Privighetori și ciocârlii

Vai, până când va trebui s-ascult Cum împletiți din razele de lună Cântări din vremuri de demult, Ce le-a ’ngropat cu valul ei uitarea ?.. Și când stricați voi cuiburile voastre Din dărâmate cetățui sihastre, Unde v-ați pus la ’ntrecere nebună Cu huhurezi și bufnițe-mpreună ?... Demult. Demult v-ascult: Cântați fără-ncetare Și-n ochii voștri tulburi Văd dulce ’nfiorare, Văd lacrima părerilor de rău... Neputincioase lacrimi fără roadă, Căci de minciună ochi-mi dau dovadă... Ce sunteți doar voi toți, pe câți v-ascult, Voi cântăreții vremii de demult ?... Sunteți tâlharii vechilor morminte, Ce desgropați a vremii moaște sfinte Și desgropați ascunsul ei tezaur, Și-l dați pe prețul frunzelor de laur... Eu nu vă vreau cununa, nici mărirea, Miros de mort și putregai e-ntr-însa... Se sbuciumă bolnava omenire, Truditu-i suflet cere premenire, Vedeți, s-a smuls din pacea lui pământul Și vântul Deslănțuitei patimi trece n goană Și seceră bolnavi în orice parte... Vedeți, un neam cum e ajuns de~ moarte, Cum alte cad, căci boala le supune... Și cine-mi spune : Se mai trezesc odată adormite Viețile de seminții strivite ?... Dar uite-acum în ziua de pierzare Lecuitor purcede să coboare, Nu-i știu, nu-i simt, nu-i văd omorâtorii, A ta-i cântarea, orișice strigare De care astăzi struna mea tresare; Tu ești izvorul lacrimilor mele, Tu-mi ești povața viețuirii grele ; Nădejdea mea spre tine se îndreaptă, Și-atunci un leac durerii din vechime Și ranelor tămăduire dreaptă, — Eu glasul tău aștept: viitorime ! Iar voi întârziați poeți: Tăceți! Tăceți! De-ar fi atât de-ndurerat Și-atât de dulce picurat; Ca glasul de privighetori Al vostru cânt! Privighetoarea-i soră cu amurgul, Iar pe pământ, Noi așteptăm suflarea dimineții Pe-a lumii temelii, Vrem să vestească soare, cântăreții: Vrem ciocârlii!

(Satu Mare, la începutul lunii septembrie 1846)