Mihu copilul

La dealul Bărbat, Pe drumul săpat, Merge hăulind, Merge chiuind Mihu copilaș, Mândru Păunaș, Păunaș de frunte, Copilaș de munte. Merge el cântând, Din cobuz sunând, Codrii dezmierdând Din cobuz de os Ce sună frumos. Merge cel voinic Pe-un murgușor mic Prin mezul nopții, Prin codrul Herții. Mult e frunza deasă, Noaptea-ntunecoasă, Și calea pietroasă! Dar când se urca Și murgul călca Piatra scăpăra, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Merge, mări, merge, Ș-urma li se șterge Printre frunzi căzute Pe cărări pierdute. Merge tot mereu Voinicelul meu, Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind Și mereu grăind: „Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai, Ce lași tu drumul Ș-apuci colnicul? Ori zaua te-apasă, Ori șaua te-ndeasă, Ori frâul cu fluturi, Ori scumpele rafturi, Ori armele mele Ce lucesc ca stele, De duci așa greu Trupușorul meu?" „Zaua nu mă-ndeasă, Șaua nu m-apasă, Frâul nu mă strânge, Chinga nu mă frânge, Dar ce mă apasă Și-n drum nu mă lasă, Că s-ațin pe-aici Patruzeci și cinci, Cincizeci fără cinci De haiduci levinți Duși de la părinți De când erau mici La codru-n potici. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc La valea adâncă, La muchie de stâncă, La des păltiniș, Mărunt aluniș; La masă de piatră, În patru crăpată, Cu sârmă legată, Cu slove săpată, Cu slove de carte Cu aur suflate. Iar la masă, șade armonioasă. Gata să te prade Ianuș Ungurean, Vechiul hoțoman, Cu barba zburlită, De rele-nvechită, Până-n brâu lungită, Cu brâu-nvelită. El are, măi frate, Săbii lungi și late, Durdă ghintuită, Inimă-oțelită. Și mai are încă Pe-mprejur de stâncă Voinicei levinți Cu armele-n dinți. Feciori buni de mână, Căliți, tari de vână. Flăcăi groși în ceafă, Voinici făr' de leafă! Cu chivere nalte, Cu cozile late Lăsate pe spate. Ei te-or auzi Și s-or repezi, Și amar de tine Și amar de mine!" „Hai, murgule, hai Pe coastă de plai, Lasă colnicul Ș-apucă drumul Că ești cu Mihul! Lasă-n urmă-ți teamă, Că te iau pe seama Istor brațe groase, Groase și vânoase, Istuia piept lat, Lat ș-înfășurat, Istui păloșel Cu buza de-otel. Unguru-i fălos, Nu-i primejdios, Gura lui e mare, Dar nu mușcă tare. Câți sunt ei? cincizeci? Șasezeci, optzeci, O sută ș-o mie? Iasă-n cale-mi, vie Dacă vor să știe Cine e Mihul, Mihu Copilul!" Murgul ca gândul Lasă colnicul S-apucă drumul. „Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai La poiana grasă, Dumbrava frumoasă Cu iarbă-nverzită, Cu flori înflorită!"

Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată, Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încremenește, Pe gânduri pornește Că din când în când Aude sunând, Codrii răzbătând Un mândru cântic, Cântec de voinic Ș-un glas de cobuz Dulce la auz, De cobuz de os Ce sună duios. Și iată, și iată Că Ianuș deodată Tresare și sare Și zice-n glas mare: „Voi, vitejilor, Haraminilor! Ian stați ș-ascultați Ș-armele-apucați, Că eu cam auz Un glas de cobuz Printre frunzi sunând, Codrii dezmierdând. Deci voi vă grăbiți, Curând vă porniți Să-i ieșiți în cale Pe deal și pe vale, La pod, la hârtop, La lunca de plop, La potica strâmtă, La cărarea frântă, La fântâna lină Cu apă puțină. De-a fi vrun viteaz Cu flori pe obraz, Să nu mi-l stricați, Ci să mi-l legați. Iar vreun fermecat, De muieri stricat, O palmă să-i dați Drumul să-i lăsați!" Ungurii pornesc Și calea-i opresc. Iar cât îi zărește Mihu le grăiește: „Voi, voinicilor, Haraminilor, Cine v-a mânat Capul v-a mâncat!" Și nici că sfârșește, La harță pornește Și se învârtește, Toți îi risipește. Apoi iar purcede Prin cel codru verde. Murgul se urca, Și când el călca, Piatra scăpăra, Noaptea lumina, Noaptea ca ziua. Ianuș cum îl vede, Din loc se repede: „Voi, vitejilor, Haraminilor! Dați cu lăncile, Dați cu flintele." „Lăsați flintele, Lăsați lăncile, Voi, voinicilor, Haraminilor! Că eu Mihu sânt, Și vreau să vă cânt Un mândru cântěc, Cântec de voinic Cum n-ați auzit Cât veac ați trăit."

Iată, mări, iată Că Mihu deodată Începe pe loc A zice cu foc, Începe ușor A zice cu dor Un cântec duios Atât de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun, Codrii se trezesc, Frunzele șoptesc, Stelele clipesc Și-n cale s-opresc! Iar ungurii mult Cu drag îl ascult, Și Ianuș îndată, Ca nealtădată, Glasu-și îmblânzește Mihului grăiește, La masă-l poftește. „Vin' tu, Mihule, Vin', voinicule, Să benchetuim Și să veselim, S-apoi amândoi Ne-om lupta noi doi". Ei cu toți s-adun, La masă se pun Și benchetuiesc Și se veselesc, Ploștile ciocnesc, Vesel chiuiesc. Dar când au sfârșit De benchetuit, Masă de-ospătat, Vinul de gustat, Ianuș ungurean, Mihul moldovean Deoparte se duc La luptă s-apuc! Cruntă-i lupta lor, Că e pe omor. Cine c-a pica Nu s-a mai scula! Iar ungurii toți, Lui Ianuș nepoți, Stau de mi-i privesc Cum mi se-nvârtesc, Cum mi se smucesc, Cum mi se trântesc Ca doi zmei, ca lei, Ca lei paralei. Iată, mări, iată Că Mihu deodată În loc se oprește, Pe Ianuș sucește, Sus îl opintește, Jos încă-l izbește Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. Iar ungurii toți, Lui Ianuș nepoți, Stau încremeniți De moarte-ngroziți. Mihu mi-i trezește Ș-astfel le grăiește: „Voi, copiilor, Haraminilor! Care s-a afla De va ridica Buzduganul meu Cât este de greu, Durdulița mea Cât este de grea Și zalele mele Cât îmi sunt de grele, Acela să vie Cu mine-n frăție Ca să vitejească, Numele să-i crească!" Ungurii se-ntrec La pământ se plec Și-n zadar se-ncerc! Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate, Cu fier ferecate. „Voi, mișeilor, Haraminilor! Codrul mi-l lăsați, Jugul apucați Că nu sunteți voi, Nu sunteți ca noi Oameni de mândrie, Buni de vitejie, Ci oameni de gloată,

Buni de sapa lată." Și cum zice-ndată Mihul cel voinic Cu degetul mic Armele-și ridică, Pleacă pe potică Cu murgul voios Prin codrul frunzos. Și-n urmă-i vuiește, Codrul clocotește De un mândru cântic, Cântec de voinic, De-un glas de cobuz Dulce la auz, De cobuz de os Ce sună frumos!