Poezie

Anul 1855

Dup-atâți răi secoli negri de dureri, de vijelie, Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Românie, Tu, an nou, ce ne vestești? Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire, Pace, glorie, putere, libertate, fericire, Îndurările cerești?

Din noianul veciniciei ești tu sol de mângâiere? Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere Să te blestem, să te-admir? Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele Ce-au depus în al lor treacăt peste fruntea țării mele O coroană de martir?

Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare Și cu suflet de român. Căci românul e întocmai precum stâncile mărețe Care-n valurile mării furtunate și semețe Neclintite-n veci rămân.

Pe aceste mândre țărmuri sentinelă-naintată Neamul nostru, fără sprijin, în veghere necurmată Stă pe loc la postul său. El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte, Dar acum i-a căzut brațul, i-au căzut armele rupte... O! puternic Dumnezeu!

Sunt destule-atâte chinuri! Adă ziua mult dorită, Zi de pace, de tărie și de glorie iubită Pentru-acest sărman popor, Pentru-o nație creștină, care poart-un mare nume Și în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume La un falnic viitor.

Fă ca anul care vine să aducă-un mândru soare, Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare Pentru neamul românesc, Căci el are din vechime o menire strălucită! El a fost și vrea să fie sentinelă neclintită Pe pământul strămoșesc!