Odă statuiei lui Mihai Viteazul — Vasile Alecsandri

I Mărire, adorare, îngenunchere ție, Gigant din alte timpuri, fruntaș între eroi ! Mihai ! frate de arme cu dalba vitejie, Oaspe de bronz scump nouă, sosit iar pintre noi ! Pe-ntinsul țării astăzi e splendidă serbare ; Copiii se simt oameni, bătrânii-ntineresc. Chiar țărna din morminte s-animă și tresare, Și umbre înarmate prin aer se-ntrunesc. Azi, noi, români, cu toții pătrunși de-o noua viață, Umbriți de al tău nume feeric, legendar, Cu-o falnică uimire stăm, te privim în față, Căci tronul tău prin seculi a devenit altar. Și vulturul cu zboru-i din ceruri te-ncunună, Țintind în zare ochii l-apus, la răsărit, Și codrii, antici marturi de-gloria străbună, Se mișcă-n zgomot mare de freamăt oțelit ! «Ce este-n România ? Ce vifor o pătrunde ?» Întreabă, pe Danubiu, Balcanul spăriat. «Sunt Paștele române ! Danubiu răspunde, Privește ! Mihai Bravul în bronz a renviat !»

O ! dar, așa-i cu dreptul ; să te revadă iară Și muntele, și codrul, și vulturul din el, Mihai, Mihai, tu care avut-ai pentru țară O inimă de aur și brațul de oțel.

Așa este cu dreptul : să reapari la lume

Măreț, superb, războinic, calare pe un zmeu, Având pe scut prestigiul cerescului tău nume Și cap, și pept, și umeri de bronz ca gândul tău. O ! mare domn ! pe timpul de fapte colosale, Când te luptai, la vântul produs de spada ta Nimic nu sta-n picioare, nimic nu rezista, Căci ea cântărea-n pumnu-ți cât soarta țării tale. Și toți care-n orbire călcau țara română, Ca spice secerate cădeau pe câmpul ei ;

Chiar moartea, moartea crudă scăpa coasa-i din mână Sub fulgerul teribil ieșit din ochii tăi !

III

Feerică splendoare de vultur domnitor !

Atât avânt îți dase al Patriei amor,

Și gloria te puse l-atîta înălțime

Cât n-aveai tu deasupră-ți și-alăturea pe nime !... Sigmund Bathor maghiarul a fost un mare ducă Ce nu-ncăpea în lume de tine și, aprins,

El vru să te eclipse, vru țara să-ți reducă... Suflat-ai peste dânsul, și-n clipă tu l-ai stins. Murad era puternic ! Sangeacul lui Murad

Lățea o neagră umbră pe lumea spăimântată, Iar tu ziceai, în față cu furia-i turbată : «Murad se drede-un cedru și nu-i decât un brad !* Mehmet era teribil ca un torent de sânge

Pornit ca să înece creștinii pământeni... Cine cuteza, cine visa de a-l înfrânge ?... Tu l-ai secat în codrii de la Călugăreni, Căci fost-ai dintre oameni cu semne suverane Ce mor în apărarea popoarelor sărmane,

Și sceptrul lua grabnic în mâna-ți de monarc Când forma unui paloș, când forma unui arc.

Precum arhipăstorul ce poartă daruri sfinte, Purtai moșia-ntreagă în inima-ți ferbinte

Ș-având lângă-al tău umăr poporul viu și tare, În patru părți a lumei strigai în gura mare : «Voi, turci, tatari și unguri, unelte-ale prădărei ! Românul e ca stânca în valurile mărei.

Veniți cu falca-m ceruri... Pe-acest viteaz pământ Nu tremură, nici fuge decât paiușu-n vânt. La noi, bătrân, muiere, barbat copil de țâță, Nepăsători de moarte, au inimă de criță.

Sunt copți de tineri încă l-al vitejiei soare Și sunt deprinși să moară pe dușmanul ce moare. Ei știu să cate-n față, iar niciodată-n urmă ; Și-n ochii lor dușmanii nu sunt decât o turmă. Priviți ! în a lor suflet nu este nici o pată, Nici o rușine nu e pe fruntea lor săpată,

În ei, pe ei lucește, de-o vie strălucire, Și inimă, și armă, și frunte, și gândire !» Apoi lăsându-ți ochii să zboare cu mândrie Pe bravii tăi tovarăși, vultani din Românie, Ziceai : «Țara e mamă dulce, copiii mei !

Ferice care moare luptând pe sânul ei !

Din țărna lui vor crește odoare vitejești, Stejar cu lemn de arce, de ghioage românești !»

August erou al cărui memorie augustă

Trecut-a peste seculi cu margine îngustă Și s-a înscris în raze pe fruntea omenirei Afară de domeniul uitărei ș-a peirei !

Precum odinioară pe toți electrizai

Cu glasul și ochirea-ți de-arhanghel, o ! Mihai, Privește împregiuru-ți cum vine-ntreg poporul, Cum vine să admire în tine Salvatorul.

Vezi cum țara, ferice de-a exista pe lume, Se simte-ncoronată cu falnicul tău nume ! Mihai, devină iarăși sub cerul strămoșesc Ecoul preaputernic de glas dumnezeiesc

Ș-aprinde iar scânteia de-antică vitejie În noi carii aducem îngenunchere ție,

Gigant din alte timpuri, fruntaș între eroi, Oaspe de bronz, scump nouă, sosit iar pintre noi !