Poezie

Puntea

Șoapta nopții se aude suspinând încetișor; Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător, Și deodată Aurora se ivește radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.

Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit, Ea-și ia zborul peste lume de la mândrul răsărit Și-întâlnește-n a sa cale o copilă cosânzeană Ce-i scăldată în năvalnic și-n sân poartă odoleană.

S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar, Plânsu-i lin pe sân îi cade ca un scump mărgăritar; Iar pârâul de la maluri smulgând floare după floare, Le depune cu șoptire lângă albele-i picioare.

„De ce plângi?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind. Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind; Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme... Nouri sunt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.”