Poezie · 1915

Faust plânge

În clipa asta simt, că sunt învins De tine viață mașteră și crudă Un gol imens mi-e sufletul sărmanul Și fruntea grea de reci sudori mi-e udă. Și nime nu-i o lacrimă să verse e mila mea cum mă re’ntorc învins, Străin vrăjit de-a vieții strălucire, Cu brațul mort cu ochiul bolnav, stins.

Cu ’nțelepciunea voastră preamărită, Noi preoți ai cuvântului veniți, Mi-e sete de cuvântul nespus încă Pe care ’n mintea voastră-l zăvoriți, Veniți, veniți, din stânci încremenite Voi purtătorii aurului vieții, Cuvântul vechiu drumeții îl uitară Și nou cuvânt cerșind trec toți drumeții.

Căci tot ce până astăzi ni s’a spus Îmi pare un gângărit neînțeles, Tot rodul mare al gândurilor voastre Îm pare un blastem și un eres. Și ’mi pare așa că văd în cartea-i neagră Cum răsfoind zâmbește neagra moarte Pe carte-i scris cu slove ’nveninate „Sicriul mare al gândurilor moarte”.

Veniți, veniți că sufletu-mi vă cere Așa cum v’a iubit mai până ieri, Când în cuvântul mort de pe hârtie Trăiam atâtea scumpe mângâieri Veniți, veniți cuvântul nou să-l spuneți Din sufletu-mi biserică zidind Să ascult înțelepciunea înviată În toată slova ’n fiecare rând!

Dar nu-i drumeț în prag să mi-s’arete Și ’n sufletu-mi un gol imens se ’ntinde, Și ’n brațele de hidră nemiloasă O neagră deznădejde mă cuprinde. Și-mi pare așa că o văd în cartea-i neagră L’ al veacurilor capăt trista moarte Cum scrie: „așa s’a zbuciumat o lume Care a crezut în gândurile-i moarte”.

...Zic bun rămas și plâng la despărțire Și plec să aflu ’n lume gândul nou, Departe-mi pare undeva c'aud Un glas înăbușit în un echou. Departe ’n lume undeva, dar unde? Și plec la drum cu ochiu ’n lacrimi stins Și plâng de mila mea cum mă tot duc Târându-mi trupul bolnav și învins.