Proză

Legenda lăcrimioarei

I

În rai nici o minune plăcută nu lipsea. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sânuri arome nesfârșite.

Lumina era moale și-ndemnătoare șopții. Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri, Și nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde: Nici umbra de durere aice nu pătrunde.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite, Stau sufletele blânde, iubite, fericite,

Gustând în liniștire cerească veselie Ce-n fiecare clipă cuprinde-o veșnicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare... Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

Și iată că sosește un oaspe de pe lume, Un suflet alb și tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte, Primindu-l cu zâmbire, cu gingașe cuvinte,

Și-i zic: În raiul nostru bine-ai sosit, copile! Curând plecași din viață! Nu plângi a tale zile?

Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare Pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare.

Și nu ți-e dor acuma de lumea pământească? Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.

Cum? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă? Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă Și vesnic după dânsa voi plânge cu durere!

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere, Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!