Cântece de stea și povestea vorbei de Anton Pann — Vasile Alecsandri

Există la noi o carte foarte prețioasă și de o mare însemnătate, un adevărat tezaur de spiritul și de înțelepciunea poporului român; și însă acea carte, necunoscută de acei care ar trebui să o cunoască, zace lepădată în fundul librăriilor!

Ca și dânsa, autorul ei, pierdut în umbră, a fost pe timpul lui victima superbiei ignorante, și chiar astăzi, când societatea noastră s-a democratizat, astăzi, când oamenii literați și-au dobândit un loc la soare, numele lui Anton Pann deșteaptă mai mult imaginea unui psalt de strană, decât suvenirul unui poet.

Cine a fost Anton Pann?

— Un simplu cântăreț de biserică, iată ce răspund indiferenții!

— Ce a scris Anton Pann ?

— Spitalul amorului, iată ce răspund ignoranții!

E timpul dar a spune adevărul și a face lumină pe mormântul unui om de merit, care în cursul vieții sale modeste a scris fără a se gândi la recompensă, și a cules, coordonat, publicat Proverburile noastre, acele cugetări ieșite din cuminția românului, sub forme concise și originale, acele aforisme născute la școala experienței seculare, acele adevăruri de prin lume adunate și iarăși la lume date.

Ne pare mult rău că nu posedăm notițe biografice asupra dascălului Anton Pann, pentru ca să le publicăm aici; căci tot ce privește viața unui autor este interesant. Ne lipsește asemene lista completă a scrierilor sale și nu putem înșira deocamdată decât următoarele, pe care ni le aducem aminte. Lăsăm dar altora, mai bine informați, mulțumirea și datoria de a umplea această lacună.

Anton Pann a publicat un poem în mai multe tomuri, tradus din limba grecească în versuri românești, sub titlul de Erotocrit.

— Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.

— O șezătoare la țară, tablou viu de obiceiuri câmpenești, în care sunt diverse hore poporale.

— Cântece de stea, sau versuri ce se cântă în seara nașterii Domnului Cristos, cu un adaus de cântece morale și de note bizantine de muzică, numite glasuri.

— Spitalul amorului, colecție de cântece de lume și de câteva hore și balade poporale.

— Cântătorul beției și viața bețivului pocăit.

— Povestea vorbei, sau culegere de zicale românești (3 tom.) În toate aceste volumuri și broșuri autorul dă probe de un spirit adevărat românesc, de cunoștința deplină a limbii poporului și de o mare facilitate de versificare, și chiar unele pasaje din broșura cântecelor de stea au meritul lor. Așa, în cântarea a XIX găsim răstignirea lui Cristos:

Atunci iuzii l-au luat, L-au bătut, palme i-au dat, Cu spini l-au încununat, Și în obraz i-au scuipat. De haine l-au dezbrăcat, Cu crucea l-au încărcat, Și mergând l-au răstignit, Cu cuine l-au pironit, Cu oțet l-au adăpat, Fiere i-au dat de gustat! Și sufletul când și-a dat Un ostaș a alergat, Cu sulița l-a împuns. Sânge și apă au curs! Aceste cerul văzând Și pământul nerăbdând, Din temelii s-a clătinat, Soarele a înnegrit, Pietrele s-au despicat! etc.

În cântarea XX, care urmează, găsim o descriere a iadului, precum se vede zugrăvit în pridvoarele unorbiserici vechi:

Văzui balaur căscând Și din gură foc vărsând, Curgând ca un rău întins Înflăcărat și nestins. Văzui popi mulți eretici Cu dascăli și grămătici Aruncați cu capu-n jos În focul cel flăcăros, Și draci îi împingeau, Cu suliți îi împungeau. Văzui împărați tirani, De gâturi cu bolovani. În văpaia cea de foc Draci bătându-și de ei joc. Văzui negustori în rând Care-nșel și lipsă vând, Unii cu măsuri de gât Se tânguiau amărât; Alții cu cântare-n nas Se văitau cu mare glas, Alții cu foarfeci și cot Îi ducea para înot. Văzui și muieri în munci Care-și leapădă-a lor prunci Sau fără milă și dor În pântece îi omor. Văzui arzând în vulvori Bogați neîndurători Care tot s-au veselit Și săraci n-au miluit!... etc.

După această descriere a iadului, vine ca un contrast veselitortabloul raiului:

Văzui raiul cel frumos, Ca soarele luminos, Și mese întinse de rând, Pe ele făclii arzând; Iar împrejur drepții stau Și bucurie gustau. Văzui sfinți prea luminoși, Apostoli și cuvioși Și cete de mucenici, De tineri, bătrâni și mici. Văzui și sfinte muieri Petrecând în mângâieri Cu cununi de diamant Și podoabe de briliant Împreună dănțuind Și pe Dumnezeu slăvind.

În adausul de cântări morale se află unele strofe luminate de razele poeziei.

În cântarea III

Primăvara:

Ah! iată a sosit iară Frumoasa primăvară Cu flori și cu verdeață Și plină de blândeață Precum noi o dorim. . . . . . . . . . . . . . Dumbrava-nrămurată Ce fuse scuturată Acum întinerește Și frunza se mândrește Clătindu-se de vânt. . . . . . . . . . . . . . Prin pomi, prin rămurele Stând fel de păsărele Cu bucurie mare Răsun' dulce cântare Cu toate melodind. . . . . . . . . . . . . .

În cântarea IV: Viața omului:

Omul este ca iarba, Zilele ca o floare Ca timpul trecătoare... Așa va înflori!... Când e în tinerețe. Se află-n primăvară... etc. Când e în bărbăție În toamnă se ivește... etc. Când e în bătrânețe Atunci intră în iarnă, Când nori încep să cearnă Și se-nălbește tot. Ca floarea cea uscată, Și-n seamă nebăgată. Se pierde sub zăpadă Ca și când n-a mai fost... Astfel dar este omul De orice stare-n lume, Aibă orișice nume, Astfel e trecător. Cât să se ostenească Slavă să dobândească, Zadarnice sunt toate, Căci este muritor!

În cântarea VIII: Dragostea:

Ca dragostea mai scump nume Nu e pe acest pământ. Ea-i împărăteasă-n lume, Ei toate supuse sânt. Dragostea în orice casă Stă ca o floare pe masă Și zâmbește tutoror... etc.

În cântarea X: Pustnicul:

Am lăsat mărire, lume, Am lăsat lux și palat, Am lăsat și rang și nume Și-n pustiu m-am depărtat, Unde amuțita stâncă Și nesimțitorul crâng, La-ntristarea cea adâncă Nu pot auzi când plâng. Unde vânturile sună Prerumpând al meu suspin Și-l duc ca o jertfă bună Către cel cărui mă-nchin... etc.

După aceste câteva exemple se poate cunoaște natura simțirilor, precum și stilul lui Anton Pann; iar din toate operele sale, cea mai importantă este Povestea vorbei, la care el a trebuit să consacre mai mulți ani de lucrare; căci pe lângă proverburi a adăugat multe anecdote poporale, scrise în versuri care se leagă strâns între ele.

Trei volumuri formează acea minunată colecție, ce se poate cu drept cuvânt numi Filozofia poporului român. Ele cuprind șiruri lungi de zicale, unele, în mic număr, traduse din limbi străine, iar cele mai multe culese din gura poporului nostru, și acele șiruri sunt coordonate cu inteligență; căci deși numărul lor e considerabil, nu există nici o confuzie între dânsele. Astfel, de pildă, într-un șir găsim toate proverburile relative la frică sau la vitejie, în altul acele ce se raportă la nerozie...etc. și de fiecare sunt lipite anecdote originale, povestite cu destul talent.

Să răsfoim acele trei volumuri ale lui Anton Pann și, de vom alege ce-i mai caracteristic în fiecare șir de proverburi, vom compune o comoară de cugetări, care ne va face mândri de profunda cuminție a neamului românesc[...]

Aceste extrageri din Povestea vorbei sunt de natură a convinge că în adevăr uvragiul lui Anton Pann este o operă națională de un foarte mare preț, atât pentru noi, cât și chiar pentru filologii străini; iar judecând după varietatea anecdotelor adăugate pe lângă proverburi, precum și după felul celorlalte publicații, adică:

Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Moș alb sau O șezătoare la țară, Spitalul amorului, Cântătorul beției, Cântece de stea etc., venim a crede că Anton Pann cunoștea cu desăvârșire datinile naționale, că el era vârât deplin în pielea românului, și că mintea lui era o comoară de cântece, de cimilituri, de păcălituri și de istorioare de tot soiul. El a fost negreșit un om ce știa multe, și care știa a le spune; un tip de român vesel, glumeț, spirituos, păcălitor, cântăreț, povestitor, o carte plină din scoarță-n scoarță, un Păcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinților noștri.

Asemene oameni sunt cronici în picioare, ei cunosc pe de rost Alexandria și Arghir, cunosc sute de povești poporale pline de minciuni frumoase și mii de anecdote asupra țiganilor, asupra evreilor, asupra nemților, asupra rușilor, asupra sârbilor, asupra ungurilor, asupra turcilor, asupra grecilor, într-un cuvânt, asupra tuturor neamurilor străine cu care a avut a face românul. Ei vorbesc de Ieana Cosânzana, de Făt-Frumos, de Sfarmă-Piatră, de Strâmbă-Lemne, de Statu-Palmă-Barbă-Cot, de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de Sfânta Joe, de Sfânta Miercuri, de Sfânta Vinere, de Mama pădurii, de stihii, de stafii, de strigoi, de moroi, de tricolici, de vârcolaci, de carul lui Sf. llie, de drăciile lui Pepelea, ca și când ar fi copilărit în acea lume fantastică creată de închipuirea poporului.

Însă din nenorocire asemene oameni devin din zi în zi mai rari; ei dispar sub nivelul uniform al civilizației și sub năvălirea preocupărilor timpului de față.

Dacă Anton Pann ar mai fi trăit, el singur ar fi fost în stare să scrie poemul național al lui Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeț al românului; el singur ar fi putut să aștearnă în versuri ușoare nenumăratele păcălituri dintre Păcală și Tândală; însă el și-a dus veselia pe cea lume, lăsând în urmă un monument nepieritor: Povestea vorbei!

În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigil caracteristic și mult interesant! Ea ne apare cu înțelepciunea filozofică a strămoșilor pe frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze.

(Mircești, ianuarie 1872)