Ciuma

Frunză verde salbă moale, Adus-a un nor în poale Boala cea mai rea din boale! Noru-n țară s-a lăsat, Peste oameni a plouat, N-a plouat ploaie curată, Dar cu ciumă-amestecată! Unde-ajunge picătura, Se închid ochii și gura, Ochii să nu mai privească, Gura să nu mai grăiască! Plină-i țara, mult e plină De scaieți de mărăcină; Unde-s tufe prin potici Sunt morminte de voinici, Unde-s tufele mai dese, Morminte de jupânese, Unde-s tufele mai rari, Morminte de fete mari, Unde-s tufele mai vii, Tot morminte de copii. Frunză verde porumbică Stă voinicul la potică. Ciuma rea îi iese-n cale, Voinicul zice cu jale: „Na-ți calul cu armele Și-mi lasă tu zilele." Ea-i răspunde: „Dragul meu! Cal și arme nu voi eu, Dar pe tine chiar te vreu". Frunză verde garofiță, Trece-n câmp o copiliță Cum e crinul înflorit, Cum e bună de iubit. Baba Ciuma cea păgână Mi-o apucă strâns de mână. Copilița-i zice: „Ciumă! Nu-mi fii ciumă și-mi fii mumă! Na-ți salba cu florile Și-mi lasă tu zilele." Ea-i răspunde: „Drăguliță! Am o neagră sălbuliță De cercat la gâtul tău, Care nu te-a prinde rău." Frunză verde toporaș, Iat-un dulce copilaș Care-alungă-un fluturaș. Unu-aleargă, unul zboară: Ciuma-i prinde și-i omoară! Frunză verde poamă acră, Iată-o babă, iată-o soacră Cum o vede Ciuma-ndată Dă la fugă spăimântată, Culegând în calea ei Pruncușorii mititei, Nevăstuice tinerele, Copilițe gingășele, Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. Ducă-s-ar în pribegie! Ducă-s-ar în cea pustie, Îndărăt să nu mai vie!