10 mai 1881

În viața mea avut-am un dor și-un vis de-acele Ce poartă pe-a lor aripi resfrângere de stele, Un vis frumos ca dorul ce naște dintr-un vis. Prin umbră de-abia ochiul țintit îl întrevede, Și mintea nu-ndrăznește în el a se încrede… Dar iată!… Azi la soare el sborul și-a deschis!

Priviți! Această țeară, de alte țeri uitată, Avea asemănare cu-o ramură uscată, Ce-o duce pe-a lui valuri torentul dunărean. Uimit de trista-i soartă, eu o priviam cu jale Și-i tot ziceam: “Ah! cine te va opri din cale Pân-a nu fi înghițită de-al mărilor noian?

Răspunde, creangă mică, din care arbor mare Te-a rupt cumplitul Crivăț cu aspra lui suflare Și te-a svârlit departe de trunchiul strămoșesc? Cuprinsu-te-au în ghiare un vultur gol pe frunte? Făcut-au el cu tine un cuib în vârf de munte? Sau fost-ai tu atinsă de fulgerul ceresc?

Mergi unde? vii de unde? și care-i al tău nume? Mai simți în tine viață, sau moartă ești pe lume? Mai este pentru tine un viitor ascuns?…” O! stranie minune!… Cea ramură-necată Din tulburele spume s-a ridicat de-odată Și falnic peste valuri, ea astfel mi-a răspuns:

“Poete! nu mă plânge, n-ai grijă de-a mea soartă. Plutind, privesc eu cerul, și prin deschisa-i poartă Zăresc lucind de-asupră-mi o rază de altar; Mulți au făcut cercare din cale-a mă culege, Dar n-au putut s-atingă odrasla unui rege, Căci rege e stejarul, și-s viță de stejar! Pe malul României voi prinde rădăcină, Și-oi crește în putere, și fruntea mea senină Va trece cătră soare prin norii dușmănești. Gigant voiu fi, cu fală privind peste-orizonuri. Eu port în sânu-mi lemnul din care se fac tronuri Și arme de izbândă și sceptri-mpărătești!” A zis! Și creanga verde crescând, mândră coloană, Nălță până la ceruri frunzoasa ei coroană Sub care lumi voioase găsiau un adăpost. Ah! cine-ar putea crede și cine-ar putea spune Cum astă necrezută gigantică minune A devenit ce este, din ceea ce a fost.

Așa, tu Românie, tu țeară mult iubită, De soarta-ți cruntă, oarbă, mulți seculi prigonită, Ai re-nviat puternic, în clipă, glorios. Pe când păreai menită a piere din lumină, Tu ți-ai adus aminte de mama ta latină Și-ai scuturat trecutul amar, întunecos.

Ai fost, vai! prinsă-n luptă cu moartea nemiloasă Dar smuls-ai tu din mâna-i a sa cumplită coasă Și ai cosit din cale funebrul siminoc. Acum ți-e calea largă și larg ți-e viitorul! Pe orice-mpiedecare tu pui acum piciorul Și treci tot înainte, strigând la lume: „Loc!

Loc celui ce se simte de viță-mpărătească! Loc celui cu menire în glorie să crească! Loc sufletului tare! loc brațului viteaz! Cine-a domnit pe-o lume, fie-n mormânt, nu moare. Un soare ce declină, din nou renaște soare, În somn adânc de moarte e sufletul mai treaz!”

O! țeară de mari fapte, ce porți un nume mare! Pe margine de groapă redevenind mai tare, Ai provocat destinul și l-ai înfrânt pe el. Și azi învingătoare ca-n timpii de-altă dată, Tu însăți, tu Regină, acum neatârnată, Depui pe a ta frunte coroana de oțel. Onor, mărire, fală, și viață și tărie Să fie a ta parte în seculi, Românie! Oțelul din coroană cu glorie-i bătut. În taină ajutată de sacra providință Oricare fapte grele păreau cu neputință Tu le-ai dorit pe toate, pe toate le-ai putut!

Frumos, sublim spectacol e-n fața omenirii Când un popor se-ntoarce din marginea pieirii Și pasă plin de zile pe câmpul strămoșesc, Când el își face armă din lanțul-de-apăsare Și-n foc redobândește a lui neatârnare, Stropită și plătită cu sânge vitejesc!

Mult scumpă, luminoasă, și vie și ferice E ziua când poporul se simte-n drept de-a zice C-a fost privit în față de însuși Dumnezeu. Ferice de tot omul a cărui scurtă viață Se leagă cu vecia prin astă zi măreață, Ca prin o cingătoare de vesel curcubeu!

Săltați în piepturi, inimi, cu-o mândră exaltare! Tunați, viteze tunuri, lungi salve de serbare! Mișcați a voastre coame, vechi codri de pe plai! Azi Patria Română apare triumfală Purtând cu maiestate coroana sa regală Și falnica hlamidă a soarelui de mai!