Hodja Murad-pașa — Vasile Alecsandri

Vizirul sultanului Ahmet — 1604

Hodja Murad, vizirul sultanului Ahmet, Avea trei fii războinici vestiți : Ghiun, Ild, Djennet Trei șoimi, trei lei, trei fulgeri, trei flori din toamna vieții, Iubirea, mângâierea și fala bătrâneții. Când îi privea în pace la umbră adormiți, Curgeau duioase lacrimi din ochii lui țintiți, Și-n inima-i de tată, plăpândă, simțitoare, Ca-n raiul lui Mohamed era dulce răcoare ; Iar când, viteji, în focuri se aruncau tustrei, Își netezea el barba zicând : -«Ei sunt ai mei!»

Mult timp Murad în lupte tocindu-și iataganul, Mărise, apărase întreg Aliotmanul,

Și-n Asia supusă clădind movili de morți, Luase titlul falnic de Spada Naltei Porți. Poporul însă, prada urgiei, ce-l văzuse

Săpând gropi largi și dese pe care le umpluse Cu sute, mii cadavre, toate-așezate-n snopi, Mai drept îl poreclise : Crunt săpător de gropi.

Într-unul din acele războaie sângeroase În care moartea oarbă cosea cu mii de coase, Pe locul ce se-ntinde în jur de Diarbekir, Alăturea cu-o groapă ședea asprul vizir. În față-i ienicerii, mult crâncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinși în bătaie. Meniți să umple groapa cu trupurile lor Sub apriga privire lui Hodja-nvingător.

Optzeci de ani pe umeri și splendida-i armură Plecau sub grea povară măreața lui statură. Dar ochii săi în flăcări luceau și alergau La fiii lui ce-n zare pe dușmani alungau, Și răpide din zare veneau să s-odihnească Pe trista hecatombă din groapa vizirească. Călăii, roși de sânge, la semnu-i se-ndemnau, Pe robii toți de-a rândul îi descăpăținau Și trupurile calde ce îmbătau omorul Cădeau în groapa largă împinse cu piciorul; Iar Hodja, fără milă la strigăt de aman, Rostea cu glas fanatic verseturi din Coran...

Iat-un spahiu călare ce trece-n răpegiune

C-un prunc culcat pe brațe-i, frumos ca o minune! Vizirul îl zărește și-ntreabă pe spahiu:

«Unde-ai găsit, Hassane, odorul acest viu?» Hassan plecat depune pe câmpul ud de sânge Copilul, rod în floare, ce tremură și plânge, Se-nchină și răspunde : «Găsitu-l-am sub cort, Lipit de al său tată creștin, în luptă mort». Vizirul se încruntă: el strigă: «A! muiere! De șerpi plini de otravă ai milă și durere? Ucide-l...»

«Eu? replică spahiul revoltat,

Eu să ucid orfanul la sânul meu purtat?

L-am dăruit cu zile și vrei să-mi întorc darul? L-am sărutat, ș-acuma să-nfig în el pumnarul?... Allah! în care timpuri ajuns-am noi de vii, Bătrânii dac-ordonă ucideri de copii?

Allah, Allah! cum poate o frunte maiestoasă Să-ncuibe-o cugetare atât de fioroasă?

Cum?... barbă-atît de albă și cuget înăsprit? Cum?... tu, vizir! tu, hodje! și ochiul tău orbit Nu vede-n pruncul fraged un oaspe de iubire Sacrat prin inocență și prin nenorocire?

Blestem pe a ta gură! blestem pe gândul tău! Copil cine ucide își pierde neamul său!»

Spahiul nobil saltă pe cal și-n câmp dispare, Lăsând în minți și inimi o rece-nfiorare, Iar micul înger cheamă, oftând, cu jalnic glas, Pe tata lui, sărmanul! departe-acum rămas.

Vizirul stăpânește mânia lui fierbinte,

Zicând : «Nefericitul Hassan!... e scos din minte!» Apoi, către ciaușii cu nume de caplani: «Din voi care voiește cincizeci de pungi de bani Pe-acest pui de năpârcă să vie să-l omoare!» Ciaușii răspund: «Leul nu calcă pe o floare!»

Vizirul zice iară: «Solaci, spahii, neferi, Voi toți vultani de pradă, voi aprigi ieniceri, Vă dau a mele haine, vă dau a mea comoară, Și sabia-mi, și cortul, și calul meu ce zboară De mi-ți ucide-acuma pe-acest prunc de ghiaur...». Toți stau în neclintire ca statui împrejur.

Un singur, călău negru, cu buze sângerate, Cu pieptul gol, cu brațe lungi, groase, încordate, S-apropie în grabă de bietul copilaș;

Dar pruncul la el cată atât de drăgălaș

Ș-atât de blând, drăguțul, călăului zâmbește, Cât negrul scapă arma din mână, se uimește Și fuge cu-oțerire, nebun, răcnind: «Nu vreau Nici haine, nici comoară!... mai bine să mor eu!» Atunci vizirul, tigru turbat de a sa ură,

Scrâșnind din dinți sălbatic, făcând clăbuci la gură Se scoală în picioare, teribil, nalt, semeț, Și fulgeră armata c-un ochi plin de dispreț. El strigă : «O! nemernici, o! tristă seminție! Arslanii lui Mohamed cu câni au prins frăție! Mișei cu piept de tauri și inimă de miei,

Lupi fără dinți în gingeni! Mișei, mișei, mișei! Un slab copil de lapte, un fir de iarbă crudă, Vă frânge-n mână pala de sânge încă udă?... Uitați c-această fiară cu chip viclean și blând Menită-i ca să crească precum un negru gând, Un gând de răzvrătire, un gând de răzbunare?... Amar de capul vostru când fiar-a crește mare! O! sfânt profet! fii martur din lumile cerești Că singur eu, eu singur în zile bătrânești Respect și-ți apăr legea de limbile pizmașe, Zdrobind în ou pe șarpe și pe ghiaur în fașe!...» El zice, se răpede ș-apucă blasfemând

Cu mâna-i tremurândă copilul tremurând,

Înfinge-a sale unghii în carnea lui de spumă Și pe-ale gropii margini îl pleacă și-l zugrumă!...

Grozav spectacol! Cerul se-ntunecă de-un nor Copilu-n sânul morții adoarme zâmbitor Și sufletu-i se-nalță l-a cerului altare!... Iar Hodja fanaticul rămâne-n exaltare! Dar iată că pe câmpul de sânge aburind Se văd trei cai în fugă sărind și târiind Trei palide cadavre a trei viteji de oaste, Străpunși de iatagane în piepturi și în coaste. Ei vin din zarea roșă nebuni, înspăimântați De morții ce-i urmează prin țărnă răsturnați, Ș-alăture cu groapa ei se opresc... Deodată Un răcnet se ridică și-n groapa blestemată Mort cade cruntul Hodje, vizirul lui Ahmet.

Acele trei cadavre erau.: Ghiun, Ild, Djennet !

Mircești, ianuarie 1876