Garda saraiului — Vasile Alecsandri

Selim sultanul, doarme pe patu-i de plăceri, Având un scut puternic de crânceni ieniceri Ce stau veghind la poarta saraiului de pază. Sultanul doarme-n pace și gându-i nici visează Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah Să deie pradă morții viziri și padișah!... E cerul fără stele; întreg Stambulul tace, Precum un mut gigantic, pierdut în umbră zace Temând să nu deștepte șahinul până-n zi... Când leul odihnește, e bine-a nu-l trezi. Saraiul pe o culme se-nalță și apare

Ca o fantasmă neagră ce dă înfiorare. Locaș de feerie, minune-orientală,

Rai luminat în sânu-i de-o rază infernală... Gândirea spăimântată în laturi stă de el, Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael. Și însă prin tăcere o tristă cucuvaie Suspină-n miezul nopții pe-a lui Selim odaie, Și valurile negre de-a lungul în Bosfor Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.

Deodată, pe când somnul și ochi și minte fură, A curții poartă sună de-o surdă lovitură... Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați, Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați, Ș-Abdul-Aga, Nakibul, în chioșc deasupra porții Se urcă fără grijă de întâlnirea morții.

El vede-n piața largă și vede-n fund pe stradă De umbre înarmate o tainică grămadă

Venind prin întuneric cu zgomot nădușit... Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.

Era ortale dese de cruntă-ienicerime,

Pornite să răstoarne sultanul din nălțime. O nouă lovitură mai tare-n poartă bate!

Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate

Și strigă-n piață : «Cine? Cine-n Stambul cutează Să miște când Sultanul doarme ș-Abdul veghează?» «Abdul! deschide poarta! răspunde-un glas din piață. Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață. Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurământ Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormânt!...» Abdul se oțerește, căci au recunoscut

Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut. El zice : «Așa este! așa-i, frate Orcane!

Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane Ș-a lui Selim peire cu toții am jurat,

Dar eu cu jurământu-mi nu pot să fiu legat Cât stau pândar aice cu pieptul meu în poartă Și cât credința sfântă în mine nu e moartă! Selim e al meu dușman!... și nu-i pe lumea-ntreagă Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă

De dânsul, în tot locul, cu dor de răzbunare, Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare. Selim, Zahid kiafirul Selim crunt, orb de minte Ucis-au cu-a sa mână pe bunul meu părinte! Selim trebuie să moară!... și va muri!... jur eu! Dar nu cât sunt de pază la căpătâiul său... Abdul, când e-n picioare la postul de onor, Abdul uită mânia de fiu răzbunător,

Căci mârșava trădare ce-ascunde-al ei obraz În veci nu se încuibă în suflet de viteaz... Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,

Ș-acum aceste brațe sunt două santinele

Menite să protege pe chiar dușmanul meu... Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu!»

«Ghiaur!» strigă din umbră cu glasul răgușit Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit; «Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi? Selim și tu-mpreună peri-veți ainândoi!» Abdul se-nfuriază: «În laturi, spurcat câine, Deprins a mușca mâna care-ți întinde pâine! Lambhar-Kale! pe tine sultanul te-au iubit Ca pe un fiu nemernic de sânu-i te-au lipit, Ți-au dat avere, nume, putere și onoare, Din cuibul tău de vierme te-au scos la lume-n soare, Și tocmai tu ceri moartea sultanului?... A! fiară, Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară!... În laturi toți!... în laturi, departe de-acest loc! Mohamed v-amenință cu sabie de foc!» Mulțimea șovăindă la glasu-i se uimește... Dar crâncenul kiehaia în fruntea ei răcnește: «Pe ziduri, pui de tigri! avalma la sarai! Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai!»

Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...

Ca demoni de urgie o parte din mulțime S-acață greu de ziduri, iar alta mai aleasă În poarta-mpărătească s-aruncă și se-ndeasă, Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea, Turtind un mare număr de luptători sub ea.

În curte ienicerii pătrund ca niște lei!... Dar iată-n a lor cale Abdul cu toți ai săi, Și cel întâi ce cade tăiat în zbor, de-a latul, E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul! Atunci o încleștare de moarte s-au încins... Și când mărețul soare pe ceruri s-au aprins, Voioasele lui raze roșind au luminat Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat, Ș-o cladă, lângă poartă, de ieniceri zăcând, Toți morți cu spada-n mână, saraiul apărând, Ș-alăture cu dânșii culcați, uciși pe prag, Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag!...

Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur, Primblând ochi cu durere pe morți, jur împrejur. Spre cer a sale brațe le-au ridicat zicând: «Allah, pe lume omul, ca paserea trecând, Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah, Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah! Dar dacă nu se pierde în ochii-ți fapta bună Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună, Ah! fie-n veci la dreapta-ți acel care când jură Rostește adevărul din inimă prin gură

Și sprijină cu viața, cu braț apărător

Săngeacul lui Mohamed, și lege și onor. Iar cela care-și vinde credința, jurământul, Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vântul În latele pustiuri, în volbura pieirii, Căci Iuda vânzătorul e hula omenirii!»

Apoi bătrânul gârbov ce jalnic lăcrimează Alăture cu mortul Abdul îngenunchează Și ochii lui închide, și trist, în tremurare, Pe palida lui frunte depune-o sărutare!