Mogoș vornicul

În oraș, la București, Tot să stai și să privești Pe cei șapte voinicei, Mândri puișori de zmei, Șapte frați ca șapte brazi, Toți de-ai lui Mogoș cumnați. Ei în capul podului, În fruntea norodului, Așteptau pe sora lor Și pe mândru-i soțior, Mogoș, vornicul bogat, Ce glumește ne-ncetat. Ei la umbră se culcau, Beau voios și ospătau, Cu ploscuța închina De cinci vedre ș-o oca, Vadra Țarigradului, Măsura-mpăratului. Iar fratele cel mai mare (Că-i mai mare, minte n-are) Pe drum ochii-și alerga Și cu glas dogit striga: „Zăriți voi ce zăresc eu? Iată vine ca un zmeu, Vine Mogoș vornicul, Călare pe galbenul." Frații toți mi se sculau, Peste câmpuri se uitau, Și vedeau, mări, vedeau Cum venea Mogoș, venea: „Bună ziua, șapte frați, Șapte frați ca șapte brazi!" „Bun sosit, frate cumnate, Ai venit pe neașteptate. Dar unde ți-e soțioara? Ce ne-ai făcut surioara? Ori poate c-ai și uitat Către noi că te-ai legat Când pe Stanca ne-ai luat, S-o aduci la frățiori. Pe iarnă de nouă ori, Că-s mai multe sărbători: Pe vară de patru ori, Că-s mai multe lucrători?" „Ba, măi frați, eu n-am uitat Către voi că m-am legat, Și cu Stanca am plecat S-o aduc la desfătat, Dar în drumul părăsit Turci, tătari ne-au întâlnit Și pe Stanca mi-au răpit." „Pe Stăncuța ne-au răpit Și tu, Mogoș, ai fugit? Cu cei furi nu te-ai luptat, După ei nu te-ai luat, Nouă ani să-i tot alungi Și cu moartea să-i ajungi? Mori dar, câine blestemat! Că ție nu ți-a fost dat Ca să fii vrednic cumnat Cu-ai Stăncuței șapte frați, Șapte frați ca șapte brazi!" Și cu toții crunt turbau Paloșele ridicau. Iar fratele cel mai mare (Că-i mai mare, minte n-are) Paloșul mi-l învârtea, În Mogoș îl azvârlea, Dar nici că mi-l nimerea. Paloșu-n vânt vâjâia, De-un zid mare se lovea Și-ndărăt se întorcea, Lângă Mogoș de cădea Și-n pământ se îngropa Și până în mănunchi intra. Iar fratele cel mai mic (Că-i mai mic, e mai voinic) Paloșul mi-l învârtea, În Mogoș îl azvârlea, Și prin inimă-l junghea! Când deodată ce vedea, Ce vedea și nu credea? O teleagă zugrăvită, Pe dinuntru poleită Cu doisprezece telegari, Telegari cu coame mari, Și-n teleagă sora lor Înflorind ca un bujor! „Bună ziua, frații mei. Șapte puișori de zmei! Dar unde vi-i cumnatul? Ce mi-ați făcut bărbatul?" „L-am trimis în iad de-a drept Cu șapte paloșe-n piept, Că nu-i vrednic să trăiască Și cu noi să se rudească Cine-n oardă păgânească Nu știe să vitejească Și nevasta să-și păzească!" „Vai de mine! ce-ați făcut? Vai de voi! n-ați priceput Cum că Mogoș a glumit Când de mine v-a grăit?" Bine vorba nu sfârșea, Lacrimi din ochi îi ieșea, Lângă Mogoș ea cădea, Cu brațele-l cuprindea, Îl bocea, îl dezmierda, Apoi sufletul și-l da În capătul podului, În ochii norodului!