Murad Gazi Sultanul și Becri Mustafa — Vasile Alecsandri

1639

- Dedicat d-lui A. Papadopulo-Calimach.

I - ALAIUL LUI MURAD

E soare splendid, zgomot de vie sărbătoare, E bairamul vesel, Stambulul e-n picioare. Dar ce lucește colo pe stradele adânci? Allah! Allah! deodată Stambulul cade-n brânci... În lături toți, în umbră, cu fața la pământ! Nici un ghiaur pe strade, nici un suspin în vânt Osmani, iată alaiul Sultanul Murad! Murad, lacul de miere și marea fără văd De glorie, știință, putere, străluciri, Stâlp falnic și coroană întregii omeniri, Pogorâtor ferice din sânul lui Iafet, Și care, fiind umbra cerescului Profet, Nu are, nici nu poate avea seamăn pe lume. Deci calea-i, spada-i, iată-i și gloriosu-i nume Sub roua parfumată de flori de iasomie De-acum și până-n fundul Hairetului să fie! El vine ca păstorul înconjurat de turmă, Având pe lângă dânsul pe Bostaagii, și-n urmă, Frumoși, ținuți în frâie, opt harmăsari de fală, Podoabe nestimate de pomp-orientală, Purtând zmaralzi în frunte cât oul de condor, Scoțând din piept fanfare de glas nechezător. Murad îi prețuiește cât țara de Misir Și-ar vrea din fiecare să facă un Vizir, Găsind că în mândrie pe oameni știu să-ntreacă... Ei nu cobor nici ochii și nici genunchii pleacă!

Cum dar li se cuvine, au pas mai înainte Și decât Beilerbeii, apăsători de ginte, Și decât Capudanii și decât Seraskerii Ce duc în foc Spahiii, Topciii, Enghicerii, Și care-n timpi de lupte c-un semn, dintr-un cuvânt, Întind aripa morții pe mare și pământ; Tigri ce-ar rupe-n ghiare tot neamul creștinesc, Dac-ar putea răzbate prin pieptul românesc! Aceștia, pe cai ageri, măreț vin împreună, Având tabulhanale, alem cu semi-lună, Și tuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cal, Însemne de mărire și fast oriental.

Iar prin alaiul falnic, torent de Bei, de Pași, Și de Imami fanatici și de kizlari pizmași, Calări pe cai de frunte ce saltă-n loc și trapă La glas de Seizi negri ce-i netezesc pe sapă: În mijlocul acelei feerice splendoare De haine aurite, de arme lucitoare, Hangere-n pietre scumpe, baltage, iatagane, Sangiacuri, șușanale, enicerești cazane, (Tot ce-i setos de sânge și vesel de paradă), Apar în maiestate de-asupra de grămadă. Vizirul și Mujtiul, topuzul și Coranul, Coloane care sprijin întreg Aliotmanul.

Sultanul cu surguciul lui Soliman în frunte Ce arde ca panașul de flăcări pe un munte, Întunecă vederea precum un soare viu

Plutind în strălucire pe-un fluviu argintiu. În umbra lui se mișcă alaiul în desime, Alai ce se termină în crâncenă oștime, Și Bosforul răsuna de-o lungă detunare!... Dar unde oare merge Murad cu oastea-i mare? Se duce el să stingă pe Leși, sau merge-acum Pe Abaza hainul să-l ardă-n Erzirum?

De pe copacul lumii vrea roada s-o culeagă? Vrea sub călcâi să plece pe omenirea-n-treagă?

Murad Gazi Sultanul se duce-n Ok-Maidan

Să-nvingă-n arcășie pe Ild-Tozcoporan,

De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n piept, Căci ochiul lui e ținteș și cugetu-i e drept! Deci toți Otmani-n cale-i, pătrunși de-un lung fior, Simțesc un zbor de fulger trecând pe capul lor Și toți se dau în lături de razele-i de foc, L-a lui deșertăciune lăsând deșertul loc!

II - BECRI MUSTAFA

Un singur, numai unul din gloata umilită Rămâne-n nepăsare pe strada pustiită, Culcat în țărna caldă, gonind cu-a lui privire În spațiul de lumină un vis de aiurire, El pare că n-aude nici zgomot de alai, Nici vede gloriosul Luceafăr din sarai, Nici vrea de el să știe...

Fatală cutezare!... El cântă ș-apoi râde și zice-n gura mare: „Murad Gazi e sprinten ca șoimul Bogdănesc! „Piciorul lui întrece fugarul arăpesc! „Murad Gazi e meșter!... sub mâna lui ușoară „Dijeridul piere-n aer și capu-n aer zboară! „Murad Gazi-i puternic! El a-necat Bagdadul; „În sânge, și pretinde c-a inundat chiar Iadul „Cu trei sute de sute de suflete persane „Gonite-n cea lume prin săbii corasane! „Murad Gazi nu-ncape în vastul orizon, „Dar e legat de sceptruri și pironit pe tron, „Dar sceptru-i în omoruri ca secerea se-ndoaie, „Dar mâna lui turbată în sânge-ades se-moaie, „Dar tronu-i nalt aruncă o umbră neagră, lungă! „În care noaptea oarbă cu crima se alungă! „Murad Gazi-i Șeitanul ce râde de Allah...

Se-ntunecă pe frunte-i cumplitul Padișah,

Pătruns cu oțerire de asprele cuvinte,

El strigă: „Care-i, cine-i acest lipsit de minte? Un glas de mii de glasuri răspunde: „E hagiul! „E Mustafa poetul, e Mustafa deliul!

— „Minciuni!... replică omul, sculându-se cu-ncetul, „Minciuni! eu sunt Sultanul! mai mult, eu sunt Profetul! „Mai mult și mai mult încă, sunt Becri Mustafa!“ — „Bețiv fără-de-lege“ răcnește-un Ulema.

— „Bețiv în legea noastră ! Bețiv? strigă Sultanul, „Au îndrăznit cu vinul să spurce El-coranul?... Și calul-își repede, hangerul iute-și scoate, Dar Mustafa zâmbindu-i, se reazămă pe coate,

Privește drept în ochii Sultanului și zice:

— „Murad din noi doi, spune, care-i mai beat aice? „Eu ce plutesc în pace pe-un lac de veselie,

„Sau tu ce fierbi în clocot de aprigă mânie?

Apoi drept în picioare și cu Sultanul față:

„În astă lume largă, în astă scurtă viață,

„Tu, fiu a lui Mohamed, fanatic și hain,

„De cât ai vărsa sânge, mai bine ai bea vin,

„Căci mult e mult mai crudă beția de omor

„Ce face dintr-un Cain un frate-ucigător,

„Decât acea beție ce râde și răsare

„Din cupa dezmierdată de-a buzei sărutare.

„Crunt băutor de apă! tot sângele vărsat

„Gâlgâie și se-ncheagă în pieptu-ți însetat,

„Scoțând blestemuri aspre în contra urii tale „Ce sufletu-ți împinge la muncile-nfernale;

„Iar vinul dulce oaspe și vesel cântător,

„Deșteaptă-n inimi viață, junie, blând amor,

„Și ne promite raiul pe lumea viitoare,

„Iluminat fierbinte de al beției soare,

„Frumosul rai în care voioasa Auroră

„Ca vinul tânăr încă rozatic se coloră,

„Și când apune ziua, cerescul ei senin

„Reflectă cu splendoare al vinului rubin,

„Suit în culmea lumii și orb în gândul tău,

„Te crezi acum aproape de însuși Dumnezeu

„Și nu vezi tu, sărmane, că fruntea-ți e vecină „De trăsnete, de nouri, de palma cea divină?

„Tu porți în ochi-ți noaptea și-n sân un negru șarpe „Și inima-ți e stearpă și gândurile sterpe,

„Iar eu, cel făr-de-lege, mă închin la cupa plină „Și port lumina în ochi-mi, și-n inimă lumină!... „Acum treci înainte pe șargul tău călare,

„Murad, nu ești de mine!... Destul lumea-i de mare „Pentr-un bețiv cuminte ș-un Padișah nebun!...

Au zis... Nelerii aprigi pe săbii mâna pun Scrâșnind din dinți. El însă, în pace, neuimit, Se culcă iar la locu-i ș-adoarme liniștit... Allah; ce-ar-să fie?... Sultanul deodată Face un semn, și trece cu mintea frământată!

III - NOAPTEA BAIRAMULUI

E noaptea-ncântătoare! pe-a cerului câmpie Grădină pudruită de-o pulbere-argintie, Încet și lin pășește a stelelor regină Cu-o dulce-atrăgătoare zâmbire de lumină. Ea poartă împrejuru-i un văl de nori, prin care Din când în când răzbate și că prin vis apare Poetica frumusețe a chipu-i virginal,

Ca splendidă Sultană din raiu-oriental. Întregul cer, comoară de cuiburi lucitoare, Feeric locuite cu zâne iubitoare,

Privește din nălțime, tăcut admirator, Minunea lumii noastre, fantasticul Bosfor.

În Asia și Europa, pe verzile lor maluri, Ard mii de mii de lampe vărsând văpăi în valuri, Și prin a nopții umbră scoțând fantasme sute De arbori și de turnuri abia întrevăzute, Orice zidiri de Bosfor, sarai, cișmea, geamie, S-acoper cu ghirlande de flacăr-albăstrie, Și flota ce răsună de salve tunătoare Plutește sub catarguri de foc scânteietoare, Și sus pe minerale, lucesc rotunde salbe... Ce par căzând din ceruri cununi de stele albe.

Pe Bosfor lungi caice de o formă sprinteoară Sub zidari de haremuri plutind în legănare, Se-ntrec cu Eicovanii ce-n fața apei zboară, Iar altele, mai multe, cu-o leneșe mișcare, Prin sunet de tambură și glasuri de manele, Cadânele frumoase se cheamă la zăbrele,

Câți ochi aprinși de doruri sclipesc în Kulleli, În Scutari, Galita, Bay-koz și Kandilii! Și câte inimi june de gingașe vergine

Se bat în sânuri albe, se umilă de suspine! Regine-ale-omenirii! comori de fericire

Căzute în robie, lăsate-n părăsire!

Ah! cine se pândește la ele când Islamul Serbării musulmane deschide Bairamul

Și când Murad Gaziul permite veseliei

Să urle aruncată în brațele orgiei?

Răsun ambele maluri de cântece voioase

În strade,-n cafenele, în pieți mult zgomotoase Ș-acum Stambulul râde, și bea, și clocotește De-un chef ce până-n ziuă crescând se prelungește; Dar chelul cel mai mare îl pustă pe sofa Doi gemeni de beție, Murad și Mustafa

Sub bolta cizelată cu line arabescuri

A unui kiosk de vară văpsit cu dalbe frescuri, Ce vesel își deschide fereștile pe mare, Lăsând să răcorească bosforica suflare;

În dulcea atmosferă de plante aromate -

Ce ard în cățulete prin colțuri aninate, Unind cu a narghilelei narcotice parfumuri, Esența-mbătătoare ascunsă-n a lor fumuri. Pe splendide covoare molatice, persane,

Pe perne de mătasă, cusute de Sultane,

Șed față-n față singuri, Sultan Murad Gaziul, Sultanul prea puternic, și Mustafa Becriul. Alăture cu dânșii, pe jos sunt așezate

Tablale mari de aur cu fructe încărcate

Și cupe-n pietre scumpe și largi cristaluri, pline Da vinuri și de vulce, topaze și rubine. Stăpânul și cu robul pe coate răzămați.

Sub valuri de lumină sunt vesel inundați. Prin patru globuri albe ce-n boltă-s arzătoare Ca patru mari fragmente căzute chiar din soare.

Sultanul râde-n hohot; la râsul lui ce zbiară Răspund din sânul nopții un urlet lung de fiară Și răcnete de oameni ce strigă: „Evallah! „Ani mulți să veselească sublimul Padișah! Căci sub ferești, în curte, doi tigri din Atlas Răspund înfiorare cu aprigul lor glas, Și dincolo de curte, pe valuri legănate, Se-ndeasă o mulțime de barce adunate.

S-ar crede că poporul din umbr-acum asistă, Să afle cât de mare deosebir-există

Într'un Sultan ce râde ș-un tigru cu rânjire, Când om și fiară-n inimi n-au nici o osebire.

IV - BEȚIA

— „Știi tu, Becri, — întrebă Sultanul — știi tu bine „Ce gând mă face a râde privind acum la tine? „Mă mir prin ce minune eu te-am lăsat cu viață, „Când tu, în a mea cale, m-ai insultat în față? „Cum sabia-mi tăioasă, cu capul tău vecini,

„Nu l-au făcut să salte zburând din rădăcină? Becri răspunde: „Cerul ți-au alinat mânia,

„Ca să cunoști prin mine norocul și beția

„Să afli c-adevărul, rătăcitor pe lume,

„Plutește-n ochii noștri pe-a vinului dulci spume. „Ș-acum așa de tare îți place băutura,

„Cât vinul tot din lume de-abia ți-ar umplea gura. „Și-n vastul tău imperiu cuprins de admirare

„Nu-i astăzi ca Sultanul, bețiv așa de mare!“ — „Să bem dar cât ne cere dorința nempăcată“. Replică padișahul, și gura-i însetată

Deșart-o cupă largă de vin fierbințător.

Apoi cu drag privind-o, suspină: „Scump izvor „De visuri aurite și mult încântătoare!

„O vin, comoară dulce! o! sânge stors din soare! „Ce oarbă minte-avut am când te-am desprețuit „Și de-ale tale daruri plăcute m-am lipsit !

„Lumină contopită în rodul dela vie,

„Tu prin a ta putere, tu prin a ta magie

„Mă porți ușor, ferice, în lumini necunoscute „De tinere iluzii de visuri necrezute

„Ah! iată raiul vesel în ochi-mi se deschide, „Văd gingașa hurie ce tainic îmi surâde,

„Văd râuri lungi de aur cu punți de curcubei, „Văd îngeri fără aripi călcând ușor pe ei!

„Văd însuși pe Profetul cetind coranul său,

„Văd tronul de lumină, văd chiar pe D-zeu,

„Allah! — „Eiuvallah!“ adaogă Becri

„Vezi multe!... dar mai multe tu ai descoperi „De n-ai fi prin beție orbit atât de bine

„Cât nu mai vezi tablaoa cu vinuri lângă tine! „Privește-aceste cupe lăsate în uitare...

„Din toată cupă plină se-nalță o mustrare

„Să bem, Murad, în grabă să le golim pe toate... „Bețivul cu mustrarea a se-mpăcă nu poate!

— „Să bem!“ strigă Sultanul cu glasul răgușit, Cu fruntea în sudoare, cu pieptul dezvelit.

„Să bem până la moarte!.. căci moartea, chiar de ghiață, „Prin farmecul beției devine o nouă viață.“

El zice și apucă trei cupe aurite,

În gură-i le deșeartă și lacom le înghite;

Iar mintea lui furată pe-aripa veselii

Încep a se-ntoarce prin cercul nebuniei,

Și inima-i se bate mai repede în piept.

De-odată el se scoală iute-n picioare, drept

Și strigă: „Cine spune, cine-ndrăznește-a zice „Că-n lumea-mpărătească e altul mai ferice,

„Mai mare mai puternic, mai falnic decât eu?

„Ce vise de-o măsură cu-naltul vis al meu?... „O! de-aș ținea pământul întreg în astă mână, „Tot nu mi-ar părea plină!... ș-ambiția stăpână „Pe sufletu-mi ce arde ca un vulcan în foc,

„Mi-arat acum în mână deșerturi mari de loc,

„Deșerturi nesățioase în care ar încăpea

„Totimea siderală cu lumile din ea!...

„Săriți Osmani!.. la luptă!... luați în mâni hangerul „Să facem robi pământul și soarele și cerul!

„Săriți!... cu mine față să tremure Allah!

„Eu sunt de-acu-nainte cerescul Padișah!“

Murad în exaltare, nebun, spăimântător,

„Cu sabia golită aleargă pe covor,

Călcând, fără să știe, pe cupele de aur,

Scoțând din piept un răget grozav și lung de taur, La care sub fereastră răspund tigri sărind... Iar Mustața Becriul, la cupe trist privind, Cu glasul plin de lacrimi, oftează: „Ce orbire! „Visând măriri deșerte, tu calci pe fericire, „Murad!... o picătură refletă-n sânul ei

„Tot cerul plin de stele pe care tu îl vrei. „Decât s-alungi zadarul, de-ai vrea a m-ascultă, „Ai soarbe picătura și lumea-ar fi a ta!“

Sultanul se oprește și cade amețit

Pe un divan, pe perne; apoi cu glas uimit

Rostește: „Ai dreptate, Becri, om înțelept! „Dă-mi cea mai largă cupă... mă arde setea-n piept!“ El bea, închide ochii, și zice că prin vis: „Din toate-a lumii bunuri femeia-i paradis „Coroană de coroane ale Dumnezeirii

„Depusă cu iubire pe fruntea omenirii

„Femeie! oaspe gingaș al lumii încântate,

„O! roză înflorită de dulce voluptate!

„Femeie! adorare și soare-al tinereții

„Tu, lună mângâioasă în noaptea bătrâneții „Podoaba lumii, farmec iubit, învingător

„Ce dai chiar nemurirea la omul muritor!

„Femeie! Ah! — „Femeia, ca rodul dela vie, — Adaogă Becriul glumind cu veselie, —

„E strugur dalb pe care amorul îndulcește; „Dă-i acră aguridă când ea nu te iubește!“

Sultanul de pe perne se scoală în extaz,

Slab, șovăind nemernic și galben pe obraz,

El face două pasuri, de Mustala s-oprește,

Simțind că tot saraiul în juru-i se-nvârtește

Și zice: „Frate... frate... presimt că am să mor. Becri, zâmbind, răspunde: „Nemernic băutor!

„Ah! văd că n-am cu cine să lupt eu la beție... „Mai bine-o bute largă decât o-mpărăție!“

— „Eu... eu.. nu pot cu tine... mai dă-mi o cupă... adă.. „Sau te arunc la tigri... la tigri... ca o pradă.“ Becri iar umple cupa, Sultanul o bea iară,

— „A! prin a mele vine s-aprinde-o vie pară... „De o putere nouă mă simt întinerit...

„Becri... scumpul meu frate, o! frate prea iubit, „Îți dau tot ție, tronu!, și flotă și armată... „Eu nu-mi păstrez pe lume decât numai o fată... „O fată, o minune, un scump mărgăritar

„Adusă-n astă noapte de negrul meu kizlar...

Murad Gâzi Sultanul și Becit Mustaia 1 7:

„Cum? vrei s-o vezi tu? fie... dar n-a fi vina mea „De ți s-or arde ochii când îi privi la ea!“

Un semn și deodată se trage o cortină.

V - FERINGHIS

În cadrul, plin cu raze, de-o ușă sarazină, Apare o ființă din raiul de iubire,

Pe frunte-acoperită cu-o feregea subțire, Minunea ideală! sub valu-i de mătase,

Ca o grădină-n floare când negura se lasă, Ea-ncântă ochii, mintea, prin forme de plăcere, Cu drag întrevăzute de-a inimii vedere.

Copila cu sfială rămâne-nmărmurită,

Cu mâna-i tremurândă de sânul ei lipită, Și de-un fior de ghiață deodată se pătrunde Și cată ca să fugă și ochii își ascunde. Sultanul însă, pradă frumuseții ce-ntrevede, Uimit, aprins de pofte brutale, se repede Ca uliul ce s-aruncă din zbor pe o păsărică, O prinde-n a lui brațe și vălul îi ridică, Zicând: „Ah! iată raiul de Mohamed promis!“ Becri o vede! palid, el strigă: „Feringhis! „Copila mea aice!... La glasul lui de tată, Rușinea, indignarea cuprind pe juna fată. Ea luptă cu putere și brațu-i fecioresc

Respinge pe Sultanul sub ochiul părintesc. — „A șarpe șarpe,“ — urlă Murad înfuriat, „Pe mine, tu pe mine, al lumii împărat,

„Când vreau cu-a mea izvoare să mă cobor la tine. „Tu, tu ai îndrăzneala să mă respingi pe mine? „La tigri!...“ și într-o clipă, luând-o pe copilă, Afară jos în curte, o zvârle fără milă.

Un vaiet se ridică!... Becri în disperare Se pleacă pe fereastră... și vede cu-nfiorare Cum tigrii, beți de sânge, rupeau în lăcomie Bucăți de carne albă din fată încă vie!

Și inima-i se frânge căci sub grozavu-i chin Copila lui îl cheamă prin ultimu-i suspin!

Atunci vânăt, crâncen cu moartea-n piept sărmanul Întoarce-a sa privire și vede pe Sultanul Ca un cadavru searbăd întins jos pe covor, El cată lunga la dânsul cu gând răzbunător Și zice: „Faptul zilei în lume acum apare. „Rușine-i să te vadă pe tine, Sultan mare „Căzut fără putere, învins de-un pic de vin, „Te scoală... Viața-i dulce cât e paharul plin. „Te scoală!... iată cupă, deșart-o până-n fund, „Cum ai lăsat în mine deșertul cel profund“.

Murad, cuprins de spasmuri, arzând, suflând din greu, Întoarce capul, varsă cupă, geme: Nu vreau! —„A! nu vrei, nu vrei câine!—răcnește în turbare Becri cumplit ca moartea lipsită de mustrare, Al fiară ne-mpăcată, de vin te ai săturat?

„Bea sânge dar, bea sânge din inimă-mi vărsat!“ Și cu-n pumnal-n grabă la brațu-i se rănește Și de-a lui Murad gură el rana o lipește

Și strigă: „Suge tigre, în ultima-ți orgie, „Pe când ai tăi tovarăși copila îmi sfâșie. „Bea sânge de părinte, să atingi cumplita-ți sete, „Tu care-ți adăpi tigri cu sânge viu de fete!“ Sultanul slab se luptă, gemând se zvârcolește Sub un genunchi ce pieptu-i apasă și turtește. Murind, el vrea să strige dar limba-i se leagă, Căci gura lui se umple de sânge ce se-nchiagă. De-odată în lupta morții grozav zbuciumătoare, El scoate-un geamăt aprig și tremură și moare! Atunci Becri, teribil, privindu-l zice: „Fiară ! „Mergi unde te așteaptă Șeitan cu a lui ghiară! Apoi el la fereastră se duce și-n glas tare Răcnește: „Padișahul, a lumii spăimântare,

„Sau dus în vecinicie, să-l judece Allah!

„Osmani! trăiți în pace scutiți de Padișah!”

Apoi în curte pleacă un ochi abia deschis Și cade mort de jale, gemând: „o! Feringhis!...

Mircești, 1876.