Poezie

Soare de iarnă

O ! Soare, vecinic călător ! De mult n-ai fost în a mea țară Cu-al tău sărut fărmecător S-o faci a crede-n primăvară.

Tu știi cât țara te iubește Și cât în zodia lui mai L-a ta zâmbire ea-nflorește Și se preface-n dulce rai.

Tu știi cu ce câmpii mănoase, Cu ce cununi de mii de flori, Cu ce cântări armonioase Ea-ți iese-n cale chiar din ziori,

Și ca pe-un sol de fericire Trimis de însuși Dumnezeu Te priimește,-o ! dulce mire, Cu dismierdări la sânul său.

De ce tu-n alte lumi străine Mergi luni întregi, rătăcitor, Uitând că țara făr’ de tine Tânjește-amar în tristu-i dor ?

Ah ! amâîndoi când aveți parte De întâlniri așa de dulci, Cum de tu fugi în altă parte Când vine noaptea să te culci ?

Cum de tu nu-i dai semn de viață Ș-o lași cu cerul ei pustiu, Ș-o lași cu inima de gheață Ca pe o moartă-ntr-un secriu ?

Când ea-i atâta de frumoasă Și tu atâta de frumos, Când ea îți este credincioasă, De ce să-i fii necredincios ?