Constantin Brâncovanul

Boier vechi și domn creștin, De averi ce tot strângea Sultanul se îngrijea Și de moarte-l hotăra, Căci vizirul îl pâra. Într-o joi de dimineață, Zi scurtării lui de viață, Brâncovanul se scula, Fața blândă el spăla. Barba albă-și peiptăna, La icoane se-nchina, Pe fereastră-apoi căta Și amar se spăimânta! „Dragii mei, cuconi iubiți! Lăsați somnul, vă treziți, Armele vi le gătiți, Că pe noi ne-a-nconjurat Pașa cel neîmpăcat Cu-ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cât de tari!" Bine vorba nu sfârșea, Turcii-n casă iurușea, Pe tuspatru mi-i prindeau Și-i duceau de-i închideau La Stambul, în turnul mare Ce se-nalță lângă mare, Unde zac fețe domnești Și soli mari împărătești. Mult acolo nu zăcea, Că sultanu-i aducea Lângă foișorul lui Pe malul Bosforului. „Brâncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! Adevăr e c-ai chitit Pân-a nu fi mazilit, Să desparți a ta domnie De a noastră-mpărăție? Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut Făr-a-ți fi de mine teamă, Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!" „De-am fost bun, rău la domnie, Dumnezeu singur o știe; De-am fost mare pe pământ, Cată-acum de vezi ce sânt!" „Constantine Brâncovene! Nu-mi grăi vorbe viclene. De ți-e milă de copii Și de vrei ca să mai fii, Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească." „Facă Dumnezeu ce-a vrea! Chiar pe toți de ne-ți tăia, Nu mă las de legea mea!" Sultanul din foișor Dete semn lui imbrohor. Doi gelați veneau curând, Săbiile fluturând, Și spre robi dacă mergeau, Din cuconi își alegeau Pe cel mare și frumos, Și-l puneau pe scaun jos, Și cât pala repezea, Capul iute-i reteza! Brâncovanul greu ofta Și din gură cuvânta: „Doamne! fie-n voia ta!" Cei gelați iarăși mergeau Și din doi își alegeau Pe cel gingaș mijlociu, Cu păr neted și gălbiu, Și pe scaun îl puneau Și capul îi răpuneau! Brâncovanul greu ofta Și din suflet cuvânta: „Doamne! fie-n voia ta!" Sultanul se minuna: Și cu mila se-ngâna „Brâncovene Constantin, Boier vechi și domn creștin! Trei cuconi tu ai avut, Din trei doi ți i-ai pierdut, Numai unul ți-a rămas. Cu zile de vrei să-l las, Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească!" „Mare-i Domnul-Dumnezeu! Creștin bun m-am născut eu, Creștin bun a muri vreu... Taci, drăguță, nu mai plânge Că-n piept inima-mi se frânge, Taci și mori în legea ta Că tu ceru-i căpăta!" Imbrohorul se-ncrunta, Gelații se nainta Și pe blândul copilaș, Dragul tatei fecioraș, La pământ îl aruncau Și zilele-i ridicau. Brâncovanul greu ofta Și cu lacrimi cuvânta: „Doamne! fie-n voia ta!" Apoi el se-ntuneca, Inima-i se despica, Pe copii se arunca, Îi bocea, îi săruta, Și turbând apoi striga „Alelei! tâlhari păgâni! Alei! voi feciori de câini! Trei cuconi ce am avut, Pe tustrei mi i-ați pierdut, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să fie pe gândul meu Să vă ștergeți pe pământ Cum se șterg norii la vânt, Să n-aveți loc de-ngropat, Nici copii de sărutat!" Turcii crunt se oțereau Și pe dânsul tăbărau, Haine mândre-i le rupeau, Trupu-i de piele jupeau, Pielea cu paie-o umpleau, Prin noroi o tăvăleau, Și de-un paltin o legau Și râzând așa strigau: „Brâncovene Constantin, Ghiaur vechi, ghiaur hain! Cască ochi-a te uita De-ti cunoști tu pielea ta?" „Câini turbați, turci, liftă rea! De-ți mânca și carnea mea, Să știți c-a murit creștin Brâncovanul Constantin!"