Poezie · 1888

Peneș Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui, ; Și cu sergentul, zece, Și nu-i era, zău, nimănui ; În pept inima rece. Voioși ca șoimul cel ușor ; Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, ; Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari, ; Români de viță veche, Purtând opinci, suman, ițari ; Și cușma pe-o ureche. Ne dase nume de Curcani ; Un hâtru bun de glume, Noi am schimbat lângă Balcani ; Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug, ; Plecat-am astă-vară Ca să scăpăm de turci, de jug ; Sărmana, scumpa țară. Așa ne spuse-n graiul său ; Sergentul Mătrăgună, Și noi ne-am dus cu Dumnezeu, ; Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea ; Cântând în gura mare, Stătea pe loc, s-adimenea ; Cuprins de admirare; Apoi în treacăt ne-ntreba ; De mergem la vro nuntă? Noi răspundeam în hohot: „Ba, ; Zburăm la luptă cruntă!“

„Cu zile mergeți, dragii mei, ; Și să veniți cu zile!“ Ziceau atunci bătrâni, femei, ; Și preoți, și copile; Dar cel sergent făr' de musteți ; Răcnea: „Să n-aveți teamă, Românul are șepte vieți ; În pieptu-i de aramă!“

Ah! cui ar fi trecut prin gând ; Ș-ar fi crezut vrodată Că mulți lipsi-vor în curând ; Din mândra noastră ceată! Priviți! Din nouă câți eram, ; Și cu sergentul, zece, Rămas-am singur eu ... și am ; În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari ; Năprasnica secure, De-abate toți copacii mari ; Din falnica pădure! Dar vai de-a lumei neagră stea ; Când moartea nemiloasă Ca-n codru viu pătrunde-n ea ; Și când securea-i coasă!

Copii! aduceți un ulcior ; De apă de sub stâncă, Să sting pojarul meu de dor ; Și jalea mea adâncă. Ah! ochii-mi sunt plini de scântei ; Și mult cumplit mă doare Când mă gândesc la frații mei, ; Cu toți periți în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat ; Cânta voios din fluier, Iar noi jucam hora din sat, ; Râzând de-a boambei șuier. Deodat-o schijă de obuz ; Trăsnind ... mânca-o-ar focul! Retează capul lui Cobuz ; Ș-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit ; Prin Dunărea umflată, Și nu departe-am tăbărât ; De Plevna blestemată. În fața noastră se-nalța ; A Griviței redută, Balaur crunt ce-amenința ; Cu gheara-i nevăzută.

Dar și noi încă o pândeam ; Cum se pândește-o fiară Și tot chiteam și ne gândeam ; Cum să ne cadă-n gheară? Din ziori în ziori și turci și noi ; Zvârleam în aer plumbii Cum zvârli grăunți de popușoi ; Ca să hrănești porumbii.

Și tunuri sute bubuiau ... ; Se clătina pământul! Și mii de bombe vâjâiau ; Trecând în zbor ca vântul. Ședea ascuns turcu-n ocol ; Ca ursu-n vizuine. Pe când trăgeam noi tot în gol, ; El tot în carne vie ...

Ținteș era dibaci tunar, ; Căci toate-a lui ghiulele Loveau turcescul furnicar, ; Ducând moartea cu ele. Dar într-o zi veni din fort ; Un glonte, numai unul, Și bietul Ținteș căzu mort, ; Îmbrățișându-și tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad ; Erau în sentinele. Ferbea văzduhul ca un iad ; De boambe, de șrapnele. În ziori găsit-am pe-amândoi ; Tăiați de iatagane, Alăture c-un moviloi ; De leșuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat ; Cu lifta cea păgână Și chiar murind ei n-au lăsat ; Să cad-arma din mână. Dar ce folos! ceata scădea! ; Ș-acum rămăsese Cinci numai, cinci flăcăi din ea, ; Și cu sergentul, șese! ...

Veni și ziua de asalt, ; Cea zi de sânge udă! Părea tot omul mai înalt ; Față cu moartea crudă. Sergentul nostru, pui de zmeu, ; Ne zis-aste cuvinte: „Cât n-om fi morți, voi cinci și eu, ; Copii, tot înainte!“

Făcând trei cruci, noi am răspuns: ; „Amin! și Doamne-ajută!“ Apoi la fugă am împuns ; Spre-a turcilor redută. Alelei! Doamne, cum zburau ; Voinicii toți cu mine! Și cum la șanturi alergau ; Cu scări și cu fașine!

Iată-ne-ajunși! ... încă un pas. ; „Ura!-nainte, ura! ...“ Dar mulți rămân fără de glas. ; Le-nchide moartea gura! Reduta-n noi răpede-un foc ; Cât nu-l încape gândul. Un șir întreg s-abate-n loc, ; Dar altul îi ia rândul.

Burcel în șanț moarte zdrobind ; O tidvă păgânească. Șoimu-n redan cade răcnind: ; „Moldova să trăiască!“ Doi frați Călini, ciuntiți de vii, ; Se zvârcolesc în sânge; Nici unul însă, dragi copii, ; Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan, ; Cu-o largă brazdă-n frunte, Strigă voios: „Cine-i Curcan, ; Să fie șoim de munte!“ Cu steagu-n mâini, el sprintenel ; Viu suie-o scară-naltă. Eu cu sergentul după el ; Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum, ; Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm ... iată-ne-acum ; Sus, sus, la parapete. „Allah! Allah!“ turcii răcnesc, ; Sărind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc ; Pe crâncena redută.

Ura! Măreț se-nalță-n vânt ; Stindardul României! Noi însă zacem la pământ, ; Căzuți pradă urgiei! Sergentul moare șuierând Pe turci în risipire, Iar căpitanul admirând ; Stindardu-n fâlfâire!

Și eu, când ochii am închis, ; Când mi-am luat osânda: „Ah! pot să mor de-acum, am zis, ; A noastră e izbânda!“ Apoi, când iarăși m-am trezit ; Din noaptea cea amară, Colea pe răni eu am găsit ; „Virtutea militară“! ...

Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept ; Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din pept, ; Iar să mă-ntorc la luptă, Căci nu-i mai scump nimică-n az ; Pe lumea pământească Decât un nume de viteaz ; Și moartea vitejească!