Român Grue Grozovanul

Sus, pe câmpul Nistrului, Sub poalele cerului, La coada Ialpăului Unde fat' zmeoaicele Și s-adun' zărnoaicele, Și s-adap' leoaicele, Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor, Un cort mare și rotat,

Poleit și narămzat, Cu țăruși de-argint legat, Parcă-i cort de împărat! Dar înuntru cine șede? Dar în el cine se vede? Ghirai hanul cel bătrân Cu hamger bogat la sân. Mulți tătari stau împrejur Cu ochi mici, ca ochi de ciur, Și stau toți îngenuncheți Pe covor cu perii creți. Iar la ușa cortului Sub stejarul mortului, Este-un biet român legat, Legat strâns și ferecat Ca un mare vinovat. Român Grue Grozovanul, Român Grue moldovanul Care-a sărăcit pe hanul. Doi tătari țeapa-i gătesc, Doi amar mi-l chinuiesc, Dar el cântă-n nepăsare Parcă-ar fi la masă mare, Și dă semn de veselie Parcă-ar fi la cununie!.. Iată mârzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate așa-i grăiesc: „Alei! Doamne han bătrân Cu hamger bogat la sân! Fă cu Grue ce vei face Sufletul să ni se-mpace, Că de când s-a ridicat Și-n Bugeac Grue-a intrat, Mulți tătari el ți-a stricat Și tătarce-a văduvit, Fete mari a bătrânit, Bugeacul l-a pustiit, Bugeacul pe jumătate Și Crâmul a treia parte!" Ghirai hanul cel bătrân Trage pala pe la sân Și cu glas crunt de păgân Zice lui Grue român: „Alei! Grue viteaz mare! De la mine n-ai iertare. Spune-ncalte-adevărat Mulți tătari tu mi-ai stricat?" „Alei! Doamne han bătrân, Lasă cel hamger la sân, Că eu sunt pui de român Și nu-mi pasă de-un păgân! De-i iertare sau de nu-i, Tot cu dreptul vreau să-ți spui Că de când m-am ridicat Și-n Bugeac eu am intrat Mulți tătari, zău, ți-am stricat Și tătarce-am văduvit, Fete mari am bătrânit Și Bugeac am pustiit, De bahmeți l-am sărăcit, Bugeacul pe jumătate Și Crâmul a treia parte. Iar Nistrul când l-am trecut, Pod pe dânsul am făcut Ca să duc, să car la noi Averile de la voi; Să duc care mocănești Cu copile mârzăcești Și cu roabe tătărești. Alei! Doamne han bătrân, Lasă cel hamger la sân Și-mi dă moarte de român, Nu-mi da moarte de păgân, Las' să mă mărturisesc Și de suflet să-mi grijesc La un popă creștinesc Care zice din psaltire În cea sfântă mănăstire, Că mult sunt eu vinovat, De păcate încărcat; C-am curvit cu sora ta Ș-am răpit pe fiica ta, Ș-am ucis pe frate-tău, Viteaz mare cât un leu, Care-a fost dușmanul meu!" Ghirai hanul cel bătrân Uită hamgerul la sân, Și cu glasul oțerit Pe loc a și poruncit La mârzaci de cei mai mari Și la cincizeci de tătari Pe Grue să-l ducă-ndată La cea mănăstire naltă!

Tătărimea purcedea Și pe Grue mi-l ducea La cel popă creștinesc, Sfânt cu chipul omenesc, Care zice din psaltire În cea sfântă mănăstire; Dacă vedea și vedea, Grue vreme nu pierdea, Două cruci numai făcea, Doamne-ajută! el zicea, Bardă-n mână apuca Și-n tătari se arunca Ca un vânt înviforat Într-un lan de grâu uscat. „Aman!" ei cu toți răcneau Și din fața-i toți piereau! Dacă vedea și vedea, El în grabă se ducea Chiar la grajdul hanului, Hanului tătarului. Când la grajd el ce zărea? Un bahmet ce tot sărea, Un căluț cam pătrărel, Ieșea-n vară cincărel. Grue mi-l apropia; Mâna-n coamă că-i punea Și-n podele-l azvârlea, Așa cal nu-i trebuia! Dar colo, cât colo,-n fund, Iată-un negru cal rotund, Care soare n-a văzut De când mă-sa l-a făcut. La el Grue se ducea, Mâna-n coamă că-i punea, Din loc nici că mi-l clintea! Așa cal îi trebuia. El afară mi-l scotea, Frumușel mi-l înșeua, Înșeua și-l înfrâua Și pe ochi îl săruta Și pe dânsul s-arunca. Trei dezbinuri că mi-i da, Scântei verzi din ochi îi da, Și deodată s-arăta Chiar la ușa cortului Sub stejarul mortului. Ghirai han cât îl vedea, Ofta greu și mi-i zicea: „Alei! Grue, viteaz mare! De la mine ai iertare, De vrei numai să te prinzi Negrul meu să nu mi-l vinzi, Să nu-l vinzi la ungurean, Nici la turc țarigrădean. Să nu-l vinzi nici la litean, Că liteanu-i om viclean. Ci să-l vinzi la un român, Că-i om drept și bun stăpân Și de mână mai dănos Și de suflet mai duios. El pe negrul de-a avea, Tot de nunți mi l-ar ținea. Eu la dânsul l-oi vedea Ori la nunți, ori la război, Când ne-om lupta noi cu voi. El că mi l-ar dărui Sau că i l-oi cumpăni De trei ori cu venetici, Venetici de câte cinci." Român Grue cam râdea Și din gură răspundea: „Alei! mări, han bătrân! Ori nu știi că sunt român? De-s român, sunt frate bun Cu-orice cal viteaz nebun! Iar de ai bahmeți fugari Și de ai voinici tătari, Bahmeți iuți să mă gonească, Tătari crunți să îndrăznească. Dă-le voie, dă-le știre După mine să se-nșire Și s-alerge să m-ajungă Pe câmpia astă lungă."

Ghirai hanul semn dădea, Tătărimea purcedea Pe cel câmp nemărginit Cu negară învelit Și cu troscot coperit. Tătărimea se-nșira Și fugind se răsfira Câte unul, unul, unul După negrișor nebunul, Negrișor fugea, fugea, Cum se fuge nu fugea, Ci sărea tot iepurește Ș-alerga tot ogărește Nechezând tot voinicește. Alei! voi tătari păgâni, Vi s-a stins ziua de mâini! Iată Grue dă-napoi

Și s-aruncă printre voi Ca un vânt înviforat Într-un lan de grâu uscat; Și cu negrișor nebunul Vă ia unul câte unul Și din fugă vă cosește Și vă taie chip snopește Și de-averi vă curățește Și de boală vă scutește Și vă lasă-n urma lui Ca momâi de-a câmpului! Apoi Grue se pornește Și-n Moldova se ivește Ca un soare ce-ncălzește, Încălzește și rodește, Că mult bine-n lume face Sufletul să și-l împace. Creștinează Și botează, Da de fin Câte-un tretin Și de fină O tretină. Și cunună fete mari, Fără grijă de tătari, Și ridică mănastiri Pentru timp de năvăliri, Iar pe negru sprintenel Îl face frate cu el, Că românu-i frate bun Cu-orice cal viteaz nebun!