Poezie

Ștefan și Dunărea

Dunăre! ce plângi tu oare? Plâng o floare de sub soare Ce din sânu-mi a răpit Ștefan-vodă cel cumplit! . . . . . . . . . . Pe cel țărm bătut de valuri, Sus pe zare, sus pe maluri, Sunt trei cete de oșteni, Turci, tătari și moldoveni.

Una-i ceata hanului, Una-i a sultanului, Una-i a Ștefanului! Iar în câmpul cel turcesc Mii de săbii zângănesc; Iar în câmpul tătaresc Mii de arce săgețesc; Iar în cel moldovenesc Doi luceferi strălucesc: Ștefan-vodă cel frumos Ș-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice: Lasă-mă să fug de-aice, O! Ștefane, scumpul meu! Domnul zice: Nu! nu vreu, Nu, pre sfântul Dumnezeu! Că-mi ești dulce la privit Și mai dulce la iubit, Ca lumina soarelui La lupta viteazului.

De-ți sunt dragă, de-s frumoasă, Ia-mă, doamne, ori mă lasă. Ba! de-a fi să lupt pe dată Chiar cu Dunărea turbată, Nu te las nici chiar de-un pas. Nici chiar morții nu te las. Apoi dar, rămâi cu bine, Că tu n-ai parte de mine!" Fata zice și s-aruncă Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc, Pe copilă-o-nvăluiesc Ș-o azvârl din val în val, Depărtând-o de la mal. Turcii stau încremeniți, Moldovenii împietriți Și tătarii înlemniți. Stau și ulii în zburare, Stau și caii-n alergare, Stă și soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede? Cine-n valuri se repede? Domnul Ștefan cel vestit, Domnul cel nebiruit! El s-azvârle nebunește Și înoată voinicește. Taie-o brazdă, taie nouă, Taie Dunărea în două, Și pe fată mi-o ajunge Și la piept cu foc o strânge Și se-ntoarce fericit Sus, pe malul înflorit.