Poezie · 1869

Fântâna

Pe cărarea înflorită care duce la fântână, În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor, Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.
Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare Și sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mpregiuru-i zbor voioase și cântând, Ea zâmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutând.
Iată,-ajunge la fântână, ș-acolo se întâlnește C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.
Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță; Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapă Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere