Proză · 1907
Zile grele
Octavian Goga · 1 min
Crâșmă bună, crâșmă veche, langă crucea de la moara In zadar îți caut rostul zilelor de-odinioară…
Te-a schimbat porunca vremii; - ca o povestire-a morții Iți mai sânzură clondirul atârnat de stâlpul porții…
In ogradă, unde hora își saltă năvalnic chiul,
Brotăcei cu gușa verde îți orăcăie pustiul.
A crescut cucuta deasă, ‘naltă până ‘n brâu de mare Peste vatra unde-odată frigeau mieii în frigare…
La fântâna cu găleată roibii, câți își adăpara,
Câți voinici fără de teamă, câți boieri fără de țară!
Toți s-au dus. – Azi fierb în suflet mute semnele durerii,
Dorm sub glie azi voinicii ș’au ajuns în sfat boierii.
Nu-s haiduci acum, nici codru, nu-i nici măciniș la moară,
Nici pe lavița ta veche nu-i azi cântec de vioară…
Pentru tine nu mai are zile bune calendarul,
Ți s’au răslețit ortacii, ți s’a prăpădit crâșmarul…
Ca un moș slabit de vreme, anii tăi tu poți să-i numeri;
Prea te-ai gârbovit din spete, prea te-ai subțiat din umeri.
Domnii ți-au golit celarul, ți-au rupt gardurile câinii Și ‘ntr’o noapte-un vifor mașter ți-a smuls cumpăna fântânii…
Ai rămas așa orfană, despoiată și nătângă:
Sufletul să te jelească, glasul strunii să te plângă…
Sub fereastra ta un jidov numără viclean din gură,
Tremurând de-o sete neagră urâcioasa barbă sură…
Intr’un chip uitat sub grindă șede-un biet sfânt Nicolae C’un obraz brăzdat de drumul picăturilor de ploaie.
Mustrător ridic’ un deget, parc’ ar vrea să zică sfântul:
— Doamne, câte lifte rabdă pe spinarea lui pământul…