Poezie

Noaptea albă

Noaptea-i albă, luminoasă, Ceru-i boltă de opal. Toată zarea-i scânteioasă, Tot izvoru-i de cristal, Căci pe lume-acum domină Spaima vechilor stejari, Sora morței cea mezină, Iarna cu-orizonuri mari.

Astfel gerul e de tare Cât îngheață-n orice loc Și a gurii răsuflare, Și cenușa de sub foc. El lipește ochi cu gene, Pe drumeț îl face orb, Și în cuiburi, chiar sub pene, Crapă ouăle de corb.

Câmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. Alba lună sus lucește Ca icoană de argint Și apare nemișcată În abis nemărginit Ca pe marea înghețată Un vas mare troienit.

Miezul nopței!... totul tace! Lumea pare un mormânt, Unde mort și rece zace Leșul marelui pământ, Și sub bolta cea senină Mii de stele cu foc viu Varsă-o jalnică lumină Pe gigantul său secriu!...

Ies pe câmp... Sub pași răsună Câmpul sec și înghețat. Un păr mare stă drept lună, Cu corbi negri încărcat. Totu-i mort!... Sunat-au oare Pe al cerului cadran Ora stingerei de soare În al morței ocean?

Numai eu să fiu pe lume Rămas singur trăitor, Ca-n pustiiuri fără nume Un nemernic călător? Dar ce văd? ce se strecoară Colo-n zare când și când? E o sanie ușoară Prin lumină lunecând.

Săniuța e durată Dintr-un lemn ușor de plop Și se duce înhămată Cu un iepure ce-i șchiop. Iar într-însa cine este? Om să fie, sau un ciot? E vestitul din poveste Statu-Palmă-Barba-Cot!

Iepurașu-n trei picioare Saltă, fuge ușurel, Pe zăpada lucitoare Săpând urme dupe el, Pe când barba argintie Al uncheșului străbun Se târie pe câmpie Ca o coadă de păun.

Unde pleacă, unde zboară?... Iată-l vine spre Siret Și pe deal mi se coboară Ca un bulgăr de omăt. El în lunc-acum pătrunde Să descopere cu drag Primăvara ce s-ascunde Înlăuntrul unui fag.

Iepurașul se răpede Naintând din salt în salt Pân' ce-ajunge, pân' ce vede În desime fagul nalt; Iar uncheșul cu-o bărdiță Bate-n trunchiul sunător: „Unde ești tu, copiliță?“ El întreabă, plin de dor.

Lunca-ntreagă se răsună! Din copaci, din văgăuni, Mii de veveriți de lună Ies, aleargă pe aluni, Și din fagul nalt și falnic, Vechi al luncii împărat, Iese-un glas plăpând și jalnic, Care blând a cuvântat:

„Cine vine? Cine bate La locașu-mi friguros? Ești tu, Prier, al meu frate? Ești iubitul Făt-Frumos?“ „Eu sunt, dulce primăvară, Statu-Palmă-Barba-Cot. Din locașul tău afară Am venit ca să te scot.“

„Și ce vrei să faci cu mine? Ce gând ai? Ce dor lumesc?“ „Vreu în dragoste cu tine Să mă dau, să-ntineresc!“ Abie zice și deodată Glasul fetei a muțit, Iar în lunca deșteptată Hohot lung au clocotit.

Și vrăjitul fag 'ntinde Un braț lung, cuprins de ger, Pe uncheș de barbă-l prinde Și-l ridică pe sub cer. Statu-Palmă țipă, zbiară, El se zbuciumă turbat, Dar din iarnă pân-în vară Sus rămâne spânzurat.

Vântul bate!... colo-n aer Statu-Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier, De-un lung vaier necurmat, Și drumețu-și face cruce, Căci se crede urmărit De-ale codrilor năluce Prin văzduhul oțelit.