Poezie
Corona vieței
Vasile Alecsandri · 5 min
I - Serenadă
La poetica Florența viața curge-n înflorire.
Și-n plăcere, și-n amoruri, și-n cântări ele fericire.
Nopțile-s fărmecătoare, căci în rediuri și grădini.
Pintre razele de stele zboară roiuri de lumini.
Mii de șoapte amoroase, de-armonii și de misteruri
Cu-ale florilor parfume se înalță cătră ceruri,
Cât pe maluri, lângă Arno, rătăcitul călător
Se socoate sub prestigiul unui vis amăgitor.
Într-o noapte de acele care sunt cumpănitoare
Cu a zilei albăstrime, cu a soarelui splendoare,
Sub balconul din grădina unui vechi și nalt palat
Șoptea astfel un glas tânăr de-o ghitară-mpreunat:
„Barca se-ncrede în sânul mărei,
Luna-ntr-al nopței car zburător,
Inima-n glasul blând a sperărei,
Geniul falnic în viitor.
Pe calea vieții de rătăcire
Omul se-ncrede în Dumnezeu,
Iar al meu suflet cu fericire
Se-ncrede-n tine, îngerul meu!
Toată ființa cea simțitoare
Cată un reazem mângăitor:
Floarea, un zâmbet de dulce soare,
Sufletul gingaș, un frățior.
Ah! mult frumoasă, albă ființă,
Vesel luceafăr dumnezeiesc!
Pune-ți în mine a ta credință,
Că tu știi numai cât te iubesc!
Vin’ să culegem sub alba lună
Floarea iubirei născută-n rai,
Precum albina voios adună
Mierea plăcută pe flori din mai!
Zilele noastre zbor cu grăbire,
Urmând a soartei tainice legi,
Iar o zi scumpă, zi de iubire,
Este corona vieții întregi!”
Precum seara-ntr-o pădure două june păsărele
Cântă una după alta și se-ngână între ele,
În curând o umbră lină pe balcon se arăta,
Și un glas de armonie, răspunzând, astfel cânta:
„Toată ființa cea simțitoare
Cată un reazem mângăitor:
Italia tristă și plângătoare
Cată un geniu liberator.
O! tu ce-n umbra privești la mine
Ca un luceafăr Dumnezeiesc!
De vrei, ferice, să cred în tine,
De vrei cu fală să te iubesc, —
Mergi de te-narmă, mergi de combate
Lângă Francezul învingător,
Pentru mărire și libertate
Sub steagul falnic al lui Victor.
Zilele noastre zbor cu grăbire
Urmând a soartei tainice legi;
Gloria țării ș-a sa mărire
Iată coroana vieții întregi!"
II - Solferino
Măreț e bradul munților
Ce-n codri înverzește,
Și pe noianul mărilor
Ca uriaș plutește!
Mult falnic este vulturul
Cu aripi izbitoare,
Ce vântul, norii spintecă.
Și zboară către soare!
L-a lor mișcare repede
Tot omul, în uluire,
Simțește-n a lui inimă.
O tainică pornire.
Dar ca, s-aprindă sufletul
Nimic nu e pe lume
Ca numele de Patrie
Ș-a Libertății nume!
Nimic nu-nsuflă, omului
O mai sublimă fală
Că mersul mândru-a cetelor
La lupta triumfală!
Nimic sub bolta cerului
Mai nobil la privire
Ca floarea tinerimilor
Pornită la oștire!
Pe fruntea ta energică
Un tainic foc străluce,
Ș-a ei pășire-i sprintenă
Ca gândul care-o duce.
Astfel la glasul gloriei,
Un Bersalier de munte
Merge pentru Italia
Să moară chiar în frunte,
Și-n mijlocul războaielor
Strigă, luptând ca fiară:
Coroana vieții, fraților,
E moartea pentru țară!
Ce vuiet bubuiește?... Asculta! tunul tună
În munți la Solferino, și văile răsună!
Armatele dușmane s-au întâlnit în zori,
Precum într-o furtună doi mari și negri nori
Lovire fulgerândă, grea, lungă și cumplită!
Pe mii de țevi iese uciderea-nmiită,
Și-n rangurile rupte zbor glonții vâjâind,
Și-n ele baioneta străpunge zinghenind.
Cad trupuri peste trupuri grămadă, sângerate,
Și tot rămân în urmă, ca spice secerate.
Dar alte șirui noi iau rang în locul lor,
Și, tot scăzând, se-ncruntă în aprigul omor!
Precum un lanț de valuri pe marea albăstrie,
Cavalerimea-n linii se-ntinde pe câmpie
Și-n pedestrimea deasă ce-mproașcă foc fioros.
S-aruncă-n zbor de moarte cu tropot zgomotos
Iată Francezii sprinteni și veseli în războaie!
Victoria de dânșii în veci nu se îndoaie.
Iată colo, pe munte, voinicii Bersalieri
Ce merg tot înainte ca vechii cavaleri!
Ei se-ncleștează,-n luptă cu-a Nemților armată,
Strigând în foc: trăiască Italia liberată!
Multi varsă, a lor sânge pe-al patriei altar,
Dar jertfa lor sublimă nu este în zadar!
Dușmanul se retrage învins!... și-nvingătoare
Lucesc în Solferino stindarde tricolore!
III - Bersalierul murind
Pe patul durerii un tânăr rănit
Își pierde-al lui sânge.
Aproape de dânsul un înger mâhnit
Veghează și plânge.
Oșteanul e palid! El pare murind
L-a lămpii lumină,
Dar ochiu-i s-aprinde la înger privind
Și pieptu-i suspină.
El mâna-i întinde c-un zâmbet duios,
Cu-o slabă mișcare,
Și glasu-i de moarte, adânc, mângâios
Îi zice-n oftare :
O! ființă drăgălașă! ai avut cuvânt a-mi zice
Că pe lume nu-i nimica mai sublim și mai ferice
Decât sfânta legătură, decât sfânta înfrățire
Ce unește-amorul gingaș cu a patriei iubire!
Lasă, lacrimile tale ca un limpede izvor
Se re-nvie-a mea putere în momentul când eu mor,
Ca să pot a-ți spune încă în accente omenești
Cât de mult tu ești iubită, cât de mult știi să iubești!
O simțire-atât de-naltă precum e a ta simțire
Între îngeri și-ntre oameni șterge orice osebire.
Ea-mi insuflă-n oara morții dor aprins de nouă viață,
Să te văd încoronata de Italia măreață!
O! Lucie, o! Madona coborâtă pre pământ!
Nobile ființi ca tine rare-au fost și rare sunt,
Dar un suflet patriotic ca să știe-a se jertfi,
Precum știe al tău suflet, nici nu este, nici va fi!
Îți aduci aminte, spune, de Florența, de o noapte,
De o dulce serenadă, de-ale noastre blânde șoapte?
Ah! Îmi pare c-aud încă prețioasele-ți cuvinte
Jelind patria-n sclavie! Spune-mi, îți aduci aminte?
Nu, nu plânge. O! nu zice că-n mormânt tu m-ai împins,
Căci în inima mea jună focul sfânt tu l-ai aprins.
Tu m-ai pus pe mândra cale de-a mă face cu onor
Demn de patria-mi iubită, demn de scumpul tău amor!
Stai, ascultă! țara-ntreagă, cânt-un vers de libertate!
Ah! o vie fericire mă cuprinde, mă străbate.
Vin' să-ngenunchem, să zicem într-o veșnică unire
De credință, de sperare, de amor și de gândire:
O! cerească Provedință! sfarmă cruda tiranie
Ce Veneției regine pune lanțuri de robie,
Și din Alpi cu frunte naltă până-n mare-Adriatică
Dă putere țării mele care astăzi se ridică!
Pe patul durerii oșteanul căzând
Muri cu-o zâmbire.
Trista lui iubită rămase gemând,
Fără de simțire:
Adoazi o cruce plecată de vânt
Albea în câmpie.
Sub ea două trupuri zăceau în mormânt
Pentru vecinicie!...
Italia-i mamă! de ai săi copii
Își aduce-aminte;
Ea a-ntins covoare țesute-n flori vii
Pe-a lor oseminte!
Milano - 1859