Dedicata Mariei Sale Doamnei Elisabeta
I.
O veste necrezută în țară s-au lățit:
,,Pe doamna, Ghirai Mârza tătarul au răpit
S-au dispărut în lume pe-un zmeu încălecat!
Frumoasa Ana doamna e singura-n palat,
Visând în miezul iernii la blânda primăvară
Când păsări pribegite se-ntorc voios în țară,
Când mugurii dau frunză și câmpii dau verdeață,
Când penele se scaldă în dalba dimineață
Și florile-și pierd roua l-al zefirului scutur.
Visa frumoasa doamnă cu pruncul ei la sân,
Alb flutur, zâmbind dulce pe-un alb și dulce crin...
Deodată han tătarul răpi și crin și flutur!
II.
Tăcutul miez-de-noapte, în stele învestit, Sta-n lunca pudruita cu albă promoroacă, Țintind la luna plină din cerul oțelit
Doi ochi, oglinzi de gheață, în care luna joacă. Copacii întind brate uscate, rugătoare,
Și frunți pe care iarna au pus a ei cunună. Ei par în așteptare să vadă recea lună
Schimbându-se pe cale-i într-un fierbinte soare. Și printre a lor trunchiuri se văd albind la stele Poiene de zăpadă, bălți lucii, cristaline, Pe care trec în taină ușoare nourele
Ca umbre luminoase de palide vergine.
E totul alb, fantastic în miezul-cel-de-noapte, Și lunca pare-un templu în care, fără șoapte, Arbori, luceferi, umbre și luna de pe cer Asistă la-nsoțirea morții cu aspru ger.
III.
Deodată se trezește pădurea și răsună
De-un tropot de copite pe gheață ropotind Și-n zare se ivește un cal fugind, sărind, Urmat de lupi în fugă, ce urlă împreună.
E Mârza! e tătarul, purtând pe Ana doamna Ce strânge lângă sânu-i copilul rumeor;
E Mârza care zboară cum zboară-n aer toamna Un pai luat de vânturi pe aripele lor.
Nebun se duce calul de spaimă spumegând,
Cu nările deschise, cu ochii plini de foc, Și lupii după dânsul aleargă toți urlând
Aproape să-l ajungă, să-l sfâșie pe loc.
Dar Mârza, han tătarul, cu sufletul hain
Smuncește-n desperare copilul de la sân
Și-l zvârle-n urma!... Vaiet amar se-nalță-n luncă, Lupii s-opresc și calul în laturi se aruncă!
IV.
Căzut e copilașul pe o zăpadă moale,
Iar lângă el, din aer, a luncei nourele
S-au coborât în grabă, ca blânde îngerele
Ascunse-n haine albe cu lungi și albe poale,
Misterioase umbre, vergine dulci și sfinte
Alăture cu pruncu s-au pus ele de pază,
În rând îngenuncheate, încinse de o rază,
Cu mâinile unite ca pentru rugăminte,
Pe împrejur, aproape, stau lupii flămânziți,
Pe copilașul fraged având ochii țintiți,
Și clănțănesc sălbatic, dar nu-ndrăznesc a trece
Prin cercul cel de umbre, și nici voiesc să plece.
Minune!... iată doamna! iată duioasa mamă,
Cu genele în lacrimi, cu brațul plin de sânge!
Ea vine, prin lupi trece făr-a-i baga de seamă,
Își ia copilu-n brațe, la sân plângând îl strânge,
Și pleacă insoțită de-un înger nevăzut...
V.
O veste necrezută în țară-au răzbătut:
,,Ghirai, c-un fer în pieptu-i și fearelor dat pradă,
În lunca argintie mort zace pe zăpadă!
Frumoasa Ana doamna se primblă-ntr-o gradină
Ca dânsa înflorită și plină de lumină,
Visând în primăvară dulci visuri mângâioase;
Și însă-n crâng adese treceau năluci hidoase,
Și ea vedea atunce, vedea și iar vedea
Cum se lupta, răpită pe cal, cu han tătarul,
Cum el smuncindu-i pruncul la fiare-l azvârlea,
Cum ea-i străpungea pieptul din fugă cu pumnalul...
Ș-atunci duios, frenetic, strângea pe al ei sân
Copilul, dulce flutur culcat pe dulce crin!
Și îngerii din ceruri, cuprinși de adorare,
Veneau ca să sărute frumoasa-i, albă mână;
Caci nu-i nimic mai gingaș și nu-i nimic mai tare
Ca dragostea de mamă în inima română!