Poezie · 1916

Lui Petőfi

Pe tine te-ascultară zeii, dușmanul meu de totdeauna, Profet al prăbușirii mele, pe tine zeii te-ascultară Și ca să-i deie veșnicia cântării tale de fanfară, În mila lor nemăsurată cu sânge ți-au stropit cununa.

Acolo, dincolo de moarte, în rătăcirea ta de-acolo, Tu vezi cum vifore de patimi lovind pe struna mea coboară, Și astăzi zâmbetul tău rece din înălțime mă măsoară Crezând ca poate lacrimi numai mi-a dat din darul lui Apollo.

Așteaptă, mai așteapt-o clipa, se joaca hora morții încă, Și uraganul care-n goana azi pacea zărilor o frânge Mai poate trece pe la mine să-mi schimbe lacrimile-n sânge, Cu braț de flăcări să mă smulgă dintr-o prăpastie adâncă.

Atunci în ziua milostiva când și suflarea mea de viață Se va zidi în temelia ce și-a dura o lume nouă Când mă vor îngropa-n țărâna moșiei tale rupte-n două Atunci în ziua judecății, eu blând te voi privi în față.