămîie în urmă cu paharul, într-un cuvînt da mereu cep entuziasmului și butoaielor cu vin.

Cînd iată că de după niște tufari apăru tocmai în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a adulmecat cum adulmecă prepelicarul vînatul și începu să ne cînte de inimă albastră. În fruntea tarafului era vestitul, bătrînul Barbu Lăutariul cu cobza în mînă, cu fața zbîrcită ca o ciupercă, cu poala antereului aninată de brîu, o legenda in carne și oase, o rămășiță uitată de moarte a moravurilor patriarhale dispărute, Barbu, pe care Alecsandri l-a cîntat, care a cîntat și el la mesele multor boieri și fii de boieri pe cînd era belșug în țară de-i curgeau galbenii nenumărați în cobză.

— Să trăiți, boieri dvs. !…, zise el.

Eu sînt Barbu Lăutarul

Starostele și cobzarul,

Ce-am cîntat pe la domnii

Și la mîndre cununii.

Cînta Barbu, cînta parcă n-avea capul înzăpădit de ani. Degetele lui scoteau din strune sunete vii care, întovărășite de glasul lui bătrînesc, deșteptau amintiri din alte timpuri; iar noi însuflețiți, amețiți pot zice de căldura vinului și a cîntecului, strigam:

— Trage!… Barbule!… Trage!… Să sune văile, să tremure codrul, să salte pietrele!

Și Barbu trăgea în adevăr, de ne tăia curmeziș la inimă, și de farmecul cîntecului parcă i se ștersese de pe față zbîrciturile anilor, parcă întinerise cu o jumătate de veac. Era frumos de văzut cum îi sticleau ochii acestui moșneag, urmaș al unei generații trecute, cum ședea încă drept ca luminarea, cum îi vibra corpul împreună cu strunele cobzei; era mai ales frumos de văzut cadrul încunjurător de verdeață prin spărturile căruia se întrezăreau dealurile păduratice ale lașului, împodobite cu monastiri vechi, istorice, foste cetăți de apărare, rămășiți și aceste din timpuri apuse și carc se împărecheau așa de bine cu cîntecul bătrînesc.

Iată că în momentul cînd el cînta mai cu foc, Buiucliu și Burada se ridicară iute de pe scaunele lor, înșfăcară cîte o vioară din mînile lăutarilor și așezați unul la dreapta și celălalt la stînga lui Barbu începură să cînte împreună cu el.

O! Atunci a fost momentul culminant al entuziasmului. Un ura frenetic și nesfîrșit a întîmpinat pe noii lăutari care cîntau frumos de tot, mai frumos decît adevărații lăutari, mai frumos decît ar fi cîntat ei însuși altă dată, pentru că atunci erau încălziți de ospățul cîmpenesc și mai știu eu de ce alte focuri nemărturisite? Apoi dînșii schimbară cîntecul de jale într-un cîntec de brîu de acelea care îți dau furnici la picioare și îți răstoarnă căciula pe ceafă, și atunci am încins și noi părechi, părechi, un joc năstrușnic, pe iarba verde, un joc cum nu s-a mai văzut în via lui Sendre, de clocotea văzduhul de chiote, de răsuna pămîntul sub bătaia călcîilor, de ne venea nouă înșine sufletul la gură.

— Trageți, măi? Să turbe cățeaua!… strigam noi lăutarilor aruncînd cu pălăriile într-înșii. Dar și ei, mai ales lăutari-boieri, cum îi numeam noi, nu se lăsau mai prejos; electrizați, fermecați, ei nu-și puteau stăpîni mișcările, țineau tactul cu mînele, cu capul, cu picioarele, și din strunele nebune scoteau accente ce în adevăr ne înnebuneau.

O!… Cine putea atunci să se măsoare cu noi? Eram mai mari și mai voinici decît toată lumea. Eram tineri, curgea silitră în vinele noastre și prisosul de puteri îl revărsam în chef, cîntec și joc.

De la o vreme osteniți ne-am așezat iarăși împrejurul mesei, și atunci Barbu, apropiindu-se de noi, depuse vechia lui cobză pe masă.

— Boieri dvs., zise el, rog să aruncați uscătura asta pe foc, că de-acum nu mai am ce face cu dînsa. De vreme ce boierii au învățat să cînte mai bine decît noi, ce pîne mai pot eu cîștiga cu dînsa!

— Ie-ți cobza înapoi, moș Barbule, și mai zi ceva să le treacă musafirilor aleanul de la inimă, îi răspunse Sendrea.

Se vede că știa el ceva.

La dreptul vorbind, mulți dintre noi aveam la vîrsta aceea cîte un dor ascuns la inimă, care se răcorea prin cîntec și se topea în pahar.

A ținut această petrecere, pe care nu voi uita-o niciodată, pînă hăt tîrziu după asfințitul soarelui și nu ne-am împrăștiat înainte de a umplea cu bani albi pentru zile negre mai multe pahară închinate în sănătatea lui moș Barbu Lăutariul.

Ce s-o fi făcut el de-atunci nu știu. Unii zic că a murit; alții că trăiește. Eu unul cred că vreun fiu sau nepot de-al lui împrumutîndu-i numele îi continuă tradiția.

Iar ceilalți doi lăutari-boieri au apucat fiecare pe drumuri deosebite. Burada și-a făcut din vioară o profesiune. A fost numit profesor la Conservatorul din Iași și a dat un număr însemnat de concerte la toate centrele mari ale României, libere precum și în țările vecine: Bucovina, Transilvania, Macedonia, Epirul etc., unde a cules aplauze binemeritate. Cel al doilea, Buiucliu, a lepădat vioara și a luat codul cîștigînd prin munca și talentul său o mare reputațiune ca avocat în baroul de Iași cum și ca judecător în diferitele funcțiuni ce a ocupat rînduri, rînduri în magistratură pînă la înalta treaptă de membru la Curtea de Casațiune unde a ajuns și stă și astăzi.

Cine știe dacă în oarele lui de repaos nu mai pune cîteodată mîna pe amorțitul lui arcuș care i-a înveselit odinioară tinerețele.

II

Revin acum la ramura picturei cu care se îndeletniceau alți cîțiva membri din „Junimea”.

De cînd eram mic îmi plăcea să mîzgălesc hîrtie. Schițam caii din grajd, cînele din ogradă, motanul din casă, încercam portretul babei Maria care mă dădăcea; apoi mai tîrziu, sub conducerea unui francez Cavaroc, am început să desinez de-a binelea, așa că la vîrsta de 10 ani eram aproape de aceeași putere ca și profesorul meu. Aveam așa pasiune pentru desen, că uitam jocurile, mă uitam nemîncat cu creionul în mînă, visam și noaptea cum trebuie să fac cutare contur, cutare umbră.

Cine știe? Dac-aș fi cultivat serios această dragoste a mea înnăscută, poate că aș fi astăzi în alte împrejurări materiale, căci pictura e o artă cosmopolită. Un tablou bun, e oriunde bun, în timp ce literatura e mărginită în limitele strimte ale țării.

Dar părintele meu, deși om cult pentru timpul în care trăia, era totuși sub influența vechilor prejudecăți și, prin urmare, în contra unor profesiuni astăzi onorate în toate țările și în toate straturile sociale.

Așa, cînd l-am rugat să mă trimeată în străinătate pentru a învăța pictura, el a sărit în sus:

— Cum, vrai să te faci zugrav? Ai înnebunit, băiete?

Silit am fost deci să îmbrățoșez altă carieră; să lepăd penelul și să ieu condeiul și nu știu zău dacă schimbul a fosi în avantajul meu. Cu toate aceste, din cînd în cînd, în oarele cînd n-aveam ce face, cum zicea un candid poet acum răposat, tot mai schițam cîte o vedere, cîte o figură pentru a nu pierde obiceiul, iar după ce am intrat în „Junimea», instinctiv m-am apropiat de acei care ca și mine țineau penelul în mînă.

Aceștia nu erau mulți la număr. Petru Verussi ocupa locul din frunte ca unul ce era pictor de profesiune. După dînsul veneau: Theodor Buiucliu și Vasile Pogor.

Aveam o junime literară, un cerc muzical, era natural să avem și un atelier de pictură. Astfel asociind patru, pe domnii Dimitrie Gherghel și colonelul Boteanu, directorul de atunci a școalei militare din Iași, ambii amatori ca și noi, am închiriet în toamna anului 1874 două odăi în strada Săulescu cu ferestrele spre nord, le-am mobilat cu cele trebuitoare și am înființat un atelier în regulă, primul întemeiat în Iași din inițiativă privată.

O! Să fi văzut cu ce osîrdie mergeam noi la oarele hotărîte pentru lucru, cum ne încurajam unii pe alții, cum pictînd șuieram printre dinți felurite cîntece care parcă ne inspirau, cum ne istoriseam unul altuia felurite anecdote, cum ne entuziasmam văzînd încetul cu încetul natura înviind pe pînzele noastre sub forma unui răsărit de soare, unui colț de pădure etc., etc.

Iar înspre sară, cînd nu se mai putea lucra, ședeam fiecare pe scaun pentru o oară în contemplarea tablourilor noastre, și de erau figuri ni se păreau că stăm de vorbă cu dînsele, de erau vederi de țară, aveam iluzia că respirăm aerul cîmpului și ne scăldam în razele soarelui. Petreceam ca niște școlari zburdalnici în atmosfera caldă, sugestivă a atelierului și puneam toată rîvna ca producerile noastre să fie vrednice de expoziția ce Verussi plănuia pentru anul viitor.

La început, pănă a nu ne cunoaște puterile unul altuia, Verussi dădea negreșit tonul între noi, deoarece era pictor de profesiune; dar cel mai guraliu și mai cu pretenții era Pogor. Noi ceilalți patru, nefiind tocmai încrezători în talentele noastre, lucram cu sfială și ne temeam să nu ne facem de rîs.

Am tocmit deci în primele zile după instalarea noastră un biet cerșetor cu patru lei pe zi, a cărui portret am întreprins cu toții să-l facem din diferite părți. Bietul om la început era foarte bucuros că poate sta la căldură și cîștiga parale cu interesanta lui figură fără să facă nimic; dar de la o vreme, silit fiind să șadă neclintit în aceeași pozițiune, se plictisea amar, căsca, de i se rupeau fălcile, și picura de somn, încît trebuia la fiecare sfert de oară să-l scuturăm ca să nu cadă de pe scaun. Nu știu zău dacă după cîteva ședinți n-ar fi fost el mai bucuros, pentru același preț, să taie lemne decît să sufere osteneala unei asemine odihne.

După șase sau șapte ședinți i-am dat drumul de pe scaunul unde îi înțepenise șelele, și înainte de a pleca a privit un moment cu ochi timizi pînzele și cartoanele noastre, dar desigur nu s-a recunoscut.

— Oare așa sînt eu? întrebă dînsul cu îndoială.

Nu se văzuse nenorocitul în oglindă cine știe cîți ani, încît nu-și mai aducea aminte de propria lui față.

Eu unul păstrez și acuma în părete, lucrată în cridă neagră cu estompa, figura lui stoarsă de sărăcie, brăzdată de ani, acoperită cu o barbă și un păr in care pieptenele n-a intrat niciodată, și nu puțină plăcere îmi face și astăzi vederea acestui desen, care îmi amintește timpul petrecut de noi în atelierul de pictură. Acest studiu a fost piatra de încercare a forțelor noastre. Verussi dăduse lucrării sale proporțiile unui tablou. Cerșetorul era pictat în oloi, cu mîna întinsă la pomană, în răspintenea unei strade a Iașului în timp de iarnă. Asemănarea era destul de nimerită, desenul destul de corect, însă coloritul lăsa mult de dorit.

Nu știu pentru ce tonul general al tuturor picturilor lui era sarbăd, spălăcit, negurat parcă ar fi așternut deasupra o pătură de său. Abia isprăvite, tablourile lui aveau deja un aer de vechime, șters, întunecat, lipsit de orice voiciune, fără nici un relief, fără nici o perspectivă, confundîndu-se toate pe acelaș plan într-o ceață de plumb în care soarele nu strălucea. Așa era feliul lui de a lucra; n-avea simțămîntul culoarei.

Cu totul altfel lucra Theodor Buiucliu, care avea specialitatea vederilor de țară. El poseda mai ales talentul de a copia tablourile cele mai grele cu o acurateță, cu o exactitate de fotograf, încît nu puteai deosebi originalul de copie. A lucrat și după natură, precum lunca din Mircești cîntată de Alecsandri, tablou care se poate vedea în salonul de recepție a Primăriei de Iași precum și altele care se găsesc în colecția fratelui său Grigore, actualul membru la Curtea de Casație.

Verussi și Buiucliu erau niște tipuri vrednice de studiat. Deși de naturi deosebite, aveau totuși un punct de asemănare: erau amîndoi înzestrați cu cîte o inimă gata a lua foc ca praful de pușcă la cea întîi scînteie pornită dintr-o păreche de ochi femeiești, și totuși amîndoi au murit holtei.

Unde însă se deosebeau, era în fondul caracterului lor și în modul lor de trai. Verussi străin, fără familie, căzut la noi din ceri, ducea o viață de bohème. De o sănătate șubredă, potricălit de reumatisme, sprijinit pe niște picioare subțiri și șovăitoare, care abiè îi purtau greutatea trupului, el totuși parcă sfida propriile lui infirmități făcînd din noapte zi și din zi noapte. Era un fel de stîlp de cafenele încunjurat de tot ce-i pierde-vară în oraș și ținea recordul între fumători, băutori și povestitori de anecdote. Cu pălăria pe ceafă, într-o atmosferă s-o tai cu cuțitul, cu halba de bere dinainte, el era nota veselă în cercul lui de haimanale; vorbea tare, gesticula larg, răpunea din gură toate femeile și regula și politica țării. Om simpatic, dealtfel, cu o spoială de cultură generală și cu un dar de vorbă bun pentru a încălzi mahalalele, el izbuti pe timpul cînd răposatul Dimitrie Pruncu era prefect de Iași să se aleagă deputat în Colegiul al IV acum desființat.

În Cameră dînsul se manifestă o singură dată prin o interpelare la adresa d-lui Dimitrie Sturdza pe atunci ministru de Culte, cuvîntare lungă, greoaie, învățată pe de rost care fiind, se vede, mai presus de puterile lui fizice și mintale i-a zdruncinat în așa grad sistemul nervos, încît după două zile a și murit subit de un anevrism.

În rezumat, pot zice că Verussi realiza prototipul de artist destrăbălat, negînditor la ziua de mîni, sărac lipit pămîntului, cu o înfățoșare de om nedormit, nespălat, neîngrijit care-ți dădea impresia necurățeniei. Și această impresie nu era înșelătoare. Chiar în modul său de a-ș exercita profesiunea era cu desăvîrșire neglijent și lipsit de noțiunea curățeniei. Astfel, de lene el nu-și spăla niciodată paleta cumsecade și cu același penel manipula toate coloarele, încît aceasta poate a și fost una din cauzele pentru care tablourile lui căpătau la sfîrșit un aspect așa de monoton sau, mai bine zis, aton.

Buiucliu, deși becher pînă la sfîrșitul vieții sale, a avut un trai mai ordonat și o fire mai concentrată. Poseda, fără îndoială, o aptitudine înnăscută pentru pictură și negreșit ar fi ieșit unul dintre cei mai distinși pictori din țară, dacă ar fi continuat din tinereță a se ocupa serios cu această artă. Dar el după un lung, foarte lung period de întrerupere, n-a reînceput a lucra decît în urma impulsului ce i-am dat noi prin înființarea atelierului din strada Săulescu. Dînsul avea un fond de melancolie, care-i dădea un aer de mizantrop. Cînd își punea pe ochi pălăria cea cu margini largi a la Rembrandt și pășea tăcut și gînditor pe trotuarele orașului ai fi zis că-i paraponisit pe universu-ntreg. Și cu toate aceste, prietenii intimi pe care îi avea el mai aproape de inimă cum și de sexul frumos aveau darul de a-l descreți. L-am văzut de multe ori în cercul „Junimei” făcînd chef, mai ales, la banchetele tradiționale, dar această dispozițiune de spirit era sporadică la el. A doua zi părea iarăși întunecat, dus pe gînduri ca de obicei și, de ce înainta în vîrstă, de ce valul tristeții îl acoperea parcă mai mult, îl înstrăina de lume pînă cînd, în sfîrșit, cuprins de neurastenie complicată cu o boală de inimă, a închinat steagul fără vreme spre marea părere de rău a rudelor și a prietenilor lui între care mă număram și eu.

Dimitrie Gherghel și colonelul Boteanu erau ca și mine niște simpli amatori, care lucrau cu mult foc sacru, cu multă dragoste pentru artă, dar nu-și făceau nici o iluzie despre talentele lor. Pictam așa între noi fără pretenție dar cu nespusă plăcere, considerînd această îndeletnicire ca mai nobilă, mai estetică, care ne scotea din hăgașul ocupațiunilor de toate zilele.

Însă dintre noi, trebuie să o spun cu regret, cel mai slab deși, precum am zis, cel mai guraliu a fost Pogor. La început credeam după aerele și rodomontadele lui că o să ne facă marț pe toți. A lucrat și el portretul cerșetorului în cridă neagră cu estompa dar a reușit să facă o caricatură care a stîrnit rîsul tuturor. Cerșetorul nu mai era cerșetor nici chiar om, ci se prefăcuse sub mîna lui meșteră într-o arătare hîdă, țapănă, un fel de idol de lemn fără nici o aparență de ființă viețuitoare. Față cu această probă nerecuzabilă a inferiorității lui, recunoscută de el însuși, dînsul nemaiputînd face buna figură în atelier s-a retras imediat și de atunci pînă în ziua de azi nu știu să fi mai pus el mîna pe estompă sau penel. Arta, desigur, n-a pierdut nimic, iar Pogor a rămas în opinia prietenilor săi cu un talent mai puțin. Mai bine de un an a mers societatea noastră fără dînsul. Am desenat și pictat fiecare mai multe capete și vederi unele copiate, altele după natură pe care eu unul le păstrez cu sfințenie, căci ele sînt astăzi bucuria ochilor mei și în zilele de singurătate îmi țin de urît povestindu-mi multe de toate din timpul tinereții.

Dar tabloul, de căpetenie ieșit din atelierul nostru și care merită o mențiune onorabilă deosebită e acel lucrat de Verussi în ultimele zile ale societății noastre. [… ]

Cîteva luni după ce Verussi a repurtat acest strălucit succes, atelierul nostru de pictură, ca toate lucrurile omenești își dădu obștescul sfîrșit din cauză că după Pogor, care ne părăsise demult, ne-a părăsit și colonelul Boteanu mutat din Iași precum și Verussi care preocupat de grija țărei nu se mai gîndea la deliciile picturei.

Dar Buiucliu și eu, întocmai ca copiii cei învățați cu nărav, am continuat încă un șir de ani a mîzgăli pînza fiecare pe la casele noastre, avînd eu unul de astă dată o altă galerie de admiratori, aceea a copiilor mei.

Îmi aduc aminte ce mare bucurie era în casă de cîte ori deschideam cutia cu coloare și mă așezam dinaintea pînzei. Fiica mea Elena care era pe atunci mică de tot, alerga cu entuziasm prin toate odăile dînd de știre tuturor fraților și surorilor în limba ei că: „tata zugăveti, tata zugăveti! ”

La glasul ei imediat se adunau toți în juru-mi și sorbeau din ochi cu pasiune fiecare trăsătură de penel.

— Tată, ici parcă trebuie ceva mai roș, dincolo ceva mai verde, îmi observa cîte unul în naiva lui pricepere, · și zău că uneori avea dreptate micul critic de la spatele meu, căci pentru a vedea greșeli nu era trebuință să fie de forța lui Rembrandt sau a lui Verussi.

Și încetul cu încetul au prins și ei gust și fără nici un dascăl, numai din ce-au văzut la mine au început și ei la rîndul lor să desemneze, să picteze, încît an cu an, zi cu zi s-au înmulțit tablourile care împodobesc astăzi păreții odăilor noastre. Desigur această galerie sui generis dacă nu are o valoare artistică, ceea ce recunosc cu bună inimă, are însă în ochii mei marele merit de a fi rodul muncii noastre proprie. Ce frumoase, ce odihnitoare îmi par aceste odăi astfel împodobite. Nicăiurea nu simt o liniște mai complectă, o mulțămire sufletească mai nețărmurită decît în aceste odăi retrase unde nici un vuiet de afară nu pătrunde, unde au răsunat cele întîi glasuri de veselie ale copiilor mei, unde am îmbătrînit cu condeiul în mînă pe vechiul meu jilț ros de lungă ședere, odăi pline de visurile unei vieți întregi.

Fiecare colț, fiecare mobilă au fost mărturie la diferite ceasuri bune sau rele ce au sunat în casa mea; fiecare cadru din părete îmi vorbește duios din trecut, mă transportă cu gîndul departe, departe la acele clipe fericite din viață cînd eu și copiii mei ne simțeam în naivitatea noastră absorbiți de farmecul coloarelor care reproduceau pe pînză, după puterile noastre, marea, eterna și neimitabila natură.

O! De ce-au zburat așa de iute clipele acele!…

O baie în Marea de Nord

În dimineața zilei de 20 iulie 1867, îmi aduc aminte parc-ar fi fost ieri, am văzut pentru întîia oară marea la Ostanda. Prima vedere a mărei nu e un spectacol banal și în viața oricărui om, cred, un asemine moment nu se uită. Am rămas, pot zice înmărmurit, privind imensitatea zdrobitoare ce se desfășura dinaintea mea. De unde și pînă unde, îmi ziceam în gîndul meu, atîta amar de apă care înfășură pămîntul de jur împrejur? Ce lumi, ce prăpăstii, ce taine or fi în adîncimile ei nepătrunse, în vecinicul ei întuneric? Toate aceste întrebări fără răspunsuri se înfățoșau minții mele speriate care nici prin vis nu visase așa ceva.

Stam în fiecare zi ceasuri întregi în fața pustiului de apă, fără nici un gînd, ascultînd glasul ritmic al valului care se spărgea de mal, privind dus cînd petele de umbră proiectate de nori, cînd brazdele de lumină de diferite coloare ce străluceau pe oglinda netedă, imensă, perdută în nețărmuritul orizon; și cu creierul meu nu puteam înțălege acest element colosal, fără hotare, viu care se mișcă, are grai, ucigător și dătător de viață, înfricoșat, și fermecător totodată.

Și cînd îmi închipuiam că pe această față a mărei pe care îți fug ochii și gîndul poți să mergi săptămîni, luni și ani fără să-i dai de sfîrșit, să cutreieri pămîntul în toate direcțiunile, să treci prin toate latitudinele, prin toate climele, de la eterna vară a ecuatorului, la eterna iarnă a polurilor, singură această idee mă rătăcea, părea ceva peste fire, întrecea chiar fantasmagoria visului.

Am auzit pe unii susținînd că aspectul mării ar fi monoton, fiind totdeauna același. Din contra, în uniformitatea ei aparentă, marea e infinit de variată. Necontenit își schimbă coloarele după oarele zilei, necontenit își schimbă fața după adierile vîntului; acum e lină, drăgălașă, ademenitoare, dulce culcuș de sirene, care-ți deșteaptă doruri de tainice voluptăți, acum e iritată, deslănțuită, turbată de parcă-ți prevestește sfîrșitul lumii; și necontenit după capriciile ei îți sugerează alte gînduri, îți spune altă poveste, îți cîntă altă simfonie. Răsăritul și asfințitul soarelui, lumina lunei, sclipitul stelelor, fosforescențile nopții produc pe luciul ei transparent adevărate feerii ce uimesc închipuirea.

Frumoși sînt și munții cei mari cu formele lor fantastice, cu ghețarii, cu pădurile lor seculare, cu lacurile și cascadele lor, dar nici un spectacol de pe globul pămîntesc nu e mai măreț, mai impunător ca spectacolul mării.

Cel puțin așa e impresiunea mea.

Unde pot eu să descriu zguduirea ce simți cînd te afli pentru prima oară dinaintea acestei țări a naturii!

Ε infinitul, eternitatea care ți se dezvăluie; rămîi desființat, perdut, un fir de năsip, un nimic față de Caosul oceanic, și orice cuvinte meșteșugite aș găsi, oricît mi-aș răscoli imaginațiunea, n-aș fi în stare să exprim în adevărata ei intensitate simțirea ce-ți strînge inima, cînd îți aluneci ochii pentru întîiași dată pe mișcătoarea mărilor singurătate, cum zice Eminescu — poetul vizionar.

O! Cine n-a văzut marea acela nu e om complect, acela nu cunoaște cea mai splendidă minune a naturei, aceluia nu i s-a făcut încă ziuă dinaintea ochilor.

Dar să revin la întîmplarea ce mi-am propus să istorisesc.

Eram în plin sezon de băi la Ostanda. Lumea de pe lume adunată acolo. Tot ce era mai fin, mai elegant, mai cu dare de mînă în centrele mari ale Europei, își dăduse întîlnire pe vestitul țărm al Mărei de Nord. Nicăiurea nu am văzut atîta lux desfășurat, atîția tineri high life îmbrăcați după ultima modă, atîtea femei frumoase în toalete scumpe, mai cu samă englezoaice, care desigur nu venise pentru căutarea sănătății lor, căci cei mai rumeni trandafiri străluceau pe obrajii lor albi ca spuma mării.

Românii însă ca nealtă dată erau puțini la număr în anul acela. Numai trei: baronul Eudoxiu de Hurmuzachi, un mare proprietar din Bucovina, căruia îi ziceam prin prescurtare Doxachi Hurmuzachi, Iacob Negruzzi și eu.

Știut este că la băi momentele ce le petreci la dejun și la masă în restaurantele mari sunt din cele mai plăcute. Acolo ai ocazie să vezi un roi întreg de oameni, bărbați, femei, copii de roate vîrstele, în toate costumele, de toate neamurile, vorbind toate limbele, diplomați, financiari, miniștri, deputați, avocați, artiști etc. cea mai pestriță, cea mai poliglotă adunătură, o adevărată babilonie modernă.

Iacob Negruzzi și eu rătăciți în acest pustiu din lume, unde nu cunoșteam pe nimeni și nimeni nu ne cunoștea, am pus stăpînire pe o masă de pe terasa cazinului în fața mărei, unde în toate zilele dejunam și prînzeam mîncînd stridii și ascultînd zuzetul valurilor ce se izbeau de țărm și zumzetul convorbirei sutelor de oaspeți ce stăteau la masă odată cu noi. Peste zi ne preumblam adeseori pe malul mărei unde ne bătea în plin vîntul răcoritor de nord și unde culegeam scoici pe urma valurilor ce se retrăgeau în timpul refluxului. Mult m-a impresionat la început acest fenomen al fluxului și refluxului.

S-ar zice că planeta noastră e un organism viu care respiră și ea o dată în 24 de oare. Acolo aveam de asemenea ocaziunea să privesc o lume nesfîrșită ce se încrucișa și se strecura dinaintea mea ca două torente ce curgeau în sens contrar și, fără voie, în fața mișcărei continue ce-mi lua ochii, cădeam pe gînduri, închipuindu-mi acest potop de oameni ca o altă mare tot atît de nesfîrșită, de nepotolită, cu aceleași porniri capricioase, cu aceleași adîncuri de inimi și de suflete ca și fundurile nesondabile ale mărei.

Alteori urmăream în depărtări, între cer și apă, bărcile ce se zăreau ca niște păseri albe cu aripile întinse sau vapoarele, adevărați monștri plutitori, cari suflînd din greu brăzdau marea lăsînd în urmă-le o cărare de fum în aer, și o altă cărare de diamante în apă.

Așa îmi petreceam zilele la Ostanda.

Am uitat să spun că în toate diminețile între oarele 8 și 9, luam baia într-un colț al țîrmului mai departe, numit „Paradis”, unde eram numai între bărbați și aveam permisiunea de a ne scălda fără costum. Acolo în mare se vedeau trei stîlpi la diferite adîncimi spre cunoașterea tuturor că ultimul stîlp atingea limita extremă pănă unde se puteau aventura înotătorii; dincolo era pericol de moarte fiindcă intrai într-un curent puternic, irezistibil care se distingea chiar de pe mal ca o dungă lată albastră; ai fi zis un fluviu care curgea prin mare paralel cu malul.

Se înțelege că eu care înotam ca o rață de plumb, nu înaintam nici pînă la stîlpul întîi, ci mă lăfăiam în apă la o adîncime cel mult pănă la brîu, și primeam în spate valurile ce năvăleau din larg.

Într-una din zile vine să se scalde cu noi Doxachi Hurmuzachi, și după ce ne hîrjonim cîtva timp cîteșitrei lîngă țîrm, împroșcîndu-ne cu apă ca copii, deodată dînsul pleacă înot spre stîlpul întîi, îl trece, ajunge la stîlpul al doilea, îl trece și ajunge la stîlpul al treilea. Pănă aici nu era nimic grozav de îngrijorător căci mai mulți au avut curajul să înainteze pănă la acest ultim stîlp. Dar odată ajuns acolo, în loc să se întoarcă, Doxachi Hurmuzachi merge înainte, intră în curentul cel albastru și… dispare. Depărtarea de țărm era acum așa de mare, încît din cauza crețului valurilor nici l-am li putut vedea, chiar dacă ar fi continuat a se susținea pe suprafața apei.

Cuprinși de groază am început cu toții cei de la mal să strigăm: „O barcă!… o barcă!… ” Dar din nenorocire pe vremea aceea nu era la „Paradis” nici o barcă de salvare. Una singura hîrbuită se odihnea ironică pe uscat, răsturnată cu fundu-n sus. Pănă cînd s-o întoarcem și s-o tîrîim la apă, pănă cînd să găsim un băieș care s-o cîrmuiasca, căci noi toți ca locuitori ai „Paradisului” eram în costumul lui Adam, au trecut vreme la mijloc, astfel că ar fi putut bietul Docsachi să se înece nu o dată ci de zece ori.

În zadar băiașul a umblat cu luntrea în toate părțile pe unde credea el să întîlnească pe nenorocitul înotător, nici zare de el nu s-a mai văzut. Era înțeles lucru. Îl înghițise adîncul.

Ne-am întors cu toții în oraș cu inima ruptă și nu ne puteam esplica ce l-a apucat pe bietul om așa deodată, de bun cheful să se ducă la moarte sigură, căci nimene din cîți au intrat în curentul cel periculos n-au mai revenit.

Ceasul cel rău, nu altăceva… gîndeam în mine. Cînd nenorocirea te paște n-o poți înconjura;

de-i în urmă ea te ajunge; de-i înainte tu o ajungi.

Această tristă veste a făcut o impresiune enormă în tot cuprinsul orașului. Doxachi Hurmuzachi nu era un om ordinar. Descendent al unei familii vechi boierești el poseda o cultură întinsă, o inteligență superioară și o mare avere fondară în ducatul Bucovinei. Era deputat în Reichstagul din Viena și un filo-român dintre cei mai ardenți. Ziarul băilor din Ostanda a ieșit în dimineața aceea cu numele lui Eudoxiu de Hurmuzachi încadrat în negru și întovărășit de un necrolog foarte mișcător.

Eu unul eram așa de trist că mă hotărîsem să părăsesc Ostanda. În ziua aceea m-am dus la cazino mult mai tîrziu ca să dejunez, și după ce am frunzărit ceva, căci mi să tăiase pofta mîncărei, am stat acolo de urît, neștiind ce să fac, răscolind toate ziarele fără să le pot ceti, cînd deodată pe la oarele 3, văd doi francezi care lornetau marea cu multă atențiune.

„Ce să fie? ” gîndii eu, căci cu toată ațintirea încordată a ochilor mei nu puteam distinge nimic. Mi-am luat deci îndrăzneala, deși nu-i cunoșteam, să-i întreb ce văd pe mare. Atunci unul dintre ei îmi răspunse foarte politicos:

— Vedem ceva, dar noi singuri nu știm ce e. Vreun butoi, vreo sfărămătură de barcă sau vrun cadavru. În tot cazul e ceva care se apropie de mal.

La cuvîntul cadavru care mi-a amintit nenorocirea de dimineață, mărturisesc că mi s-au tăiat picioarele.

După cîteva minute în adevăr am început și eu a vedea cu ochii liberi un punct care cînd dispărea, cînd iar apărea în crețul undelor și care împins de mișcarea fluxului înainta mereu spre țărm. Punctul cela se făcea tot mai mare, mai distins, mai vizibil; a ajuns în curentul cel albastru l-a trecut; a ajuns la stîlpul al 3-lea; l-a trecut. Vai!… acum puteam să-mi dau seama bine ce era. Era în adevăr un cadavru omenesc pe care îl purtau valurile în voia lor și-l aduceau parcă fatal la locul de unde a plecat. A cui putea să fie altul decît a lui Doxachi Hurmuzachi?

Cînd cadavrul a ajuns aproape de stîlpul al 2-lea, eu dimpreună cu toți oaspeții cîți eram la cazino, mișcați ca de o putere electrică, am luat-o la fugă spre „Paradis”, și nu bine am ajuns plini de suflet, că iată cadavrul, care înota voinicește spre mal dînd din mîini și picioare, ieși din unde ca un zeu al mărei sub forma vie și veselă a lui Doxachi Hurmuzachi.

Cine ar putea să spuie nemărginita bucurie ce am simțit cu toții cînd l-am văzut bun teafăr viind cu surîsul pe buze înspre noi și dîndu-ne mîna cu un aer care parcă ne zicea: da bine, domnilor, de ce vă mirați? Apoi înconjurat de noi el se îndreptă spre cabina pe roți unde își lăsase hainele de dimineață și unde noi prin o fericită zăpăceală le-am uitat în momentul cînd îl crezusem mort.

Pe cînd se îmbrăca el în perfectă liniște, ca și cînd s-ar fi întors de la cea mai obicinuită și mai banală preumblare, el ne zicea:

— Ei bine, domnilor, asta nu mi-i întîia oară cînd stau cîte cinci și șase ceasuri în mare. Pe mine apa nu mă ostenește; cînd înot cu fața în sus îmi trebuie o mișcare din palme aproape nesimțită ca să mă susțin la suprafață. Astfel eu pot ceti, mînca și chiar dormi pe apă. Precum un om doarme pe un pat cît de strimt și prin somn instinctiv se ferește de margine, ba doarme chiar calare și nu cade, așa și eu nu mă duc la fund, fiindcă instinctiv palmele mele se mișca făcîndu-și datoria de vîsle. Ș-apoi eu fiind cam gros deplasez un volum de apă destul de mare, care mă face să plutesc de la sine, fără nici o silă, mai ales în apa grea a mării.

El ne spunea toate aceste într-un mod așa de natural, aș putea zice naiv, încît nu-și făcea nici un merit din această însușire a lui de a putea să vagabondeze în toată siguranța ceasuri întregi pe mare fără să se ostenească, fără sa-l sugă apa, fără să-l apuce cîrcei. Vestea revenirii lui se răspîndi cu iuțeala fulgerului între toți oaspeții din Ostanda, și o bucurie nespusă întovărășită de o mare admirațiune cuprinse inimile tuturor.

Imediat ziarul băilor scoase un supliment pentru a rectifica necrologul de dimineață și a anunța cu entuziasm acest extraordinar tour de force a lui Doxachi Hurmuzachi de a fi putut înota șase ceasuri fără întrerupere și de a fi trecut de două ori cumplitul șuvoi albastru care a fost totdeauna spaima înotătorilor.

La orele 7 sara cînd dînsul se prezenta la cazino pentru a prinzi, sutele de oaspeți ce erau acolo se sculară în picioare, și-l primiră cu aplauze și urale zgomotoase. Bietul om n-avea îndestule mîni să le dea la toți, nici îndestul răgaz ca să răspundă la toate întrebările și felicitările. În ochii tuturor el devenise un erou. Frumoasele fiice ale Albionului care se preumblau de obicei așa de înțepate pe malul mării fără să arunce o ochire asupra vreunui muritor, de astă dată uitîndu-și mîndria de rasă nu știau cum să străbată prin mulțime pentru a vedea de aproape pe vestitul înotător, a-i vorbi, a-l felicita, a-i strînge mîna cu efuziune; iar una mai demonstrativă se zice chiar că l-ar fi sărutat.

Lucru ciudat, eu care pînă în ziua aceea nu-mi cunoșteam păcatul de a fi invidios, mărturisesc că grozav aș fi voit să fiu în locul lui înghesuit de atîtea gingașe miss. Ce vrei nu-și poate cineva învinge firea așa ușor!

Mai tîrziu feliurite alte izbînzi atribuite lui au fost puse în circulațiune. Se zicea că ar fi trecut oarecînd Dardanelele înot și că altă dată ar fi scoborît asemine înot Dunărea de la Viena pînă la Peșta în urma unei prinsori. Dar aceste vitejii nu le-am auzit din gura lui, și n-am avut chip să le verific.

Ceea ce-i sigur e că pentru România a fost un mare bine că Hurmuzachi nu s-a înecat în excursiunea îndrăzneață ce a făcut pe Marea de Nord; căci cît a mai trăit a avut timpul să adune din bibliotecile și arhivele Vienei nenumărate documente care se tipăresc și astăzi sub auspiciile Academiei Române și sînt un neprețuit tezaur pentru istoria patriei noastre.

Cetatea Neamțului (Gane)

Mult îmi plăcea odinioară pe cînd eram tînăr să mă preumblu într-un car cu boi prin locuri frumoase, bineînțeles, și în tovărășie cu prietini buni de petrecere. Era ceva în afară de obicei și mi se părea că fac cine știe ce voinicie, renunțînd la îndemînări și alegînd tocmai mijlocul cel mai puțin lesnicios de a călători.

Carul cu boi, dacă în adevăr lasă de dorit în privința comodităței și a iuțălei, are totuși farmecul coloarei locale și te predispune la veselie. Cînd te vezi gurguțat colo sus pe un pat de fîn și tras în pas leneș de doi plăvani bine scoși din iarnă, duși de funie de un țăran cu opinci, suman și căciulă, parcă-ți tot vine a rîde și a zburda.

Ei, așa veneam eu odată într-o zi din luna iulie împreună cu trei tovarăși de la monastirea Agapia la Tîrgul Neamțului unde aveam de gînd să ne urcăm la cetate.

Pe atunci nu erau șosele nici poduri pe ape, dar puțin ne păsa nouă de lipsa lor. Din contra, făceam mai mare haz să ne vedem hurducați pe pămînt crud, pe costișe prăvălatice, prin păraie bolovănoase decît dacă am fi mers pe șosele netede și în cupele închise, bune să legene cuconași de cei care să tem să nu-i pîrlească soarele. Cu cît calea era mai anevoioasă, cu atît, mă rog, vrednicia noastră părea mai mare. Dar, în schimb, ce frumos, ce pitoresc era drumul acesta care șerpuia de-a lungul pe lîngă poalele Carpaților.

Aveam în stînga lanțul munților păduratici, a căror vîrfuri se înălțau semeț spre ceri, imens decor de verdeață care ne împodobea calea, ne ținea umbră și răcoare; în dreapta aveam șesul întins cu perspectiva depărtărilor, cu satele, cu luncile, cu lanurile de pîne printre care se strecurau ca niște șerpi cu solzi de argint: Moldova, Rîșca, Topolița, Ozana, Pipirigul, ape de munte naprasnice care dădeau viață cîmpiei și bucurie ochilor! O! Prin acele locuri are unde să se desfate vederea și să se umple inima.

Dar dacă cîmpul era pe acolo mai verde, aerul mai viu și apele mai răcoritoare, apoi și locuitorii erau parcă mai altfel decît cei de pe la șesuri; erau mai nalți, mai bine făcuți, mai sănătoși, mai cuprinși.

Aveau fiecare coșere încăpătoare, vite în ocol, case curate, bine văruite, acoperite cu draniță și împrejmuite cu grădini pline de pomi roditori.

De cîte ori treceam prin sate, toți cînii întartați de veselia noastră gălăgioasă ne ieșeau înainte și ne făceau alai, iar copiii se uitau la noi cu ochi mari plini de mierare, neînțelegînd cum se poate niște boieri de tîrg să umble în carul cu boi.

Așa am mers vro trei oare suind dîmburi, scoborînd văi, trecînd sate, curmezișind păraie și, în sfîrșit, am ajuns la Tîrgul Neamțului unde am pus ceva la inimă, cum zice românul, și ne-am odihnit puțin, pentru că tot în acea zi era să ne supunem la o mai mare osteneală, urcarea la cetate, care ni se înfățoșa de pe creasta munților ca un cuib de vulturi.

De mic copil ruinele acelei cetăți îmi fermecau privirile și mă făceau să visez, și abia atunci am avut prilejul fericit să-mi satisfac dorul de a le vedea de aproape.

Am plecat spre cetate pe jos după ce s-a stîmpărat bine căldura de iulie, am apucat pe-o carare poncișă care urca prin o pădure de mesteacăn și după o oară și jumătate de mers în voie, am ajuns în vîrf.

Dar odată ajunși acolo, Doamne sfinte, ce panoramă! De o parte, cît străbați cu ochiul, șesul îmbracat cu ogoare, strălucitor de lumină și de verdeață, împodobit cu nenumărate sate și livezi; de ceielaltă parte, munții care se rădică împrejurul cetăței, negri, fioroși, acoperiți cu păduri seculare și care parcă anume au fost clădiți ca să străjuiască în jurul ei. Iar din vechea și falnica cetate n-au mai rămas în picioare decît zidurile exterioare, cîteva rămășiți de bastioane și de turnuri, cîțiva păreți cu guri de metereze și arcuri de porți, toate aceste acoperite cu mușchi, mîncate de ploi, brăzdate de fulgere. Dacă tunurile dușmanilor din afară și mai mult încă puterea distrugătoare a secolelor au dărămat o parte din cetate, cea mai mare parte a fost dărămată de mîna vandalică și impie a tîrgoveților din orașul Neamț care și-au zidit casele lor cu pietrele acelei sfinte ruine. Acum însă, mulțămită Domnului, această profanare a încetat în urma unei legi de protecțiune a monumentelor istorice votată de Camerele legiuitoare.

Așadar, iată-ne în locașul care a adăpostit odinioară atîtea suflete de viteji. Calcam cu piciorul pe pămîntul udat de sîngele lor și vedeam împrejur aceleași șesuri, aceleași ape, aceiași munți pe care și-au preumblat și ei odinioară ochii, atingeam cu mîna aceleași ziduri din dosul cărora ei fulgerau pe dușmani. Și acum, ce a ramas?

Acum în locul unde era odinioară atîta freamăt de viață, atîta zgomot de arme, atîtea inimi calde, atîta dragoste de moșie, atîtea brațe vînjoase nu-i decît tăcere, pustiu, jale, locaș de cocoveice, unde nu se mai aude decît suspinul vîntului prin spărturile meterezelor.

O Doamne! Cine a pus oare întăia piatră în temeliile cetăței pe această culme de munte așa de bine aleasă pentru apărarea țărei? Orișicît aș întreba aceste ziduri mute, orișicît aș răscoli pergamentele colbăite din arhivele țărei, întrebarea rămîne fără răspuns. Mîna fundatoare e nevăzută, ascunsă in întunerecul veacurilor. Știut însă este că cetatea a fost rădicată mult înaintea lui Ștefan cel Mare, poate chiar înaintea lui Alexandru cel Bun. Dar cu cît data zidirei ei e mai îmbrobodită în negura timpurilor, cu atîta ruinele ei sunt astăzi mai interesante, mai atrăgătoare.

Aceste misterioase ruine, marture unui trecut de lupte crîncene și de glorie nepieritoare, se profilează și astăzi pe albastrul cerului ca o colosală enigmă pe care poporul nostru în neputința de a o dezlega, o învăluie într-o aureolă poetică de legende. Așa se zice că Ștefan cel Mare, învins de turci la Valea Albă, vroind a se retrage în cetate, a fost respins la poartă de maică-sa care i-a zis că numai biruitor îl va primi.

După o altă legendă se zice că 18 plăieși închiși în cetate s-au luptat cinci zile cu întreaga armată a lui Sobieski, regele Poloniei.

Întăia legendă a servit de subiect lui Bolintineanu în compunerea cunoscutei poezii cîntată și astăzi de lăutarii noștri.

Pe o stîncă neagră,

Într-un vechi castel…

A doua a inspirat pe Costachi Negruzzi și Vasile Alecsandri care au imortalizat pe bravii plăieși, cel întăi prin o nuvelă, cel al doilea prin o dramă.

Cine știe dacă n-o fi și o parte de adevăr în aceste legende, căci nu degeaba au trecut ele din generație în generație prin pătura veacurilor pănă în ziua de astăzi. Atît cel puțin este adevărat că cu toată biruința turcilor la Valea Albă, unde după spusa cronicarului Urechie au căzut multă boierime și mulți viteji moldoveni, totuși turcii au trebuit să se retragă peste Dunărea, urmăriți și hărțuiți de Ștefan cel Mare care le-a pricinuit mari pagube; iar Ștefan a rămas neclintit pe scaunul lui, stăpîn pe întreaga țară a Moldovei.

De asemenea polonii, care au năvălit de atîtea ori în țară, n-au izbutit niciodată să o supuie, ci totdeauna au fost în cele din urmă bătuți și alungați peste hotar. Că cetatea a servit odată de adăpost voinicilor oșteni care s-au luptat pentru apărarea țărei, că împrejurul ei s-au dat cîndva strașnice bătălii care i-au însîngerat zidurile, nu încape îndoială, dovadă știrbiturile, rupturile ce se văd în multe părți ale ei care n-au putut să fie pricinuite numai de vînturî și ploi.

Pacat că aceste ziduri, ramase încă în picioare, n-au grai! Cîte nu ne-ar spune ele despre cele întîmplate cu sute de ani în urmă, pe cînd biata noastră țară trecea prin cele mai grele cumpene, care i-au pus de atîtea ori existența în pericol. Cîte lupte, cîte suferinți, cîte drame înfiorătoare au trebuit să se petreacă în incinta lor!

Ei!… Dar a vroit Dumnezeu ca de atunci să se îngroape secoli peste secoli, să se aștearnă atîtea rînduri de morminte peste alte atîtea rînduri de morminte și patria noastră, deși știrbită ca cetatea, a rămas totuși în picioare; iar astăzi aceste ruine privesc de sus un popor liber și independent și văd deosebirea ce este între trecut și prezent.

Și așa noi cîteșipatru tovarăși stam cu inima smerită și nu puteam crede ochilor noștri; vedeam, pipăiam, răscoleam pietrele căzute în vrafuri la pămînt și ne ziceam: oare nu-i un vis? închipuirea noastră se speria cînd ne gîndeam că aceste pietre sunt depozitarele atîtor taine de ale trecutului, ca atîta amar de lume s-a prăbușit sub dînsele, că iarăși atîta amar de lume le-a privit și le privește de veacuri stăpînind șesul și munții din înălțimea nourilor, fără a-și spune cuvîntul.

Maiestatea acestui străvechi cuib de viteji, tăcerea misterioasă ce îl învăluia, legendele care parcă dădeau viață zidurilor ne țineau pironiți în loc și, deși soarele asfințise și umbrele nopței începeau a se rădica de la poalele munților spre vîrfuri, totuși stăteam nemișcați acolo, duși pe gînduri, cu inima strînsă și cu ochii închipuirei ațintiți asupra trecutului.

Nu se mai vedea acum decît o dungă subțire roșietică la apus, semn că împaratul zilei plecase din meleagurile noastre, iar în partea opusă luna în crai nou se ivise ca o secure pe ceri, amintitoare securei care odinioară a săcerat multe capete de creștini pe pămîntul de sub picioarele noastre.

— A venit vremea să plecăm, zisei eu tovarășilor mei.

— Da, să plecăm că ne prinde noaptea aici, răspunseră cu toții.

Chiar pot zice că ne și prinsese, căci ne-am tot învîrtii în jurul cetăței și n-am mai putut nimeri cararea pe unde venisem. Am apucat așa la întîmplare în dreapta și am ajuns la marginea unei prăpăstii pe unde nu era chip să se scoboare suflet de om. Am apucat apoi în stînga, altă prăpastie tot atît de fioroasă, și așa în toate părțile, oriîncotro ne îndreptam, dam de rîpi grozave care ne închideau calea. În sfîrșit, s-a făcut noapte neagră, de nu se mai vedea nimic.

— Ei, așa-i c-am pățit-o? ne zise unul dintre tovarăși.

— De ce am pățit-o? răspunsei eu. Suntem în iulie cînd avem nopți calde și scurte. Vom dormi aici unde și străbunii noștri au dormit poate de multe ori mai rău decît noi, și, de va veni la noapte Ștefan cel Mare, îl vom primi cu pîne și sare, iar de va veni Sobieski, îl vom primi cu bolovani.

Gluma mea luă acum o întorsătură serioasă, deoarece vrînd nevrînd trebuia să stăm acolo pănă în ziuă.

Cunosc mulți oameni care mai curînd s-ar duce într-o bătălie decît să doarmă noaptea într-o biserică sau într-o ruină. Ideea singurătăței, spaimele întunericului, fiorii vedeniilor le umple sufletul de groază mai mult decît orice primejdie pe care ar vedè-o cu ochii. Noi însă eram patru; prin urmare, n-aveam grijă de năluci. Dealtfel eram bine pregătiți pentru o asemenea petrecere puțin obicinuită. Drept armă aveam fiecare cîte un cortel de ploaie, drept învălitoare tinereța, drept căpătai cîte o piatră mucegăita pe care desigur nu se răzămase încă nici un cap omenesc. Ce puteam dori mai mult? Greu e omului pănă cînd ia o hotărîre, dar, odată luată, el o ține strună înainte și își lasă toate grijele la spate. Așa și noi, față cu neputința de a ne scoborî la tîrg, ne-am ales fiecare cîte un mic cotlon nu departe unul de altul și ne-am așezat pe somn.

Pe somn, vorbă să fie; eu unul știam de mai înainte că n-am să închid ochii. Luna cea în crai nou, care acum se urcase sus pe ceri, se uita ironică la noi; stelele ne priveau sclipitoare, nedumerite, văzînd liniștea cetăței tulburată de niște oaspeți nechemați; culmele munților ce ne înconjurau din trei părți se arătau din ce în ce mai posomorite, mai amenințătoare, parcă vroiau să ne cuprindă în brațe, iar noi, lungiți la pămînt, cugetam… știu eu ce mai cugetam?… Știu atîta că n-a trecut un sfert de oară la mijloc, și tovarășii mei au adormit de-a binele, eu însă, deștept între toți, ascultam țîrîitul grierilor, singura șoaptă în adînca tăcere a nopței, de la singurii oaspeți ce împreună cu noi sălășluiau între ruine. Gîndurile mele, care se înșirau așa de bine la cîntecul grierilor, începură de la o vreme a nu mai avea legătură nici înțeles, așa că pare-mi-se am adormit și eu. Lucru ciudat însă, deși cu ochii închiși vedeam prin pleoape, simțeam, auzeam tot ce se petrece și deodată mă pomenii că munții cei posomoriți, amenințători, desprinși parcă de pe temeliile lor, au încins o horă strașnică de brîu și tot atunci băgai de samă că culmile lor luară înfățoșarea unor capete de urieși cu ochii mari ca craterele de vulcan, cu păduri pe titve în loc de plete, cu prăpăstii în loc de guri, cu stînci în loc de dinți și, cum se învîrteau așa în jurul meu, îmi făceau fel de fel de schime și semne, ca să mă prind și eu în hora lor. Apoi, aruncîndu-mi ochii spre ceri, văzui luna în forma unui iartagan însîngerat, trecut parcă proaspăt prin gîturi creștinești, cum se legăna și ea cînd în dreapta, cînd în stînga, dimpreună cu luceferii și stelele, îngînînd hora munților de pe pămînt; și doar nu s-auzeau alți lăutari decît tot grierii cei care țîrăiau mocnit în iarbă.

„Ce mare sărbătoare, ce bucurie a cuprins lumea, de s-au pus toate stihiile pe chef?… ” gîndii eu.

Cînd iată că din fiecare gură de meterez, din fiecare crăpătură de zid, de sub fiecare piatră răsturnată răsăriră sumedenie de oameni, cu feliurite chipuri, în feliurite costume, care, după ce au intrat în joc, au început și dînșii să-mi facă aceleași schime, aceleași semne. Erau plăieșii, arcașii, pușcașii, vechii păzitori ai cetăței, care s-au deșteptat din somnul lor cel vecinic, pentru a lua parte la danțul stihiilor.

Iar eu, care stam culcat și priveam la toate aceste fără ca lucrul să-mi pară neînțeles sau peste fire, m-am simțit deodată rădicat în sus și luat în neștire de vîrtejul danțului. Ș-atunci, Dumnezeule!… S-a stîrnit o furie de joc nepotolită, o orgie turbată, satanică; rîdeau munții, se strîmba luna, crîșneau din dinți plăieșii, arcașii, pușcașii și se zbuciumau a peire, parcă-i vînturau ielele, și s-ar fi zbuciumat așa cît lumea, dacă naprasnic un fulger născut din senin n-ar fi spintecat bolta ceriului din miazăzi în miazănoapte, lăsînd să se întrevază un moment în lumini de curcubeu strălucitoarea figură a lui Ștefan cel Mare, după care apoi se auzi un trăsnet înfricoșat, prelung, de mii de ori repetat care a zguduit în adîncuri și ceriul și pămîntul.

Atunci munții, luna, stelele s-au oprit în loc de spaima, plăieșii, arcașii, pușcașii au dispărut în tainițele lor ca prin farmec, iar noi cîteșipatru musafiri ai ruinelor am sărit arși în picioare neștiind ce se petrece.

……………………………………………………………………..

O piatră enormă se desprinsese de pe vîrful unui turn și căzuse alături de noi cu un zgomot cumplit la departare de cîțiva pași numai. Vai ș-amar dacă ne atingea!… Iar vuietul căderei ei de o singură clipă mi-a sugerat un vis întreg care mi s-a părut o eternitate.

Se ivise acum zorile. Noi pe culme eram înecați în razele răsăritului, pe cînd văile dormeau încă în umbră. Am regăsit cararea, dar înainte de a pleca, eu unul mi-am făcut cruce ca omul care mulțămește lui Dumnezeu că vede încă o dată lumina zilei. Apoi, în momentul îndrumărei noastre spre tîrg, mi-am rădicat pălăria în sus, m-am întors cu fața spre cetate și am salutat-o cu cuvintele solemne adresate de Volney ruinilor Palmyrei:

— Vă salut ruini singuratice, morminte sfinte, ziduri tăcute!

— Și la revedere! adaose unul dintre prietinii noștri. De atunci nu m-am mai suit la cetate. Însă de cîte ori în călătoriile mele prin munți am trecut pe la poalele ei, ochii mei nu se puteau sătura de a o privi stînd colo sus în vecinătatea fulgerelor, îmbrobodită în taina ei ca o cimilitură istorică vecinic nedezlegată.

Impresiuni de călătorie

Pe la anul 1867 noi tinerii din Iași, cîți făceam parte din cercul „Junimei” literare, eram pe rudă pe sămînță amorezați. Un fel de epidemie dăduse peste noi; ne molipseam unul de la altul și era ușor de capatat boala, căci niciodată nu se întîmplase să fie în Iași atîta sex frumos disponibil ca atunci. Eram tocmai în epoca cea de cumpănă a tinereței, cînd trebuia, vrînd nevrînd, să trecem prin această încercare, cum trec copiii prin boala pojarului. Toți aveam vreme de pierdut și inimă de cheltuit; prin urmare, ne găseam în cele mai bune condițiuni de a cădea în laț.

Așadar, eu, dimpreună cu frații Leon și Iacob Negruzzi, după multă luptă cu aceste belele ale inimei, dulci și nu prea, ne-am hotărît într-o bună dimineață să întreprindem o călătorie în străinătate. Cel mai bun mijloc de a te scutura de farmecul a doi ochi ce te stăpînesc este să pui o distanță cît se poate mai mare între tine și dînșii. Acest mijloc a reușit cîtorva prietini de-ai mei, care mi l-au recomandat ca sigur.

Am scos deci fiecare cîte un pașport, am angajat o trăsură încăpătoare pentru noi trei și am plecat spre Cernăuți de unde numai se putea lua calea ferată pe vremea aceea.

Dar, lucru ciudat, odată urcați în trăsură și ieșiți afară din barieră, necontenit întorceam capul îndărăt ca să mai vedem încă o dată lașul cu colbul lui, cu clopotnițele lui, cu casele lui unde se adăposteau ochii cei cu pricina, a căror atracție, în contra legilor firei, în loc să scază, creștea în raport cu distanța. Iar după ce a dispărut orașul în ceața depărtărei, de nu se mai zăreau nici turnurile Mitropoliei, noi cîteșitrei am scos cîte un adînc oftat din piept și ne-am zis: de-acum, ce-a fi să fie! Noi mergem înainte. Ba mi se pare chiar că eu am repetat cuvintele celebre rostite de Caesar cînd a trecut Rubiconul.

La Cernăuți ne-am suit în drumul-de-fier, și de acolo am plecat direct spre Paris. Călătoria cu drumul-de-fier, deși din cauza îndemînărilor, a mersului reglementar, fixat cu compasul, totdeauna același, nu are negreșit poezia călătoriilor cu poșta de odinioară, care ne rezerva multe surprinderi, totuși are și ea oarecare farmec pentru un om gînditor care se vede dus ca săgeata de monstrul cel vărsător de foc și înghițitor de spațiu. Te simți parcă stăpîn pe natură; ai apropiat depărtările, ai scurtat timpul, ai iluzia că zbori pe aripa unui vis. Viața pare mai condensată; ș-apoi, lucru straniu, în măsura în care natura ți se supune, îți cresc și dorurile. Cît mergi de iute, parc-ai vra să mergi și mai iute, întru atîta nesațul omenesc e fără margină. Pe toată întinderea drumului vezi lumea care-ți trece pe dinaintea ochilor ca într-un caleidoscop; la fiecare gară, la fiecare tîrg, la fiecare frontieră alte tipuri, alte neamuri, alte vederi. Nu bine ți-ai aruncat ochii pe o cîmpie frumoasă, pe o apă curgătoare, pe un castel mîndru, pe o fabrică ce fumegă, pe un munte capricios, că toate aceste au și dispărut și altele, necontenit altele vin în loc. Impresiunele se strecoară repede fără să ai vreme să le mistui. Puterea aburului îți împrumută parcă ție însuși puteri peste fire. Te simți mai mult decît un om. O! Ce ar fi dacă omul ar capata darul de a zbura?

Dar mă opresc de a mai descrie ceea ce cugetă, ceea ce simte călătorul care lunecă pe șinele de oțel ce încunjură pămîntul. Cine nu a gîndit, nu a simțit ca și mine în mersul acel furtunos, fantastic, împins ca de o forță fatală care în veci nu obosește?

Am trecut prin un șir de tîrguri, mari și mici, capitale de imperii, de regate, de arhiducate; am trecut rîuri pentru stăpînirea cărora s-au varsat rîuri de sînge, țări cu civilizație veche, a căror istorie începe de mai bine de o mie de ani și nu m-am oprit decît la Paris, orașul-minune, care atunci era tocmai în sărbătoare.

Era expoziția cea mare organizată de Napoleon al III-lea, pe cînd acesta în urma războiului Crimeei și al Italiei se afla în apogeul gloriei lui. Își poate cineva închipui cîtă lume din ambele continente năvălise la acea primă mare expoziție din capitala Franției. Toți suveranii din Europa își dăduse întîlnire pentru a vizita pe învingătorul de la Sevastopol și Solferino asupra căruia se mai răsfrîngea și gloria nepieritoare a unchiului său. Astfel veniră rînd pe rînd să i se ploconească Franz Ioseph al Austriei, Alexandru al Rusiei, regina Angliei, sultanul Turciei, al cărui portret îl vindeau ștrengarii pe bulevarde strigînd: cinq sous le grand turc!, Wilhelm al Prusiei, care după patru ani avea să intre a doua oară în Paris în altă calitate, și alții și alții… Cine ar fi zis că după un așa scurt timp toată această strălucire avea să se înece în sîngele de la Sedan. A fost un vis misterios, precum ar zice Eminescu, și prea era de tot frumos, de-a trebuit să piară.

Și, mare Doamne! Ce părăzi, ce desfășurare de armată, ce valuri de lume pe străzi, ce luminăție nopțile, ce frumuseți pe la ferestrele prăvăliilor, ce bogății de milioane și zecimi de milioane curgeau din toate țările și se vărsau ca rîurile în acest tîrg-ocean care acum nu mai era capitala Franției, ci a lumei întregi.

Iar noi, amețiți, nu mai știam încotro să mergem, unde să ne uităm. Eram într-o adevărată stare de friguri. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult în calitatea mea de șovinist incorigibil, după cum mă taxează prietinii, a fost următoarea mică întîmplare pe care n-am uitat-o nici pănă în ziua de astăzi, pe cînd multe alte minunății ce am văzut expuse pe acea mare tarabă a lumei mi-au ieșit cu totul din memorie.

Eram în incinta expoziției, la Café de la Roumanie, situată alăturea de Café de Tunis, unde un turc, șezînd jos pe covor cu picioare îndoite sub dînsul și cu niște metanie în mînă, chema atenția trecătorilor asupra mărfei ce avea de vînzare. Întruna striga cît îi lua gura în limba lui:

— Ișala, aferim, ghiordum, ișlic, berechet tacim!

Eu nu bagam de seamă că cuvintele lui, dragă Doamne turcești, erau aruncate cu țăpoiul, fără nici un înțeles.

— Ce dracul, se sparge turcul ista așa de ne asurzește, zisei eu lui Iacob Negruzzi.

Atunci turcul se întoarse surîzînd către mine și îmi zise:

— D-apoi bine, cucoane, eu nu-s turc cum nu ești nici dumneata; sunt get beget român de la București; dar, dac-oi zice că-s român, mor de foame aicea.

— Ei, brava mă! Ține un bacșiș și dă-i înainte cu turceasca, răspunserăm noi puindu-i cîte un franc în, palmă.

— Eu nu sunt singur aicea; a mai venit cu mine un țigan cu un urs.

— Și unde e țiganul?

— E la Versailles, căci nu l-a lăsat sa intre cu ursul în Paris.

Ei bine, iubite cetitor, n-o să mă crezi poate, dar m-am dus la Versailles în aceeași zi nu atît ca să văd palatul lui Ludwig al XIV și faimosul parc cu apele săritoare care sunt unice în lume, ci ca să întîlnesc țiganul cu ursul. Am avut în adevăr norocul să-l găsesc nu departe de poarta parcului, și vederea lui mi-a făcut o mare bucurie, mi-a deșteptat in minte întreaga icoană a țărei mele cu munții, cu apele, cu pădurile, cu tradițiile, cu sălbătăcia ei chiar. Mă uitam la dînsul și nu-mi venea a crede ochilor. Auzi!… Un țigan autentic, în costumul lui primitiv, cu fața mohorîtă ca ceaunul, cu dăiraua în mînă, cu ursul Carpaților legat de botniță lîngă dînsul, aici la porțile Parisului, în vechiul culcuș a lui Ludwig al XIV-lea, în mijlocul civilizației celei mai rafinate! Ce contrast izbitor, ce anacronism, ce nepotrivire de timpuri și moravuri! Cu cîți secuii era în urmă acest reprezentant al barbariei față cu tot ce-l încunjura! Și totuși inima mea a fost mai adînc mișcată de vederea acestei figuri evocatoare a unei lumi ramase departe colo spre răsărit, decît de toate frumusețele, toate minunele ce-mi străluceau în cale. Ce vrei? Așa sunt eu; cu riscul de a trece drept un naiv, un copilăros, trebuie să mărturisesc că țiganul cela m-a întors cu gîndul într-o clipă cine știe unde peste șapte hotare. El parcă mi-a adus un aer de răcoare de-acasă, un surîs de la locurile unde m-am născut, o urare prietinească de la tot ce-a îmbucurat odinioară ochii copilăriei mele. Și doar nu era așa de mult de cînd plecasem din țară. Abia se împlinise o luna. Cu toate aceste, atîta loc calcat, atîtea țări străbătute, atîtea lucruri văzute, atîtea rase de oameni întîlnite, mi-a dat impresiunea ca și cînd ar fi trecut zecimi de ani la mijloc. Într-o lună trăisem o viață întreagă. De aceea, cînd am văzut țiganul cu ursul, m-a prins dorul de inimă și mi-a venit să-l sărut. M-am apropiat de el și i-am zis cu tonul familiar obicinuit:

— Da’ de unde ești tu, măi țigane?

— Auilio! Și tu ești de-ai noștri! răspunse țiganul cu o mișcare de bucurie, parc-ar fi vroit și el să-mi sară în gît. I se înseninase fața ca și cînd ar fi văzut pe frate-so. Eu sunt de la Moldova, adaose el, am venit cu drumul-dă-foc, ș-acuma stau pe plecare, fiindcă nu prea a fost alijveriș aici.

— Mergi sănătos, mai țigane, și să spui la ai tăi că tot e mai bine acolo decît aici între străini.

— Să trăiești, domnișorule, mînca-ț-aș ochișorii! S-ajungi mare cît o beizadea! Apoi, de bucurie că te-am văzut, am să-ți cînt din dairà. Diha, Martine! strigă el ursului care se sculă în două labe, legănîndu-se din șele ca o mireasă. Joacă bine, măi Martine, că-ți dau pîne cu măsline.

Ursul juca mornăind, țiganul cînta și suna din dairà și o mulțime de lume care nu mai văzuse asemenea spectacol se grămădi în jurul nostru, căci nu era lucru banal să vezi jucînd ursul din Carpați la poarta castelului din Versailles. Iar cînd ursul cu tavaua în labe se adresă pe rînd la privitori, toți, după exemplul meu, îi aruncară cîte un ban roș sau alb, așa că întîlnirea țiganului cu mine i-a fost de bun pocinoc.

Am stat în Paris aproape o lună, încît mă săturasem de atîta vuiet, de atîta fiertură de lume unde nu găseam nimic pentru odihna ochilor și a sufletului. De dimineață pănă în sară o duceam într-o amețeală, într-o osteneală a nervilor și a minței, și de multe ce văzusem nimic acum nu mă mai mișca. Doream să mă aflu mai curînd la loc larg, în aer liber, departe de acest zgomot de iarmaroc.

Desigur nimene nu se așteaptă să fac descrierea Parisului pe care toată lumea îl cunoaște, nici a expoziției de atunci, căci o asemine descriere ar ieși cu totul din cadrul lucrărei mele. Cataloagele și fotografiile din timpul acela sunt de față și amatorii nu au decît să le consulte.

Eu unul eram setos să ies din cercul minunelor iscusinței omenești și să intru în acel mai larg și etern al minunelor naturei.

Astfel, întovărășit de Iacob Negruzzi, am plecat într-o dimineață cu trenul Paris-Lyon-Méditerranée spre Svițera, iar Leon Negruzzi s-a despărțit de noi trebuind să se ducă la Ems ca să facă o cură.

Svițera, iată o țară care surîdea închipuirei mele. N-o văzusem niciodată, prin urmare, se înțelege că tot era să fie nou pentru mine. În adevăr, de cum am ajuns la Geneva, s-a schimbat panorama, parcă pusesem piciorul pe un pămînt mai prielnic, mai apropiat de inima mea. Lacul Leman de lîngă oraș e așa de frumos, așa de albastru, așa de limpede, că parcă nu ți-ai mai dezlipi ochii de pe el. Ε mai ales așa de limpede, că am văzut mulți străini aruncînd într-însul monede de argint la adîncimi de 4— 5 metri lîngă mal, iar băieții din localitate, deprinși cu apa ca niște rățe, se cufundau și aduceau numaidecît moneda îndărăpt. În acest lac nu-ți vine să te scalzi, așa de bine te prevezi în el din cap pănă-n picioare.

Într-un rînd, făcînd încunjurul lacului într-un vapor de plăcere, ne-am oprit la Lausanne la Hôtel du Beau-Rivage unde trebuia să dejunăm. Cînd am intrat în otel, am ramas surprinși de luxul ce am văzut; numai aurituri în toate părțile, numai catefele, numai covoare în care ți se îngropa piciorul.

— Ei, Iacobe! oare nu ne-or da afară de aici? zisei eu; întru atîta aveam simțimîntul că hainele noastre cam ponosite făceau contrast cu bogăția ce ne încunjura.

Ce să ne deie afară? Din contra. Pesemne că tipurile noastre exotice au impus chelnerilor, căci am fost serviți de minune pe terasa cea mare a otelului avînd vederea asupra unei splendide grădini ce se desfășura la picioarele noastre și mai departe asupra lacului care se întindea alene între munții ce-l încadrau. Numai la plata adițiunei sau, mai bine zis, a sustracțiunei ne-am cam resimțit. Dar n-am avut ce face; obrazul subțire se ține cu cheltuială.

Trei zile am stat în Geneva unde ne-am împrietenit cu un francez și o franceză, doi tineri de curînd căsătoriți care își făceau călătoria de nuntă în luna de miere. Cu dînșii ne-am întovărășit să facem o escursiune pînă la Chamonix. Prezența unei femei, cînd e tînără și frumușică, însuflețește o societate de escursioniști și o predispune la veselie.

Așadar, plini de entuziasm pentru călătoria ce proiectasem, ne-am ambarcat într-un vapor cu care am făcut din nou încunjurul lacului pe la Lausanne, Vevey, Montreux, Chillon și Bouveret de unde apoi am luat calea ferată și am apucat între munți spre Martigni. Drumul pănă la Martigni ar fi de o mie de ori mai plăcut să-l faci în trăsură sau calare, căci într-un vagon închis cum l-am făcut noi n-ai putința de a gusta frumusețea priveliștei. Calea ferată șerpuiește de-a lungul Rhonului între două șiruri de munți mari, deasupra cărora în stînga să rădică La Dent de Morclés (2936 metri), adică aproape o mie de metri mai sus decît Ceahlăul, și la dreapta La Dent du Midi, și mai înaltă (3285 metri), acoperită cu zapadă vecinică.

Natura pe aicea începe a deveni cu totul măreață și iè proporție mult mai impunătoare decît la noi.

La Martigni ne-am oprit o noapte pentru ca a doua zi să ne urcăm pe muntele Pierre-à-voir. Ce bine am dormit în noaptea aceea, întocmai ca niște copii fără grija școalei. A contribuit la aceasta nu numai osteneala drumului, ci și aerul curat de munte, paturile cele bune și mai mult încă mulțămirea sufletească de a ne vedea în țara cea mai interesantă din Europa.

Svițera, în adevăr, se deosebește prin frumusețea naturei, prin confortul otelurilor, prin bunatatea brînzăturilor și mulțimea englejilor. Această din urmă calitate e singura care poate fi discutată.

Pretutindene îi întîlnești, nalți, dișirați, cu monocluri în ochi, cu cizme potcovite, cu lungi bastoane ferecate, ocăind ca niște rățe care se scaldă în apă. Cît despre lăptării și brînzeturi, n-avem ce zice! Tinerii căsătoriți, mai ales, deprinși se vede cu laptele cel stricat din Paris, nu încetau de a face ditirambe entuziaste în lauda cafelelor cu lapte întovărășite de caimac, unt proaspăt și miere, de care nu se mai puteau sătura. Mîncau mititeii ca niște fericiți uitîndu-se în ochi unul altuia, de ne făceau și pe noi geloși de apetitul cum și de dragostele lor.

Svițera era pe atunci o țară unde ca să călătorești trebuia să ai sanatate bună și o doză de curaj și mai bună. Prin urmare, nu toată lumea își putea da luxul de a se sui pe vîrfuri de munți, de a trece pe margini de prăpăstii, de a calca pe zăpezi unde la fiecare pas te puteai cufunda, lucru ce multora s-a întîmplat. Astăzi Svițera și-a pierdut farmecul ei; a ajuns, pot zice, banală sau, după vorba românului, de rîs, așa că toți schilozii se pot sui dormind pe Rigi, pe Pilat și chiar pănă la un loc pe imaculata Iungfrau; mîne, poimîne se vor sui poate și pe Mont Blanc. Avea dreptate Tartarin să nu mai creadă în primejdiile urcărilor pe munții Svițerei. Astăzi nu ai nevoie să fii barbat în toată puterea cuvîntului, cu inima sănătoasă și cu plămîii teferi în piept, să ai picior zdravăn de munte, cap nesupus amețelei, ochi care să nu se orbească de albeața omătului. Astăzi îți trebuie numai un bilet de drum-de-fier, iar inima, plămîii, picioarele și chiar capul sunt de prisos.

Ce ar zice Guillaume Tell, dacă s-ar scula din mormînt și ar vedea țara lui astfel schimonosită, sulemenită ca o mahalagioaică în zi de duminică, prefăcută într-un teatru de feerii unde meritul nu-i a călătorului care îl vizitează, ci a mașinăriilor ce îi schimbă decorurile?

Ce ar zice Jacques Balmat, cel întăi care acum 118 ani a pus piciorul, cu riscul vieței lui, pe alba frunte a muntelui Mont Blanc, cînd ar auzi că viitorul pregătește poate împăratului Alpilor aceeași rușine ca și imaculatei Iungfrau?

Eu unul însă am avut parte să călătoresc în Svițera acum 37 de ani în timpurile cele bune, adică pe cînd era Svițera cea adevărată, cea neprofanată de spiritul de speculă a civilizației moderne. Așadar, a doua zi în zor de ziuă noi cîteșipatru: tinerii însurăței, Iacob Negruzzi și eu, călări cîte pe un catîr și întovărășiți de doi călăuzi și un purtător de merinde, am plecat să urcăm Pierre-à-voir. (2467 metri înălțime). Urcarea nu-i tocmai grea, nici periculoasă, deși muntele e cu aproape 500 metri mai înalt ca Ceahlăul, însă pe titva lui încoronată cu niște stînci colosale, cărora ploile și fulgerile le-au dat forma bizară de unde își trage numele, nu te poți sui decît pe jos din cauză că cararea dispare cu totul pe niște coaste prăvălatice foarte prăpăstioase. Ne-au trebuit șase ceasuri ca să ajungem în vîrf. În acest timp însurățeii n-au încetat de a ciripi între dînșii ca niște porumbei scapați din colivie, iar noi de asemenea n-am încetat de a-i privi pe dînșii precum și minunele ce ne-nconjurau. De ce ne suiam, de ce vederea se întindea asupra Alpilor mai largă, mai impunătoare; dar odată ajunși sus, ne-am pomenit acoperiți de un nour negru și posomorit care a venit ca un balaur asupra noastră și ne-a închis vederile din toate părțile, de mai nu ne puteam distinge între noi. Apoi nourul a trecut lăsînd pe mantalele noastre o pătură subțire de țurțuri de gheață; am întrevăzut cîteva minute albastrul ceriului și un alt nour proaspăt, mai negru, mai posomorit, năvăli asupra noastră sub care iarăși ne făcurăm nevăzuți; apoi un al treilea, un al patrulea și așa necontenit la scurte intervale unul după altul, parcă ceriul înadins ordonase batalioanelor sale de nouri să dea asalt asupra noastră ca să ne împiedice de a he bucura de multlăudata priveliște și să ne și ude pe deasupra.

Dac-am văzut așa, am stat acolo cu mantale și șaluri în spate numai timpul cît să mîncăm și să ne odihnim puțin și am plecat la vale.

Scoborîrea însă a fost originală de tot. Dădusem din Martigni o telegramă la Saxon ca să ni se expeduiască sus pe munte patru sănii pe care le-am și găsit și cu care aveam să ne scoborîm.

Săniile nu erau propriu-zis sănii, ci niște schelete de sănii, reduse la cea mai simplă expresiune, și așa de ușoare, că ai fi putut rădica cîte două într-o mînă.

Pe două tălpi era fixată o scîndură pentru ședere cu o răzămătoare îngustă așazată curmeziș la spate; în loc de oiște erau două hlube pentru călăuz, care n-avea trebuință să tragă sania la vale, ci numai s-o oprească în puterea călcăilor și să-i deie direcția la dreapta sau la stînga, întru atîta era drumul de pravalatic, un drum anume croit ca să lunece sania de la sine pe pămînt gol. Ne-am urcat deci fiecare cîte într-o așa-zisă sanie cu cîte un călăuz între hlube în loc de cal și… să dea Dumnezeu bine!… Lunecam în jos cu o iuțeala amețitoare, așa că de multe ori eu, care eram în frunte, cînd mă uitam îndărăpt la cei ce veneau în urma mea, mi se părea că au să-mi cadă în cap. În 45 de minute am scoborît muntele pe care îl suisem în 6 ceasuri. Cursă fantastică, în care era de admirat ghibăcia și puterea călăuzilor care, cu picioarele mereu încordate, nu pășeau, ci lunecau brăzdînd pămîntul cu călcăile fără să îngenuncheze o singură dată, ceea ce ar fi avut de efect răsturnarea săniei și căderea noastră în prăpastie.

Mă rog, cînd m-am văzut jos, mi-am făcut cruce; mi s-a părut că m-am scoborît din ceri.

A doua zi am plecat din Martigni cu drumul-de-fier și ne-am oprit la Vernayaz pentru a vizita vestita cascadă Pisse-Vaeche și defileul cel cumplit cu numele Gorges du Trient. Cascada formată de rîul Salanfe e una din cele mai frumoase ale Svițerei; cade de la o înălțime de 70 de metri și apa pănă a nu ajunge jos se preface într-un praf fin prin care razele soarelui desemnează cîteodată doi și trei frumoși curcubei cu toata gama coloarelor. În dosul cascadei, pe păretele stîncei de pe care se aruncă rîul, este construită o scară pe care te poți urca pănă sus la punctul de unde apa se prăvale în aer. Spectacol foarte impunător care însă nu se poate admira de pe scară decît cu prețul de a fi bine stropit dacă n-ai pe umere un cauciuc.

În aceeași zi ne-am dus să vizităm și Les Gorges du Trient.

Cînd întri în acea strîmtoare de stînci, pe fundul căreia fierbe rîul Trient ca pe un așternut de jaratic, te apucă fiorii. Păreții sunt așa de aproape unul de altul și așa de nalți, că abia strabate lumina zilei între dînșii; iar vuietul rîului care curge în cascadă și se sfarmă de stînci deșteaptă toate ecourile din întunecata potică și acopere orice glas omenesc. Ai crede că te găsești în Infernul lui Dante.

La înălțime de vreo 20 de metri, după cît am putut aprecia cu ochiul, deasupra nivelului rîului este construira pe unul dintre păreții de stîncă o galerie de lemn suspendată ce înaintează pănă la distanță de vro 500 de metri înlăuntrul strîmtoarei și trece prin poduri suspendate de la un părete la celalalt deasupra rîului care urlă înfricoșat și are el însuși, zice-se, o adîncime de aproape 13 metri. Cu multă sfială circulam pe acea galerie de lemn și mai ales pe punțele cele aeriane care tremurau sub picioarele noastre și zău erau momente cînd simțeam că ni se oprește respirația în piept.

Mult n-am zăbăvit în neagra potică, căci ne era degrabă să călcăm pe pămînt sănătos și să revedem lumina soarelui.

Întorși la Vernayaz, am angajat catîri și a doua zi am plecat călări spre Chamonix pe la trecătoarea numită Tête-Noire.

Chamonix e o vale cunoscută care atrage în fiecare an multă lume, fiindcă este cea mai grandioasă din Svițera, împrejmuită de cei mai mari munți ai Europei, — Mont Blanc, cu tot cortejul lui de urieși, les Aiguilles: Verte, Rouge, d‘Argentière, du Tour, du Dru, du Midi, du Goûter, le Mont Maudit etc.

Impresiunea ce simți cînd ai ajuns acolo e zdrobitoare. Fără să vrei, îți vine în minte marea problemă a începuturilor planetei noastre, și te întrebi ce cataclisme au trebuit să frămînte atunci coaja pămîntului ca să se rădice astfel de munți la așa colosală înălțime. Închipuiți-vă peste Carpații noștri alt rînd de Carpați și veți avea abia altitudinea acestor munți.

Sunt 37 de ani de cînd n-am mai pus piciorul în acea vale a marilor minuni pămîntești, și totuși mi-a ramas viu întipărită în memorie întreaga siluetă a munților ce o înconjoară cu vîrfurile lor ascuțite cu boldul, care răsfrîng lumina soarelui în nenumărate nuanțe. Iar în fundul văiei, acolo unde se încheie cercul munților, se rădică maiestuos mai presus pe toți Mont Blanc, învăluit cu mantia lui albă ca un sahastru bătrîn de cînd lumea, căruia toți se închină.

Dar aceste mari scene ale naturei nu se pot descrie cu condeiul sau spune prin viu grai; ele trebuiesc văzute cu ochii. De aceea mă opresc de a le mai micșura farmecul prin fraze neîndestulătoare; căci cuvintele omenești, cu înțeles mărginii, niciodată nu vor putea da icoana splendoarei nemărginite a naturei adevărate.

Așadar, odată ce am descălecat la Chamonix și ne-am odihnit de ostenelele drumului, cel întăi gînd al nostru a fost să ne urcăm pe Mont Blanc. Se înțelege de la sine că noi tineri cum eram, cu dor de a face acte de bravură, nu era să atacăm slugile, cînd aveam stăpînul înainte.

Însă ceea ce a pus frîu entuziasmului nostru a fost nu atît greutatea întreprinderei pre cît scumpetea ei. În sala de mîncare sta aninată pe părete o tabelă pe care erau însemnate prețurile tuturor escursiunilor din împrejurimi. Urcarea pe Mont Blanc era taxată atunci cu o mie de lei de persoana în care preț erai obligat a lua doi călăuzi și un purtător de bagaje. Această sumă era cu mult prea mare pentru modestele noastre pungi. Văzînd așa, ne-am hotărît a întreprinde trecerea Mărei de gheață care după Mont Blanc ne-a ațîțat mai mult curiozitatea.

Închipuiți-vă spațiul deșert dintre munții Montanvert și Chapeau plin de un masiv enorm de gheață care formează un podiș lung de vro șapte kilometri și lat de vro doi. Acest podiș se numește Marea de gheață și are într-adevăr aspectul unei mări în valuri care deodată ar fi înghețat, și de sub care izvorăște rîul Arveyron.

Noi pe atunci nu puteam să ne dăm samă despre ce este Marea de gheață. Singura idee că în mijlocul lunei lui cuptor, la o înălțime de 2000 metri, aveam să călătorim pe o așa-zisă Mare de gheață ne înflăcăra imaginația.

Această escursiune, pe lîngă caracterul ei original, avea și avantajul de a fi ieftină deoarece noi cîteșipatru nu eram ținuți a angaja mai mulți călăuzi decît doi.

În mai puțin de trei oare am ajuns în vîrful muntelui Montanvert de unde dominam întreaga Mare de gheață, care steclea la lumina soarelui, de ne lua ochii. Acolo am găsit un mic restaurant unde am îmbucat cîte ceva, apoi încalțați cu cizme țintuite și înarmați cu cîte un toiag ferecat am plecat înșirați unul după altul pe Marea de gheață, întovărășiți de ambii noștri călăuzi care luase cîte o scîndură în spate, ca să ne serve drept punte peste crăpături.

Ce ne trebuia nouă punte? Săream peste crăpături ca niște căprioare fără leac de grijă, fără nici o conștiință de primejdie, pănă cînd, în sfîrșit, franțuzoaica, curioasă ca toate femeile să afle tot, întrebă pe unul dintre călăuzi cam ce adîncime pot avea crăpăturile aceste.

— O! răspunse călăuzul cu mare sînge rece. Depinde; adîncimea lor poate să fie între 500 și 1 000 de metri.

Cînd am auzit aceasta, ni s-a zborșit părul în vîrful capului. Am renunțat imediat la gimnastica noastră de sărituri, ba nici chiar pe scînduri n-am mai îndrăznit să trecem fioroasele guri de prăpăstii, ci căutam să le ocolim, așa că, pot zice, am făcut de două ori drumul de la o margină pănă la cealaltă a Mărei de gheață.

Ajunși la Chapeau, altă gustare pentru recîștigarea forțelor pierdute. În timpul acesta, pe cînd mă îndeletniceam cu disecarea anatomică a unui pui fript, auzii deodată o detunătură cumplită și îngînată de nenumărate ori de ecoul munților, întocmai ca o canonadă a unei baterii de artilerie. Toți am sărit în picioare neștiind ce este și atunci, de pe terasa unde mîncam, am văzut o lavină de gheață cum se rostogolea la vale spre rîul Arveyron rupînd toți sloii ce întîlnea în cale cu un zgomot infernal. Spectacolul e totdeauna interesant, cînd îl privești de departe și nu ești, Doamne ferește, pe linia de cădere a lavinei.

Apoi ca să răspundem și noi prin o canonadă la canonadele lavinei am distupat o butelcă de șampanie și, după ce am deșertat-o pănă la fund, am plecat cu un dram de chef mai mult spre Chamonix prin trecătoarea cea mai periculoasă ce am întîlnit pănă atunci în Svițera și care nu degeaba se numește Mauvais-Pas. Cine e cît de puțin supus amețelei și nu are piciorul sigur nu ar face bine să se ispitească prin asemenea loc. Te scobori pe un părete de stîncă aproape perpendicular în care sunt sapate mici trepte cît ai pune piciorul, deasupra unei prăpăstii de peste o mie de metri, în fundul căreia șerpuiește Arveyronul, mic ca o cordea. Pe vremea aceea nu aveai ca acuma la îndămînă o balustradă de care să te poți sprijini, ci numai niște cuie bătute în părete din distanță în distanță de care te acațai cu mînele, exercițiu greu pentru oamenii nedeprinși cu asemene gimnastică. Din aceasta cauză puțini aveau curajul de a trece prin Mauvais-Pas.

Nici noi n-am fi îndrăznit să ne riscăm pe acolo, dacă tînăra franțuzoaică, care vroia să facă pe viteaza, nu ne-ar fi adus la ambiție, înaintînd ea cea dintăi pe scoborișul prăpăstios.

— Hei, doamnă! strigă călăuzul din urmă; închideți cortelul, ca să nu-l umfle vîntul și să pierzi echilibrul.

Atunci sumeața noastră tovărășiță, venindu-și în fire și văzînd că cararea pe care se angajase era mult mai amețitoare decît își închipuise, se opri în loc, închise cortelul, dar, cuprinsă de frică, η-a mai vroit să facă un pas înainte pănă cînd amîndoi călăuzii n-au luat-o fiecare cîte de-o mîna și au dus-o la vale mai mult de-a tîrîșul.

Cînd am ajuns jos, biata femeie era atît de istovită și impresionata de fiorosul scoborîș, încît n-a mai avut putere să se ție în picioare, necum să urmeze cu noi calea înainte spre Chamonix. Am fost nevoiți să construim în grabă o targă și așa am dus-o noi barbații în puterea brațelor pănă la otelul de la Chamonix unde a trebuit imediat să se puie in pat.

Nu știu cum vor fi dormit ceilalți tovarăși ai mei în acea noapte, dar eu unul am avut somnul foarte neliniștit; tresăream înspăimîntat la fiecare cinci minute, părîndu-mi-se că alunec în prapastie.

Lucru curios, toată această călătorie făcută împreună, care negreșit a stabilit oarecare familiaritate între noi, a deșteptat simțimîntul geloziei în inima francezului, bineînțeles fără nici un motiv întemeiet; căci atît Negruzzi cît și eu eram foarte departe de a ne gîndi să-i stricăm fericirea casnică. Dar această boală mai rea decît toate vine cîteodată așa din senin.

Astfel, dînsul n-a mai vroit nici în ruptul capului să călătorească mai departe în tovărășie cu noi după itinerarul ce ne propusesem. El a declarat că rămîne încă cîteva zile la Chamonix pentru ca femeia lui să-și recîștige puterile și că de acolo pleacă în Italia. Bietul om! Nu am idee ce viață conjugală va fi avut mai tîrziu, dar desigur că rău a luat-o chiar de la început, deoarece e lucru probat că cel mai bun mijloc de a te pierde în opinia unei femei este de a te arata neîncrezător în ea și de a-i da a înțelege că singur te socoți nevrednic de dragostea ei. Nu cunoștea el proverbul românesc care zice că mai ușor e a păzi un cîrd de iepuri decît o femeie.

În sfîrșit, vrînd nevrînd, am trebuit să ne mîngîiem de pierderea acestor doi tovarăși, și să plecăm îndărăpt la Martigni prin trecătoarea Col de Balme.

Col de Balme este un gît de munte de mai bine de 2200 metri înălțime unde am ajuns călări fără multă osteneală și am găsit un mic otel. De nicăiurea n-ai o vedere așa de frumoasă asupra lui Mont Blanc ca de acolo. Îl vezi în toată măreția lui de la bază pănă la vîrf. În curtea otelului era așazat un mic telescop, prin care am putut observa cum o societate de escursioniști tocmai atunci se scoborau de pe Mont Blanc și-i puteam distinge așa de bine, că vedeam urmele ce lasau pe zapadă și funia cu care erau legați. Ce n-aș fi dat să fiu și eu între dînșii! Poate că acest dor o fi avut la bază o nuanță de vanitate; dar, în sfîrșit, dintre toate vanitățile lumești, aceasta este negreșit mai scuzabilă, pentru că năzuința de a atinge culmele înalte, fie pe terenul intelectual, fie pe acel fizic e inerentă naturei omenești. Nu tuturor este dată putința de a le urca, și, fiindcă acum e vorba numai de piedicele ce ne opune natura, apoi acel ce se poate lăuda că a pus piciorul pe fruntea lui Mont Blanc sau a lui Chimborazzo nu e desigur un om ordinar, precum și mai puțin ordinar, dacă nu cumva un om estraordinar, va fi acela ce va pune piciorul pe multinvidiatul Polul Nord. Lupta cu tăriile naturei are în sine ceva bărbătesc care în flacără închipuirea și deșteaptă dorul de a le învinge.

Astfel față cu englejii, căci englejii erau acei care se scoborau de pe Mont Blanc, m-am simțit în fundul conștiinței mele pe o treaptă de inferioritate și, ca să mă mîngăi de această stare de umilire, am oftat și am comandat un prînz la otel.

Pe cînd, deci, față în față cu Iacob Negruzzi stam la masă cu șervetele la gît rătezînd vîrful unor ouă (à la coque), iată că văd pe stăpînul otelului apropiindu-se de noi cu un aer surîzător și cu o condică subsuoară.

Cu multă politeță el ne-a pus condica dinainte rugîndu-ne să o examinăm și să scriem și noi ceva într-însa. Am răsfoit condica și am găsit felurite cugetări, maxime, aforisme, impresiuni de călătorie scrise în toate limbele, numai în limba română n-am găsit nici una. Într-un singur colț de pagină am găsit în sfîrșit cîteva cuvinte scrise de un român în limba franceză: J’ai passé par ici. Anton Arion.

Ah! Asta-i din cale-afară gogonată, strigai eu indignat; trebuie numaidecît salvată onoarea românilor, și imediat așternui pe o pagină goală următoarele versuri cam șchioape, așa cum m-a tăiet prin cap, dar scrise cu litere mari ca să bată la ochi:

Frunză verde lemn uscat,

Iată-mă-s pe deal urcat!

Privirea ar fi prea frumoasă

Dacă vîntul nu m-ar tăia la oasă.

Tu, care în urmă vei veni poate,

Să nu mănînci ca mine ouă coapte.

Ci o garafă de vin să bei dușcă,

Dacă la vale vrei să mergi pușcă!

A scris și tovarășul meu cîteva versuri de care nu-mi aduc aminte, desigur mai corecte decît ale mele, apoi am închis condica și am înapoiat-o cu aceeași politeță otelierului.

După ce, în adevăr, am băut o garafă de vin dușcă, am încălecat din nou și ne-am dus pușcă la Martigni de unde am luat diligența cu patru cai în șir spre muntele Furca pe o șosea minunată de-a lungul Rhonului în sus. Am trecut Sion, Sierre, Brieg, unde am petrecut noaptea, apoi a doua zi am trecut prin Morel, Fresch, Münster, străbătînd o țară nedescris de frumoasă avînd rînd pe rînd în dreapta și în stînga vederea asupra celor mai mari piscuri: Weisshorn, Mont Rosse, Pleiskhorn, Diableret Aletschhorn, Finsteraarhorn, Oberaarhorn etc., toți acoperiți cu eternă zăpadă, înălțîndu-se care de care mai sus ca niște turnuri gigantice de cetăți aeriane.

În sfîrșit, după vreo șapte oare de călătorie prin această neasemanată panoramă, am ajuns în vîrful muntelui Furca pe șoseaua artistic construită care face nenumărate șerpuituri, și acolo ne-am oprit dinaintea unui otel unde am găsit o masă întinsă care aștepta oaspeții ce trebuiau să sosească din diferite direcțiuni. În adevăr, puțin după noi veniră alte diligenți dinspre St. Gothard, dinspre acul des Quatre-Cantons și de pe aiurea, din care se scoborîră o sumă de bărbați și femei foarte puțin preocupați de frumusețea peisajului, dar foarte grăbiți a-și lua locul împrejurul mesei. Ne-am așezat și noi la un capăt de masă hotărîți a vorbi numai românește și a ne explica cu chelnerii prin semne. Toți musafirii erau germani sau locuitori din Svițera germană, nici un bărbat frumos, nici o femeie frumoasă; toți aveau figuri zbîrcite, ochii spălăciți, nasuri roșii sau vinete ca pătlăgelele; toți erau scurți pe picioare, pîntecoși, plini de bere și de cartofle; parcă a tunat și i-a adunat, cum zice românul.

Auzindu-ne pe noi grăind o limbă străină, necunoscută lor, dînșii se găseau foarte nedumeriți neștiind ce neam de oameni suntem.

Vedeau ei că după vorbă nu suntem nici francezi nici italieni, nici spanioli, nici portughezi.

— Ce dracul de limbă vorbesc ei? întrebă unul mai nerăbdător dintre toți.

— Stați, mă rog, răspunse un altul mai bătrîn cu niște mustețe mucegăite de bere, un fel de filolog probabil, mai cărturar decît ceilalți. Aceștia trebuie să fie mauri. Sie müssen Mauren sein, zise el cu multă seriozitate.

La această descoperire toate nasurile cele roșii și vinete se îndreptară spre noi, toți ochii cei spălăciți ne ațintiră cu o nespusă curiozitate, iar noi am trebuit să ne punem pumnii în gură ca să nu pufnim de rîs.

Am rămas, deci, mauri drepți și necontestați.

Acum trebuie să mărturisesc că ponosul acesta căzut asupra noastră îl datoram mai mult lui Iacob Negruzzi; el ne colora pe amîndoi. Eram, nu e vorba, pîrlit și eu de atîta umblare prin vînt și soare, de atîtea dealuri suite și văi scoborîte, d-apoi iubitul meu tovarăș mă întrecea cu mult; parcă era Negusul în persoană, descălecat proaspăt din Abisinia.

Am vroit un moment să mă dau pe față, ca să mă spăl de această nedreaptă clasificare etnică, dar Negruzzi m-a oprit.

— Lasă-i, dragă, în credința lor. Ei, cînd s-or duce acasă, au să se laude că au văzut pe Furca doi mauri autentici, ceea ce pentru dînșii e tot atît de extraordinar ca și cînd ar fi întîlnit doi elefanți.

După-masă ne-am dus să vizităm ghețarul Rhonului de unde iese marele fluviu care-i dă numele și se varsă în Mediterana.

Ajuns acolo, am văzut izvorînd de sub ghețar un părău lat ca de un metru curgînd timid pe un pat pietros și mai la vale aruncîndu-se în cascade printre stînci. Acesta e Rhonul care în Franța poartă mari corăbii pe sînul lui. Drept să spun, îmi era milă de dînsul, văzîndu-l așa mic și neputincios; am sărit peste el de mai multe ori ca să mă pot lăuda și eu acasă că am pășit Rhonul cu piciorul precum aveau să se laude și nemții, dar cu nedrept, că au văzut doi mauri la izvorul lui. Fiecare cu lauda lui.

De pe Furca ne-am scoborît apoi tot în diligență pe șoseaua cea șerpuitoare pănă la Hospenthal în valea rîului Reuss, am trecut le Pont du Diable și de acolo, lăsînd muntele St. Gothard la spate, ne-am oprit la Altorf, patria lui Guillaume Tell, a cărui nume legendar plutește și astăzi asupra neamului său ca un scut ocrotitor.

De la Altorf pănă la Fluelen care e situat în capătul lacului des Quatre Cantons nu-i decît o zvîrlitură de băț; de acolo ne-am îmbarcat într-un vapor pe lac pentru a ne duce la Lucerna.

Ce frumos e lacul des Quatre Cantons! Pe cînd cel de Geneva e albastru ca ceriul, acesta e verde ca smarandul. Deși ceva mai mic, cu brațe care alunecă în diferite direcțiuni prin strîmtori de stînci, e însă mai pitoresc decît cel dintăi, pentru că încadrat între munți mult mai mari și mai variați ale cărora păduri de verdeață se reflectează în el și-l colorează. Plutind pe undele transparente și fără nici un creț ale lacului, mergeam așa în neștire ca într-un vis și aș fi vroit parcă să merg așa la nesfîrșit, atît de dezmierdătoare pentru ochi și suflet e această Ieganare pe vestitul lac împodobit nu numai de natura splendidă ce-l înconjoară, cît și de misterioasele legende, ce-i poetizează istoria.

Cu părere de rău ne-am scoborît din vapor înspre sară cînd am ajuns la Lucerna. În jurul Lucernei, situată într-o poziție foarte frumoasă la ieșirea rîului Reuss din lacul des Quatre Cantons, se ridică munții Pilat, Rigi, Bürgenstock, Stanserhorn, și alți munți mari albi de zăpadă care o împresoară din toate părțile.

Cei doi dintăi, Pilat și Rigi, sunt astăzi înzestrați cu cîte o cale ferată care urcă pe călător aproape într-o oară pănă în vîrf. Pe vremea noastră nu exista acest drum-de-fier, astfel că pentru a ne sui pe Rigi, Iacob Negruzzi și eu am închiriat, în scop de economie, un singur catîr cu înțelegere între noi ca fiecare să-l călărească cîte o jumătate de oară și apoi să-l treacă tovarășului său. Urcarea pe Rigi nu e tocmai grea, drumul e bine tăiat în munte, fără suișuri prea repede, fără prăpăstii amețitoare, aș putea zice că e mai comod de escaladat decît Ceahlăul nostru.

Pe atunci eram tînăr, sprinten, sănătos, deprins cu munții la poalele cărora am copilărit, mă urcam deci fără să bag de samă că prietenul Negruzzi nu se prea ținea de tocmeală. În loc să-mi cedeze catîrul la fiecare jumatate de oară, el mă lua cu vorba și, cînd mă deșteptam, vedeam c-am făcut trei sferturi de oară, altă dată și o oară întreagă pe jos, încît pot zice că pănă-n vîrf puțin m-am bucurat de huzurul călăritului. Cînd am făcut socoteala timpului, Negruzzi a recunoscut însuși că m-a nedreptățit, dar, lucrul nemaiputîndu-se întoarce, am rămas bun păgubaș cu diferența ostenelei, răsplătit fiind cu prisos de frumusețea ce mi-a fost dat să văd pe culme.

Acolo chiar pe punctul cel mai nalt al muntelui am găsit un otel minunat, încăpător, înzestrat cu tot confortul, unde viermuia o sumedenie de lume din toate țările și de toate neamurile. Ajunsesem cam spre sară și nu bine am intrat într-o odaie ca să ne scuturăm puțin de colb, că deodată auzim sunînd cornul Alpilor care anunța oaspeților asfințitul soarelui. Am ieșit iute afară împreună cu toată lumea și mărturisesc că îmi este cu neputință să descriu splendoarea tabloului ce mi s-a înfățișat dinaintea ochilor. Rigi este unul dintre munții Svițerei care are o situațiune excepțională de unde se deschide vederei un orizon nemărginit. Cît poți îmbrățoșa cu ochii, vezi lanțul maiestuos al Alpilor acoperiți cu zăpadă veșnică, urieși ai pămîntului ale căror titve albe se profilează pe ceri cu formele cele mai neînchipuite. Apoi printre dînșii, văile ce-i despart, strălucesc rîuri, lacuri, sate, tîrguri unde se mișcă și se răsfață furnicarul omenesc, unde cresc flori și plante tropicale, pe cînd sus pe vîrfuri totul e mort sub giulgiul cel de gheață.

Iată acum soarele că se scoboară strălucitor pe scările ceriului aprinzînd în jurul lui fel de fel de lumini, care, reflectîndu-se pe ghețuri și zăpezi, poleiesc nenumăratele vîrfuri de munți cu fel de fei de culoare. Ε o adevărată feerie, o sărbătoare a naturei în care parcă și ceriul și pămîntul s-au unit să glorifice pe falnicul luceafăr al zilei în momentul îndrumărei sale spre ceielaltă față a pămîntului. Am avut norocul rar să privesc această neînchipuită scenă a asfințitului de la început pănă la sfîrșit, căci nu era pe ceri un strop de nour care să-i micșureze frumuseța. Apoi încet, încet umbrele nopții se ridicau din văi spre vîrfuri, și cînd cea din urmă rază de diamant, cea din urmă scînteie de rubin s-au stins de pe culmi și de pe ceriul acum înstelat, m-am retras tăcut cu sufletul și cu ochii plini de farmecul acestei priveliști dumnezeiești.

Ciudat!… Niciodată n-am avut simțimîntul izolărei, al înstrăinărei de orice legături omenești, niciodată nu m-am simțit mai dus, mai pierdut în haosul nemărginirei ca atunci cînd din înălțimea văzduhului priveam roată împrejur întreaga pădure de vîrfuri înzăpădite, o lume de pe ceea lume, creată parcă pentru locaș de ciclopi. Și totuși niciodată n-am fast încunjurat de o mai mare adunare de oameni eleganți,, veseli și vorbăreți ca în acea sară, întocmai ca pe un bulevard parizian. Dar s-au petrecut atunci în mine cîteva momente de intimă reculegere, cînd toate acele furnici grăitoare au dispărut dinaintea ochilor mei, rămînînd parcă eu singur în imensa singurătate.

Mult n-a durat acest simțămînt, căci iluziile frumoase se risipesc iute ca visurile și am trebuit să reintru în realitate și, prin urmare, în otelul care ne chema la ospăț și odihnă.

Cînd cineva a suit ca mine muntele Rigi mai mult pe jos decît calare și a văzut ce am văzut, acel om are dreptul să-și astîmpere apetitul, care de obicei crește în proporție cu osteneala și cu plăcerile avute. M-am așazat deci pe la aprinsul luminărilor dimpreună cu tovarășul meu la marea table d’hote întinsă în sala de mîncare, în jurul căria apucaseră a se pune vro sută de persoane. Nu era lucru obicinuit să vezi în creierii munților la o înălțime de aproape 2 000 metri peste nivelul mărei atîta lume la masă într-un otel tot atît de bine candiționat ca toate otelurile din marele capitalii ale Europei. Eu însă eram tăcut și gînditor cu ochii în farfurie și nu vedeam nici oacheșele italience, nici diafanele englezoaice, nici binenutritele rusoaice, nici grațioasele pariziene, care vorbeau în jurul meu în limba lor și își comunicau impresiunile. Eram încă sub înrîurirea spectacolului ce mă uimise, a simfoniei de lumini ce colorase perspectiva Alpilor, lumini care îmi jucau încă în fundul ochilor. Eram ca clopotul, care după ce a sunat o dată, continuă încă multă vreme să vibreze pănă se stinge ultima ondulațiune.

Apoi, după ce m-am sculat de la masă și m-am cotit cu vro două, trei englezoaice care, negreșit, m-au luat și ele drept un maur sălbatec, m-am dus binișor să mă culc. Am dormit, se înțelege, neîntors și aș fi dormit desigur pănă a doua zi tîrziu, dacă cornul Alpilor nu mi-ar fi sunat a doua oară în urechi, ca să mă cheme să văd răsăritul soarelui. De astă dată însă n-am avut norocul să-l revăd întorcîndu-se cu aceeași pompă cu care plecase. Cerul era înnourat și toți munții acoperiți sub o naframă imensă de ceață prin care nimic nu străbătea, dar din care se scurgea o mică ploaie subțire ca prin sită. Ceea ce am putut însă zări în locul soarelui au fost unele piepturi goale, unele brațe trandafirii rău acoperite de șaluri, care s-au retras iute în fața vremei posomorite și a privirilor noastre indiscrete.

M-am retras și eu și m-am culcat a doua oară, de astă dată cu altă viziune în ochi.

La redeșteptare m-am scoborît împreună cu tovarășul meu înapoi la Lucerna, am mai vizitat împreună faimosul leu rănit, amintitor devotamentului cu care garda svițereană a lui Ludwig al XVI-lea a căzut jertfă credinței sale, am mai dat o ultimă ochire frumosului lac verde și frumoșilor munți înconjurători și am plecat apoi spre lacul de Constance, cel mai mare din Svițera, pe care curmezișindu-l, am avut iluzia mărei; am vizitat cataracta Rhinului de la Laufen, cea mai impunătoare din Europa prin volumul de apă ce cade, și ne-am îndrumat apoi spre Ostanda. Nu voi vorbi nimic de această ultimă parte a călătoriei mele, căci i-am consacrat un capitol deosebit sub titlul: O baie în Marea de Nord. Voi zice numai că după o ședere de aproape o lună la această stațiune balneară m-am întors în țară.

Dar, Doamne ce lungă mi s-a părut întoarcerea! Nerăbdarea dorului întrecea cu mult iuțala aburului. Iar cînd am calcat la hotar pe pămîntul patriei și am văzut de departe vîrfurile Carpaților, am simțit că mi se strînge inima în piept.

Desigur munții noștri nu se pot asămana cu Alpii, însă pentru mine unul ei sunt mai dulci, mai prietinoși, mai primavaratici; sunt plini de taine, plini de legende, plini de doine. Ei îmi povestesc multe de toate din trecutul, din prezentul țărei aceștia și îmi vorbesc profetic și despre viitor. În codrii lor ca în niște cetăți nepătrunse s-au adăpostit odinioară vechii noștri luptători care ne-au pastrat neatinse numele, limba, credința și datinele strămoșești. Tot ei vor privighea și în viitor asupra destinelor neamului nostru ca niște străjeri neadormiți a căror brațe s-întind departe ș-a căror ochi văd de sus.

Ei, da! nu mă sfiesc a spune că, dacă Alpii mă surprind și mă uimesc prin măreția lor, munții noștri îmi dezmiardă ochii, îmi inspiră bucurie sufletului. Între ceilalți sunt strein, între aceștia sunt acasă. Pe ceialalți îi admir, pe aceștia îi iubesc.

Și cîmpiile și grădinele și satele și tîrgurile noastre n-or fi ca acele din străinătate; vor fi păstrînd poate urme de vechea lor sălbătăcie, dar îmi par frumoase, fiindcă sunt ale noastre. Însuși sălbătăcia lor mă farmecă. Nu știu ce tainice lanțuri mă leagă de ele și îmi dau conștiința că nicăiurea nu voi fi mai bine ca aici pe acest pămînt, muncit și aparat de bravii noștri premergători.

O! Parcă văd pe multe fețe de-ale tinerilor noștri din școala așa-numită modernă furișîndu-și zîmbete de compătimire pentru omul care își mărturisește pacatul de a preferi țara sa oricărei alte țări. Acelor întocmitori de sisteme, regeneratori ai omenirei, voi zice că în zadar caută ei să smulgă din inima omului cea mai firească simțire suptă odată cu laptele mumei. Cînd rîndunica nu se va mai întoarce la locul unde și-a măistrit primul cuib, cînd vietățile codrului, oricît ar pribegi, nu se vor mai întoarce la culcușul lor statornic, atunci și sufletul omului nu se va întoarce spre locul natal.

Și ce-am pribegit eu?… Nimica toată… Nici macar trei luni, și totuși cu cîtă plăcere am revenit în țară de unde parcă lipsisem trei veacuri. Cu ce bucurie am întîlnit la hotar primul soldat pămîntean stînd cu pușca de pază, cu ce mulțumire mi-am preumblat din nou ochii pe întinsa cîmpie românească unde poți respira în voie și trai încă în larg. Ah! Cît de mult înțeleg acum pe bieții tineri ardeleni care, luați la oaste și duși în țări departate, mureau de dor de-acasă cîntînd doina din fluier. Ei, așa-i făcută inima omului! Nici o teorie, nici o doctrină nu o va schimba.

Mare și neînvinsă trebuie să fie nevoia omului ca el să se hotărască a-și părăsi țara pentru totdeauna, dar, oricît de bine i-ar fi între străini, sunt sigur că de cîte ori gîndul i se întoarce spre patrie, de atîtea ori ochii i se umplu de lacrimi. Așa a fost de cînd lumea și așa va fi!

Iar după ce am ajuns acasă și mi-am făcut un amănunțit examen de conștiință, au constatat că aleanul de care sufeream la plecare a dormitat în timpul călătoriei mele ca cărbunele sub cenușă totdeauna gata să se aprindă. Noroc că la sosire, nemaiavînd cine sufla în el, s-a stins de la sine, deoarece persoana cu pricina plecase și ea în străinătate tot cu gîndul uitărei, dar, ca să fie mai sigură de izbîndă, s-a dus întovărășită de un bun amic al meu.

I

Stau dinaintea biuroului meu, gînditor cu capul răzămat pe mîni și cu ochii ațintiți la fereastra.

Pe acest biurou am făcut în cursul vieței mele multa răsipa de cerneală, am încredințat hîrtiei multe gînduri intime, multe mărturisiri din ale trecutului, care, luîndu-și zborul pe aripele tiparului, mi-au purtat numele cînd spre laudă, cînd spre ocara mea.

Iar pe fereastă ce văd?… Una din cele mai încîntătoare priveliști de care se poate bucura un suflet iubitor de natură. La planul întăi se desfășură grădina mea veselă, cu multă verdeață, cu multă umbră, cu brazi frumoși de munte, răsădiți de mîna mea acum treizeci de ani, prin luminișurile cărora zăresc colo în vale așternîndu-se întreg orașul Iași, de unde îmi vine întocmai ca glasul ritmic al mărei, freamătul mișcărei, vuietul vieței acestui furnicar omenesc.

Dincolo de oraș pe al doilea plan se rădică capricioase dealurile încunjurătoare, acoperite cu vii și livezi, presurate cu monastiri vechi: Galata, Cetățuia, Hlincea, Măgura care răsar din bogăția frunzișului, albe, sclipitoare, marture vii ale unor timpuri asfințite.

Apoi mai departe, tocmai la orizon, se profilează un șir de alte dealuri mult mai mari, aproape cît niște munți, peste care se întinde, cît cuprinzi cu ochii, un codru imens secular, locaș de dihănii sălbatice și izvor nesecat de nouri și furtuni.

De treizeci de ani de cînd am dinaintea ochilor această neasemanată panoramă și nu mă mai satur de a o admira. Totdeauna parcă-i descopăr o nouă frumuseță. De multe griji, de multe necazuri, farmecul ei imi-a ușurat inima și de multe ori cînd mi se înfățoșa într-o pulbere de aur, înecată în razele răsăritului sau ale asfințitului, mă uitam pe mine însumi și mă simțeam dus pe altă lume.

Ei bine, cum stam așa cu privirea rătăcită în albastrele depărtări, fără voie gîndul meu se întoarse spre trecut și prinse să reculeagă amintirile din tinerețe, care ca frunzele uscate au rămas în urmă pe cararea viețeii.

Multe din aceste scumpe amintiri le-am dat jertfă publicului prin un șir de volume tipărite; totuși unele au ramas uitate, mistuite în fundul memoriei, căci eu nu mi-am înregistrat traiul zi cu zi, oara cu oară, cum obișnuiesc unii oameni prețioși, ca să nu zic pretențioși, care cred că aduc mari servicii posterităței notînd tot ce au făcut sau n-au făcut în cursul existenței lor.

Eu, ceea ce am scris a fost așa pe apucate, pe negîndite, după impresiunele momentului, printre nenumăratele strădanii ale vieței și, drept să spun, mă mir eu însumi cum am avut răgaz să înnegresc atîta hîrtie, cînd știut este că munca intelectuală cere în primul loc un deplin repaos sufletesc, lucru de care rareori m-am bucurat.

Însă, de bine, de rău, munca e acum făcută, dar nu e complectă. Am omis să împrospătez tocmai acele mișcări sufletești care au fost hotărîtoare în luptele vieței mele și care m-au îndemnat, pot zice în mod fatal, să iau condeiul în mină.

Să nu rîzi, iubite cetitor, cînd îți voi mărturisi de la început, fără încunjur, că simțirea aceea puternică care se anunță cu zgomotul furtunei, cum zice lord Byron, că patima aceea veche de cînd lumea, dar etern nouă, care se numește amoriul a fost [cea] care întăi și întăi m-a împins pe cîmpul literilor unde mi-am rătăcit pașii tinereții și unde am întîlnit mulți spini și puțini trandafiri.

Iată povestea încuscrirei mele cu arta.

Eram un copilandru de 16 ani și viitoarele musteți întîrziau de a răsări, în ciuda nerăbdărei mele.

Peste drum de casa noastră părintească din Folticeni locuia un medic, loan Diaconovici, bucovinean de origină, care, neavînd copii, înfiasă o nepoată a sa din Cernăuți.

Ea trebuie să fi fost cu vreo 7— 8 ani mai mare decît mine și era natural să nu fiu eu tocmai un ideal pentru dînsa, căci prea eram crud ca un pui abia ieșit din ou. Dar eu nu gîndeam tot așa. Cu mintea ușoară, cu inima și mai ușoară, cu închipuirea caldă a unui copil ce acum deschide ochii, dînsa mi se înfățoșa ca o frumuseță fără păreche în lume. O! cînd zic lume, trebuie să recunosc că lumea mea nu avea pe timpul acela orizonuri tocmai largi, înlăuntrul cărora să fi putut găsi și alte puncte de comparație; dar frumos e aceea ce place omului.

De la a vedea o femeie ce-ți pare frumoasă și pănă a o iubi nu-i decît un pas, iar pasul acela e cît se poate de ușor de făcut la 16 ani, cînd îți închipui că toate pasările ce zbor se mănîncă.

O vedeam deci deseori în balconul ei cu ochii ațintiți pe-o certe, cetind cine știe ce romanuri, alteori îi zăream silueta prin perdelele străvezii ale odăiei. Dar de la o vreme chipul ei mă urmărea cu îndărăpnicie. O vedeam în jocurile mele copilărești, în cărțile mele de studiu, în visurile mele da noapte, o vedeam pretutindene și mai cu samă în inima mea.

Nu știu cum mi s-ar părea acuma daică mi s-ar înfățoșa așa cum era ea atunci, căci vîrsta și timpul modifică judecata oamenilor. Atunci însă aș fi jurat că Venus n-a putut să fie mai frumoasă decît dînsa.

Era, mă rog, blondă, cu un păr de aur care parcă revarsă raze, cu niște ochi albaștri, adînci ca unda ademenitoare a mărei cu o talie de vespe, curmată la mijloc parcă anume pentru îmbrățoșare, cu un surîs melancolic pe buze care-i dădea un aer de vecinică aspirațiune spre seninul cerului. Era, ca să zic așa, o a doua Margaretă din Faust, încunjurată de aceeași lumină poetică, și iluziunea mea era cu atît mai complectă, cu cît cînta foarte frumos din gură tocmai cîntecul Gretchen am Spinnrad de Schubert, de răsunau geamurile ferestrelor, de răsunau corzile inimei mele. Într-un cuvînt, era perfectă, mai perfectă decît tot ce văzusem eu în marele univers cuprins între barierele orașului meu natal. Cum era dar să n-o iubesc?

Se înțelege de la sine că nu o cunoșteam personal, nu schimbasem nici o vorbă cu ea, nu-i știam nici macar numele: abia mai tîrziu am aflat că o chema Maria; prin urmare, cu atît mai mult o iubeam. Aceasta nu trebuie să te mire, iubite cetitor. Asemine complicațiuni psihologice s-au văzut la oameni mai ispitiți decît mine, căci închipuirea are darul de a mări, de a polei realitatea. Simțeam între dînsa și mine neputința apropierei pe care o descrie Schiller prin cuvintele: Sie ist nah und evig weit.

Simțeam dorul tainic ce simte omul uitîndu-se la o stea pe care știe dinainte că n-o s-o poată atinge.

Ei! Doamne!… Ce ciudate îmi par acum toate aceste privite din depanarea unei vieți de om, și unde aș fi eu în stare să descriu emoțiunele ce au mișcat atunci sufletul meu, să descriu bătăile de inimă, nopțile nedormite, micile bucurii, marele amărăciuni ce mă înecau rînd pe rînd; ar trebui să mă întorc mult îndărăpt spre acele timpuri binecuvîntate ca să pot da acestor vibrări sufletești tonul viu și proaspăt de atunci.

Aci sunt silit să mă opresc un moment ca să fac o mică digresiune, să destăinuiesc spre ușurarea conștiinței mele un lucru ce mă apasă și anume, că slăbiciunea de căpetenie, pot zice singura care m-a stăpînit din frageda mea copilărie și m-a dus pe cărări negîndite, a fost o deosebită, neînvinsă simpatie pentru sexul frumos. Cetitorii îmi vor ierta acest pacat involuntar și foarte răspîndit, comis de mulți alți muritori slabi de înger ca și mine. Cine se crede aparat de această învinuire să-mi arunce piatra.

Așa îmi aduc aminte că la niște Paști, pe cînd aveam abia vro șase ani și mă jucam în odaia tatălui meu cu niște soldați de plumb înșirîndu-i pe podele și pregătind o strașnică bătălie între nemți și ruși, deodată ușa se deschide cu zgomot și năprasnic se înfățoșază soții Alecu și Smaranda Lazu cu care părintele meu era în relațiuni de prietenie. Dînșii erau numarați între așa-numiții aristocrați ai județului nostru și după datina veche făceau vizite de Paști.

Doamna Lazu, gătită ca de sărbători, avea o rochie de matasă a cărei foșnet îmi gîdila auzul și a cărei colori vii îmi luau ochii. Frumoasă, veselă și prietinoasă cum era, dînsa imediat mă smulse din mijlocul războiului ce organizasem între nemți și ruși și mă sărută din toată inima de mai multe ori.

Ei bine, acest incident m-a impresionat așa de tare, că după ce soții Lazu au plecat, eu, confuz de sărutările încă calde ce primisem pe obraz, m-am adresat tatălui meu zicîndu-i:

— Tată, am să te rog de ceva.

— Spune, măi băiete.

— Cumpără-mi și mie o Lăzoaie!

Își poate oricine închipui ce haz a făcut părintele meu de această deșanțată rugăminte, iar eu nici astăzi, că a trecut la mijloc atîta amar de timp, nu am uitat imaginea doamnei Lazu care mă orbise un moment și nici rîsul homeric al părintelui meu în fața unei propuneri care, deși naivă, denota o întreagă predispoziție sufletească ale cărei efecte le-am resimțit mai tîrziu. Dar să revin la interesantul roman din prima mea tinereță.

Pentru întăia oară am văzut pe Maria în vara anului 1854 la începutul lunei iulie, cînd venisem acasă de vacanțe proaspăt, proaspăt, cu dor de petreceri, cu dor de nebunii. Chipul ei blond de virgină imaculată a atras imediat vederile mele și în fiecare zi, la fiecare întrevedere în cursul celor două luni de vacanțe, tot mai adînc se întipărea în inima mea. Adunam zi cu zi în mine o comoară pe care n-aș fi destăinuit-o nimărui în lume și mai cu samă ei; zic mai cu samă ei, căci nu știu pentru ce aș fi vroit mai curînd să ma aflu în gura unui lup decît în fața blondei copile a cărei ochi mă făceau să-mi pierd cumpătul cu desăvîrșire.

Explice oricine această contrazicere a sufletului omenesc: să te simți atras de o ființă și să n-ai curajul de a te apropia de ea; să mori de dor de a-i spune că o iubești și să n-ai puterea de a-i îngîna un cuvînt. Eu unul nu sunt destul de psiholog ca să răspic firul de păr în patru și să dau soluțiunea acestei delicate probleme. Eu constat faptul și zic că atunci nu aveam mai mare grijă decît să ascund de ochii lumei și ai Măriei flacăra ce pîlpăia în pieptul meu; iar astăzi cînd prin reflexul amintirei îmi revin toate aceste tulburări ale unei patimi precoce, eu le descriu așa cum le-am simțit atunci, fără nici o exagerare, deși nu cred să le pot împrumuta gradul de intensitate sau, mai drept vorbind, de naivitate cu care se manifestau atunci.

Și cu toate aceste, oricît eram de gelos să nu afle nimene taina ce purtam în mine, totuși nu era noapte în care să nu fi făcut felurite planuri care de care mai bine combinate de a mă apropia de dînsa, de a-i face cunoștința, de a-i declara dorul ce mă ardea; îmi compuneau chiar fraze anume cum să încep vorba, dar din nenorocire planurile mele de noapte se evaporau a doua zi la ivirea soarelui odată cu roua dimineței.

Ceea ce mă paraliza cu deosebire era nesiguranța dacă dînsa împărtășește simțirea mea, căci aș fi preferit de o mie de ori să mor decît să risc a fi respins sau luat în rîs de dînsa.

Ei bine, așa am petrecut cele două luni de vacanțe într-o continuă neliniște și luptă cu mine însumi, dar, fiindcă toate au sfîrșit, a trebuit să se sfîrșească și copilărescul meu roman în ziua cînd m-am urcat în trăsură, ca să merg la Iași spre a-mi urma învățătura.

O, atunci a fost o zi de mare durere pentru mine. Parcă mă despărțeam de orice plăcere, de orice bucurie în lume; mergeam fatal spre posomorîtele bănci ale școalei, precum a mers odinioară Dante de la lumină spre întuneric, și mi se părea că mai ușor aș fi putut opri călătoria pămîntului în jurul soarelui, decît călătoria mea spre urgisitele ziduri între care aveam să stau închis aproape un an.

Cîteodată îmi ziceam: O! dac-ar da Dumnezeu să găsesc școala arsă!… Ce bine ar fi! Cîte nebunii nu vin în mintea unui copil! Ș-atunci parc-o rază de speranță se strecura în inima mea. Mai știi! Multe lucruri de necrezut s-au întîmplat în lumea asta, de ce nu s-ar întîmpla să găsesc blestemata de școală prefăcută în cenușă și eu, la vederea ruinilor ei, să strig plin de extaz: Moi seul en être cause et mourir de plaisir!

Vai, însă am găsit-o solidă pe temeliile ei, ba încă reparată, dichisită, ironică, amerințătoare, ca să mă rușineze și mai mult parcă de copilăreasca mea speranță.

Totuși, o dată reinstalat, înscris din nou în cataloagele ei prăfuite, prins ca într-o capcană fără nici o ușă de scapare, mi-am zis: la urma urmei, un an nu-i o vecinicie, și, deoarece Dante a revenit din infern la lumina soarelui, voi reveni și eu de la școală acasă la lumina ochilor vecinei mele.

M-am pus, deci, pe răbdare neputînd face altfel, și am început să înșir din capăt zilele cele lungi și monotone între păreții cei afumați, cu coatele pe pupitre, cu ochii în cărți și cu gîndul cine știe unde.

După un an într-adevăr am revenit, dar ce folos că am găsit casa doctorului Diaconovici întunecoasă și tristă ca un al doilea iad. Nu mai erau ochii cei albaștri ademenitori care să o înveselească. Se măritase zîna visurilor mele cu un alt medic și se instalase într-un tîrg de provinție din Germania.

Este știut că la 16 ani suferințele morale de așa natură par mult mai sfîșietoare decît mai tîrziu, dar și mîngăierea își face mai ușor drum în inimă. Astfel, în cursul unui an cît am stat la școală, s-a potolit în mare parte și fără să bag de samă focul ce mă cuprinsese, încît nenorocirea nu mi s-a părut așa de nemărginită în fața faptului consumat al căsătoriei iubitei mele, deoarece capatasem îndestulă limpezime de minte să judec că ea, străină fiind de toate aceste, nu putea, nu era datoare să aștepte pănă voi veni eu în vrîsta de a mă căsători.

Curioasă mai era starea mea psihologică în perioada de convalescență, cînd frigurile aceste au început să mă lase. Aveam simțimîntul de reîntoarcere la viață ca după o boală lungă și grea. Parcă încetul cu încetul mi se limpezea dinaintea ochilor și, cînd într-una din zile m-am uitat deștept împrejur, am fost foarte surprins să văd toate la locul lor, să văd că pămîntul nu s-a prăbușit odată cu dragostea mea, precum îmi închipuisem la început.

Cu toate aceste, a rămas ceva schimbat în mine. Chipul cel blond și diafan care mi-a dat cei întăi fiori de iubire, care m-a inițiat cu tainele unui rai sufletesc necunoscut mie pănă atunci, mi-a ramas neșters în închipuire ca o dulce vedenie ce-mi luminează și astăzi căpătăiul de noapte, ca un cîntec ce-mi vine dintr-o lume dispărută; ca o poveste fantastică născută din pătura vremurilor, care-mi redeșteaptă primele vibrări ale inimei mele feciorești.

Apoi mai tîrziu, după ce am ieșit din pelincele copilăriei și îmi puteam cu mîndrie răsuci mustețile ce se ridicau spre bolta cerului a război, am căzut din nou, de-a binele și de mai multe ori în mrejile dragostei, prins rînd pe rînd de ochi negri, verzi și albaștri între care, de bună samă, preferam totdeauna pe cei ce mă stăpîneau în ultimul moment, așa că prietenii mei, care mă vedeau mereu distras, preocupat, suspinînd, îmi stîrnise că eram de profesiune amorezat. Ei! Ce pacat că nu mai sunt și astăzi în stare de a merita acest ponos!…

Cred că nu se așteaptă nimene de la mine să dau pe față numele gingașilor ființi cărora au aparținut fermecătorii ochi ce mi-au învioșat tinerețele.

Acest lucru nu l-aș putea destăinui nici chiar duhovnicului pentru descărcarea pacatelor mele, dar încă publicului cîrtitor, mai ales că dînsele trebuie să fie acuma niște frumoase și cucernice ruine. Dacă însă din fuga condeiului am numit pe nepoata doctorului Diaconovici, am scuză binecuvîntată că dragostea mea copilărească pentru dînsa nu a fost de natură să-i întunece aureola. Presupunînd că dînsa mai este încă în viață, ceea ce e cu putință și că aceste rînduri i-ar cădea sub ochi, ceea ce mi se pare cu neputință, dat fiindcă ea nu mai locuiește în România de aproape 50 de ani, încă sunt convins că ar face mare haz de tîrziele declarațiuni ale unui ex-tînăr adresate acum unei ex-frumuseți.

II

Așadar, frigurile mele de dragoste odată tăiete din rădăcină prin remediul drastic al măritărei ființei ce-și găsise culcuș în inima mea, mi-am revenit încetul cu încetul în fire și m-am pus cu hărnicie pe lucru, așa că în cîțiva ani mi-am sfîrșit învățătura ce pe timpul acela se putea capata în Iași.

Dar pe lîngă studiile clasice ce făcusem în școală, îmi încarcasem memoria și cu o mulțime de romane și tragedii franceze și germane din cetirea cărora înmagazinasem o sumă de impresiuni. Îmi aduc aminte ce colosală întipărite a făcut asupra mea romanul lui Bernardin de St. Pierre, Paul et Virginie, și cîte lacrămi tainice mi-a stors din ochi. Nu mai vorbesc de Goethe, Schiller, Dante, Tasso etc., din operile cărora și astăzi rni-au ramas pasaje întregi încrustate în memorie. Cu toate acestea nu am simțit nici un îndemn de a-mi încerca și eu norocul cu condeiul; sămînța ce primeam în creier nu dădea roade afară. Nu ajunsesem încă la plinul care trebuia să răverse. Se vede însă că de ceea ce-i scris omului să pățască, nu poate scapa.

Așa într-una din zile m-am dus cu mai mulți prietini să vizitez o preafrumoasă localitate cunoscută în județul Suceava sub numele de Brădățel, situată în mijlocul unei păduri la poalele munților Carpați.

Am descris odată, acum 36 de ani, prin întăia mea novelă Fluierul lui Ștefan această încîntătoare poiană înzestrată cu tot ce are natura mai frumos, mai atrăgător, deci nu voi reveni cu o a doua descriere. Voi zice numai că în tipărirea ce mi-a lasat a fost neștearsă atît din cauza frumuseței naturel cît și din cauză că prin o ciudată coincidență am întîlnit acolo o copilă tot blondă, care păzea niște oi și care stînd pe un trunchi de copac la malul unui lac limpede în undele căruia se vedeau jucîndu-se păstrăvii, cînta doina din fluier, o doină așa de tristă, de parcă suspinau codrii.

Nu știu prin ce joc al închipuirei, prin ce asociațiune de idei, întîlnirea acestei copile singuratice, văzută într-un cadru așa de poetic mi-a redeșteptat în minte imaginea Măriei care dormita de ani de zile în fundul amintirei mele, și atunci parcă chipul tinerei păstorițe se topi ca o picătură de rouă la atingerea soarelui și în locu-i apăru în tot farmecul ei cealaltă copilă, Maria cu părul ei de aur, cu ochii ei revărsători de lumină, de astă dată mai frumoasă, mai diafană, mai poetică așa că parcă ea însuflețea întreaga fire încunjurotoare. Iar notele fluierului îmi răsunau în urechi dulci, melancolice, întocmai cum îmi răsunase odinioară aria plîngătoare a Margaretei, arie neuitată ce de atîtea ori mi-a dezmierdat auzul prin voacea iubită a Măriei. Apoi, lucru neînțeles, cîntecul cela de la o vreme nu mai semana nici cu doina din fluier a păstoriței, nici cu aria Margaretei din Faust, ci să schimbase într-un alt cîntec care îmi venea de la munți, de la văi, de la păduri, de la păraie; era glasul naturei aievea pe care totdeauna așa îl auzisem, însă niciodată nu m-a pătruns, nu m-a zguduit ca atunci. Mi-a deșteptat parcă un al șaselea simț, mi-a dat intuițiunea nemărginirei, mi-a întredeschis un colț de lumină asupra infinitului.

Și, o Doamne!… Cîte și cîte n-am mai simțit, n-am mai perceput din tainele eterne în acele momente de dulce legănare a sufletului, de aiurire a minței, de a doua vedere asupra unei a doua lumi, acelei dindărăptul lumei reale. Visam, treaz fiind, încît nu știu zău cum mă vor fi judecat tovarășii mei care se uitau ciudat la mine, bănuind că nu calcam tocmai pe pămînt sănătos.

Dar să-mi povestesc nebunia pănă la capăt:

Cu inima mișcată de o stranie emoțiune, de un fel de bucurie pe care nu pot să o definesc, o bucurie, sau mai bine zicînd, o stare de extaz, cum ar simți cineva, cînd, înzestrat cu aripi, s-ar vedea deodată plutind în sferile senine, deasupra păcătoșiilor pămîntești, ei bine, într-o astfel de stare sufletească anormală m-am întors acasă și, fără să vreu, luat de apa gîndurilor, am luat și eu condeiul în mînă și am început să scriu iute, iute pe nerăsuflate, de m-am pomenit cu coli întregi înnegrite.

Am scris, am scris și, de ce scriam, de ce mă identificam mai mult cu necazurile bietei Maria și ale nenorocitului Ștefan, căci așa îi botezasem pe eroii primei mele novele, Fluierul lui Ștefan.

De ce scriam, de ce parcă intram mai adînc în sufletele lor, împărtășeam mai viu dorul, durerile și bucuriile lor, iar frazele se așterneau cu înlesnire pe hîrtie, încît tot timpul cît au durat frigurile compunerei mi s-a părut că-mi descriu însuși suferințele mele.

O! Fără îndoială, amintirele blondei Maria, care nici idee n-a avut de aleanul ce-mi stîrnise în piept, a înrîurit puternic scrierea mea, precum de asemenea și cadrul Brădățelului care punea și mai mult în relief frumuseța ei.

Apoi, după ce am isprăvit compunerea și am făcut pe Ștefan să moară de un plumb leșesc pe cîmpiile Basarabiei și pe Maria să dispară ca o dragalașă nălucire lăsînd în urmă-i numai un eco al cîntecului ei de jale, care parcă răsună și astăzi în raiul Brădățelului, am luat manuscriptul subsuoară și cu multă sfială, cu multă îndoială, în inimă l-am dus la societatea „Junimea», unde am primit botezul de autor.

Cum a fost judecat în „Junimea” acest copil, cel întăi al închipuirei mele, am arătat pe larg în ultima mea carte Zile trăite, prin urmare, n-am acum nimic de adaos. Ε destul să zic că acest debut mi-a deschis ușa unui nou și larg cîmp de muncă, unde am tras mereu cu plugul pănă în ziua de astăzi.

Mi-au obiectat cîțiva dintre colegii mei din „Junimea”, probabil în glumă, că ar fi fost poate mai estetic, în tot cazul mai puțit trist, să fi pastrat macar pe unul în viață din cei doi tineri îndrăgostiți ce figurează în prima mea încercare literară. Am surîs la asemine observațiune. Acest lucru n-ar fi putut niciodată să iasă din pana mea. Pe atunci eram de un lirism așa de grozav!… Nici n-aș fi înțeles un amor vrednic de a fi descris fără condițiunea sacrificiului vieței ambilor înamorați.

Cu vîrsta însă, devenind mai îngăduitor, mai blajin, n-am mai fost așa de crud cu eroii mei.

Cu toate aceste, mărturisesc că nici la început, nici mai la urmă n-am avut vreodată în compunerea novelelor mele deznodămîntul de mai înainte pregătit. Îl alcătuiam în cursul lucrărei după cum îmi venea la condei, după cum rezulta din țesătura intrigei, din dezvoltarea firească a subiectului și niciodată chiar subiectul nu l-am ales așa din senin, după capriciu, cum fac unii care se așază la biurou pe un jilț îndemănatic și își zic: „Am să scriu o poezie sau o novelă”. Din contra, subiectul mi-a venit totdeauna fără veste, neprecugetat, prin un impuls exterior, ca o comoțiune electrică ce mi-a pus nervii în mișcare, ca o zare de lumină ce mi-a deschis năprasnic un orizon nou; și după ce sămînța primită încolțea în creierul meu, prindea rădăcini, creștea întocmai ca copilul în sînul mamei, apoi odrasla intelectuală ajunsă la maturitate, năștea de la sine sub forma unui op literar mai frumos sau mai slut, mai interesant sau mai banal, după cum mă pricepeam și eu să-l împodobesc pentru noua viață a tiparului.

Cu sau fără succes, așa am procedat totdeauna și niciodată nu m-am silit să scriu ceva fără să mă simt mișcat, fără să fiu sub stăpînirea unei emoțiuni.

Dacă voi fi avut fericirea să comunic această emoțiune și cetitorilor mei, atunci voi fi în drept a crede că lucrarea mea n-a fost lipsită de valoare literară și voi simți o mulțămire sufletească mare, mai mare decît dacă aș dobîndi orice alt bine pe pămînt.

Dacă nu, ei! atunci voi fi și eu unul dintre acei mulți ce și-au pîrlit aripele ca Icar vroind prea să se apropie de soare.

Totuși voi avea mîngăierea că în timpul urcărei mele spre astrul arzător și al recăderei pe prozaicul pămînt, voi fi avut momente de uitare a multor necazuri ce amărăsc zilnic viața omenească și aceste momente pentru mine tot sunt un cîștig.

……………………………………………………………………..

Vezi așa, iubite cetitor, a fost povestea încuscrirei mele cu arta, acum 37 de ani!…