Alba de la munte

„Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ți-au ieșit vorbe multe." „Las' să iasă că nu-mi pasă, Inima-mi de dor e arsă, Că bădica-i dus de-acasă, Să-mi cosească fân cu rouă, Frânge-i-s-ar coasa-n două, Să vie la alta nouă! Să-mi cosească fân, costrele, Facă-și coasa bucățele, Să vie-n brațele mele! Să-mi cosească fân cu floare, Ca să-mi fie de răcoare La cap și la țâțișoare. Zică lumea, că-i dau pace, Eu m-oi purta și voi face După cum lui badea-i place. Zică lumea ce va zice, Ea n-a putea să ne strice, Dragostea să ne-o ridice; Că mă ține badea bine, Inima lui e la mine Ș-a mea o poartă cu sine. Inima lui îmi grăiește, Ș-a mea lui încă-i șoptește; Una de alta dorește, C-amândouă sunt legate Cu legături înfocate Ș-una pentru alta bate. Acel lanț ce le cuprinde Între ele când se-ntinde Cu mare foc le aprinde, Iar când s-adun amândouă, Atuncea parcă le plouă O răcoreală de rouă. Așa le e jurământul, Îs legate cu cuvântul Să le despartă pământul!"