Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir — Vasile Alecsandri

În sfârșit, iată o carte bine alcătuită, bine tradusă și bine tipărită! o carte ce mulțumește mintea prin tablourile satirice și prin duhul filozofic care cuprinde; o carte ce încântă auzul prin armonia versurilor și prin bogăția stilului adevărat românesc; o carte ce desfătează vederea prin frumusețea formatului și a tiparului: Satirele prințutui Antioh Cantemir, traduse din rusește de d.d. A. Donici și C. Negruzzi și ieșite de curând la lumină la Cantora Foaiei sătești.

Acele Satire care au făcut atât vuiet în Rusia cu un veac mai înainte și care au fost atât de mult prețuite și sprijinite de însăși împărăteasa Elisaveta Petrovna, căreia au fost dedicate; acele Satire care zugrăvesc atât de viu și lovesc atât de aspru relele năravuri..., acele Satire care au dobândit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atât mai mare entuziasm din partea românilor, că prințul Antioh Cantemir a fost însuși român și cu atâta mai mare recunoștință că pare să fi fost scrise pentru veacul nostru și pentru noi!

Noi am tipărit în no. 4 al Foaiei noastre una din acele Satire frumoase, ca exemplu și ca dovadă de geniul autorului și de vrednica de laudă nimerire a traducătorilor, dar și cu prilejul acestei critici găsim o mare plăcere a supune cititorilor câteva pasajuri din ele.

În Satira I, precum am văzut, Cantemir defaimă ignoranța clerului;

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În Sat. II arată pre boierul ce se fălește cu slava strămoșească, ca cioara cu penele străine, și care pretinde necontenit ranguri, slujbe și chiverniseli

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cantemir, cu toate că însuși era prinț și fecior de domn, disprețuia pre acei nobili îngâmfați

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

el înțelegea noblețea așa precum trebuie să fie, o „răsplată a meritelor și a vredniciilor personale“, iar nu un drit sec, moștenit de la părinți.

Dar să-l ascultăm mai bine pe dânsul vorbind prin organul lui Filaret.

„EUGENIE

Dar simt câtă rușine, cât de cumplit afront E pentru noi, boierii, când văd un prost țăran Ce poartă semnul muncii pe mâinile-i asprite... ș.c.l. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte, Iar vechea mea noblețe tânjește amărâtă! Din vremea Olgăi încă avem strămoși magnați; De-atunce, până astăzi ei fură tot în slujbe... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vezi diplomele mele, hrisoave, spițe lungi; Mai jos decât namesnic nici un străbun nu am... ș.c.l.

FILARET

Spune-mi, lăsându-ți lenea, povara de oștean Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmași? Asigurat-ai țara lățind a ei putere? La masa judecății uitat-ai părtinirea? Norodul ușurat-ai de dări, de asupriri? Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit? Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute, Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele? Știi a-ți păstra curate și cugetul, și mâna? Nu-ți sunt supărătoare a celor săraci lacrimi? De ești drept, nezavistnic, îndurător și blând, De crezi că e ca tine fieștecare om, Atunci cu bună seamă poți zice că ești nobil, Poți crede că cu Ector și cu Ahil ești rudă; Cezar și Alexandru și toți bărbații mari Că-ți sunt strămoși socoate-i de-ți plac și de-i voiești. Dar nu te folosește de-ai fi chiar fiu de rigă Când n-ai întru năravuri d-un câine osebire!“

Iată sentimente cu adevărat nobile; iată idei drepte și de care trebuie să se pătrundă tot acela ce vrea să fie cunoscut de nobil. Dea Domnul ca aceste maxime sfinte să se tipărească în mințile românilor și ca boierii noștri să le învețe copiilor lor, odată cu Crezul și cu Tatăl nostru. La sfârșitul acestei satire poetul face următoarea încheiere:

„Adam boieri pre lume nu a născut nici unul: Doi fii avu, din care unul era păstor, Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea; Și Noe, când potopul a înecat pământul, Scăpă plugari ca dânsul ce-aveau năravuri bune; Dintr-înșii toți ne tragem“ ș.c.l.

Voiți să vedeți pe ipocritul în toată fățărnicia lui, îl veți găsi în Satira III. El

„Când intră într-o casă se-nchină până jos, Pre toți îi salutează și-ntr-un ungher se pune, Plecându-și în jos ochii, grăind din vârful limbii Mătăniile trage, pășește-ncetinel... ș.c.l. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . El carne nu ia-n gură la mesele străine. Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat; Un gras clapon acasă întreg îl ospătă, Spălându-l cu-o butelcă de vin unguresc dulce. Pre cei supuși la pofte trupești îi tânguiește, Deși el pe sub gene cu ochi scânteietori La sânul alb și gingaș se uită pe furiș; Eu însă-mi spun păcatul, nu mi-aș lăsa nevasta C-un cuvios ca dânsul să facă cunoștință.“ În această satiră găsim pre zgârcitul, care „Când vinde, este ieftin numai la jurământ.“ Pre cheltuitorul desfrânat, care „De-a purure plăcerii deschide drumuri nouă.“ Pre curiosul limbut, care din zori de zi „... aleargă, urmărește, Ascultă ce se face prin case și prin târg; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Apoi când novitale destule-a adunat, Întocmai ca o bute umplută cu vin nou Ce fierbe, sfârâiește și dând afară dopul Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește, Asemene Meandru nu poate mistui Nimic de câte știe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Minciuna lui o crede adese însuși el . . . . . . . . . . . . . . . .și crede-n gândul său Că limbă n-ai în gură, ești totul o ureche.“ Pre lingușitorul înjosit, care „Pân’ și ce pute zice că are miros bun.“

Și, în sfârșit, alte câteva portrete asupra cărora Cantemir a vărsat cu îmbelșugare colorul ridicolului.

Satira IV e adresată către muza poetului și, cu toate că este o imitație despre Satira lui Boileau către muza sa, dar se deosebește ca și celelalte prin idei ghimpoase și prin versuri bine întocmite, ce cuprind totodată și îndreptarea autorului, și defăimarea năravurilor rele. Însă bucata prin care Cantemir s-a ridicat la cea mai naltă treaptă în arta satirei și prin care s-a încoronat de laurii lui Pers, Iuvenal, Orațiu și Boileau este Satira V.

E cu neputință a arăta năravurile în toată sluția lor și a descrie urmările beției cu culori mai vii și mai fioroase. Iată un tablou al norodului prost în vreme de sărbătoare:

„Unii amețiți numai se-mpiedecă-n picioare, Mergând fără să știe în care parte-aleargă; În danțuri desfrânate alți spulberă gunoi, Pre trecători mânjindu-i, în glod se tăvălesc. Uitând rușinea toată și buna-cuviință, Se dezgolesc de haine și cu obrăznicie Nu dau macar cinstire la sexul rușinos. Ici unul plin de drojdii pășește șovăind, Cu capul se izbește d-un zid ce-i stă-nainte: De sânge umple locul și toți de dânsul râd. Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni Cu cine se-ntâlnește; în luptă-și scuipă dinții Cu vinul dimpreună, din gura-i puturoasă. Cântările cu chiot, strigările cu zgomot, Păn’ și pe-un surd îl face să-i țiuie urechea“ ș.c.l.

Satira VI zugrăvește defectele ambiției, necazurile și supărările la care ea este supusă și din împrotivă mulțumirea unei vieți liniștite și mărginite în gusturi simple.

„Acela este numai ferice în viață, Ce știe a petrece în liniște și pace, Și cu puțin ce are se află mulțumit!“

Satira VII ne arată neîngrijirea părinților la educația copiilor și ideea ruginită a unor bătrâni ce nu nădăjduiesc nimic de la cei juni și îi disprețuiesc pentru că nu au bărbi albe.

„Când văd pe unul care ceaslovul nu mai lasă, Biserica păzește, se-nchină, ține postul, Nu doarme cu nevasta și duce lumânări, Dar ia chiar și cămașa de pe un biet sărac, De-i zic: „ascultă, frate, te rătăcești cu mintea, Mergând pe astă cale în rai nu poți să intri; Iar dacă ai dorință ca să te mântuiești, Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept“. Atunce l-a mea râvnă el mânios răspunde: „Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!“ Și bine zice omul; eu încă n-am ajuns A iernii înturnare să văd de treizeci ori, Și nici un păr din capu-mi nu și-a schimbat colorul; Cum dar în așa vrâstă să-ndrept eu barbe albe Și căzături cinstite ce poartă ochelari? Aș răguși zadarnic vrând să le dovedesc Că mintea-n om nu crește cu lunile și anii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mulți nătângi în lume vor crede ne-ncetat, Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni!“

Această satiră e plină de sfătuiri înțelepte pentru creșterea copiilor și de maxime filozofice pentru educația lor. În Satira VIII poetul își zugrăvește portretul său; el ne spune însuși câtă cumpănire pune în lucrarea versurilor sale.

„Ca nu defăimând aspru năravul acel rău, Să dezvelesc că singur sunt rău și pătimaș.“

Satiristul se aseamănă însuși cu un chirurg când sloboade sânge unui bolnav. „Văzut-ați, zice el:

. . . . . . . . . . . . . . Cu ce luare-aminte La mâna cea legată tot pipăie cercând Să afle unde-i vina, apoi lovește-ncet. Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie Mai mare decât trebuie. Această îngrijire Și eu când scriu la versuri întocmai imitez: Îmi pare că iau sânge la demoralizați.“

Aceste sunt satirele prințului Cantemir! Numărul lor e mic, dar cuprinsul și meritul lor e mare. Ele, afară de însușirile poetice de care sunt pline, au întreita calitate de a înfățișa portreturi vii, de a lovi în năravuri cu tot duhul cel mai iscusit al satirei și, în sfârșit, de a rosti maxime înțelepte după care să se poată îndrepta societatea.

Celelalte poezii tipărite în acest volum sunt vreo câteva ode în lauda ziditorului, vreo două epistole către prieteni, și vreo câteva fabule și epigrame, toate compuse după regulile acestor deosebite soiuri de poezie și cuprinzând idei înalte, naive sau șăgalnice, fieștecare în felul său. Pre acestea domnii traducători le-au pus în versuri rimate, și isprava le-a fost asemene deplină.

Volumul în întregime înformează o carte neprețuită și vrednică de a deștepta interesul românilor; ea este îmbogățită cu portretul prințului Cantemir, litografiat la Leipțig, și cu viața sa, pe care dl C. Negruzzi a scris-o cu condei iscusit. Acum ne rămâne a vorbi de traducție! Ea este foarte bine nimerită în toate privirile; stilul e limpede, bogat și înțeles; versurile sunt bine întocmite, armonioase și vădesc că au fost lucrate de doi poeți; cadența lor e pretutindene plăcută. Mulțumim deci domnilor traducători care au întreprins un lucru atât de greu și l-au desăvârșit atât de bine; dlor prin aceasta au dovedit că versurile albe sunt foarte plăcute la citire când sunt bine lucrate (acest soi de versificație a fost de neapărată trebuință la traducerea Satirelor, spre a nu se depărta de compunere), și că limba românească este o limbă bogată, sonoră și plină de frumuseți originale.

Dnii A. Donici și C. Negruzzi, cunoscuți între români prin compuneri literare, au adăugat prin acest uvraj un nou stâlp literaturii românești; și aceasta le va fi recunoscătoare, atât pentru lucrul lor vrednic de laudă, cât și pentru scoaterea la lumină a unei scrieri minunate, alcătuită de un prinț mare și înțelept, ce face cinste neamului său.