Ștefăniță Vodă

Frunză verde meri crețești, În oraș la București, L-ale case mari domnești De se văd în Stoienești, Mândră masă e întinsă Și de mari boieri cuprinsă. Tot boieri de-a oștilor, Puterea domniilor Și groaza dușmanilor. Iar în capăt cine șede? Ștefăniță Domn se vede, Dar nici bea, nici veselește, Ci cu ochii lung privește La copila Dihului, Surioara Mihului, Mihului voinicului Din valea Cobiului. Că e mândră ca o floare, Și de ochi fermecătoare, Și de suflet iubitoare, Unde-o vede Domnul moare! „Copiliță, drăguliță, Cu sân alb de porumbiță, Umple cupa mea de vin, Ție, dragă, s-o închin Ș-apoi cântă-mi viers de dor Cu glas dulce, răpitor, Cântă-ți, dragă, cântecul, Că mi-e drag ca sufletul!" Copilița se închină Ca o floare de grădină Și-i întinde-o cupă plină, Apoi zice încetișor Un viers dulce, plin de dor: „Frunză verde stejărel, Am un frate voinicel Și mă tem amar de el! Frunză verde măr domnesc, Am un Domn care-l iubesc Și de dânsul mă-ngrijesc. Vai de mine' cum să fac Pe-amândoi să mi-i împac, Să-mi fie traiul pe plac!" Copilița nu sfârșea Și Domnul astfel grăia: „Copiliță, mândruliță, Cu sân alb de porumbiță, Nu mai plânge, că-n curând Împlini-voi al tău gând. Voi, boieri ce ospătați, Stați și nu mai închinați, Cuvântul să-mi ascultați Toți călări și înarmați Cu săgeți, cu buzdugane, Și la brâie cu arcane, Ca să mergem despre soare Să facem o vânătoare După urși și căprioare, După păsări gălbioare Ce sunt bune de mâncare Și plăcute la cântare!"

Când de zi se lumina, Boierii se aduna Și pe cai încăleca, Și cu Domnul toți pleca, Înspre munți la vânătoare, După urși și căprioare, După păsări gălbioare. Și mergeau, frate, mergeau Pân-în munți că ajungeau, Iar când soarele-apunea, Iată că se întâlnea C-un cioban cu fluieraș Și cu port de oltenaș. Domnu-n cale-i se oprea Și din gură-așa grăia: „Ciobănaș cu fluieraș, Puișor de oltenaș, Cunoști calea codrului De prin muntii Crișului? Cunoști fagul Mihului Din codrul Cobiului?" „Cunosc calea codrului Până-n fundul fundului, Știu și fagul Mihului Din codrul Cobiului". „De știi locurile bine, Nu mă-i duce tu pe mine?" „Ba, te-oi duce eu pe tine De-i lăsa tu oștile Să-mi păzească oile, Că de-oi pierde-o mielușea Oi slugi un an pe ea, Și de-oi pierde un mielușel Oi slugi doi ani pe el". Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua, Singur, singur, singurel Pe o zare de muncel. Iar ciobanul se-ndrepta Către munți și mi-l purta Pe cărări și pe potici Ce-s călcate de voinici, Prin hățiș, prin cărpiniș, Unde nu-i loc de cârniș, El mergea, frate, mergea Pân' ce-n codru ajungea Drept la fagul Mihului, Lăcașul voinicului. Când de fag s-apropia, Ciobănașul se oprea Și din gură-așa grăia: „Iată fagul Mihului, Mihului voinicului! Iar pe Mihul dacă-l vrei, Cată drept în ochii mei!"

Domnul drept la el căta, Ochii lui se încrunta. Iar ciobanul se schimba, Gluga lui își arunca Și deodată se-arăta Cu zelar, cu buzdugan, Cu haine de căpitan. Apoi drept la Domn căta Și-n glas mare cuvânta: „Alei! Doamne din domnie! Ieri ai fost dat la beție; Astăzi veniși la trezie, Dar n-ai prins la cuminție. Ce păcate te-au împins Paloșul de ți-ai încins? Fostu-ți-a silă de tine De te-ai luat după mine. Ori că nu te-ai săturat Pe-a mea soră c-ai furat Și-ai făcut cu ea păcat Făr-a te fi cununat? Dar gândit-ai că păcatul Își urmează vinovatul Și că-n lume orice faptă Are faptă și răsplată?" Și cum sta și cum zicea O frunză de fag smucea Si-ntre buze o punea Și suna hoțiș din ea. Frunza-n patru că plesnea, Codrul negru clocotea, De-un lung chiot chiotea, De-un greu tropot tropotea, Ș-imprejuru-le deodată Se ivea o mândră ceată, O ceată de voinicei, Lotri, puișori de zmei, Cu căciule stogoșate, Cu chebe roșii pe spate, Și mustăți de varvaric Cum stă bine la voinic. Lângă el cât îi zărea, Mihul astfel le grăia: „Frații mei, neferii mei, Lotri, puișori de zmei! Îl vedeți voi pe ist om? El e mare, căci e Domn, Dar, cât e de Domn și mare, Minte coaptă încă n-are! Hai, copii, de mi-l luați, Prin săbii să-l fluturați, Dar nimic să nu-i stricați, Cale bună să-i lăsați, Că de-i Domnul priceput E destul câte-a văzut Ca să afle, ca să știe: Cu Mihul nu-i de glumie!" Domnul pe gânduri cădea Ș-apoi astfel răspundea: „Mihule, bujorule, Frate, frățiorule! Eu la mână ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Când la mână mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. Vină mâini tu la domnie Ca să vezi o cununie, Cununia Domnului Cu sora voinicului, S-o fac mie soțioară, S-o fac ție Domnișoară!" Astfel Domnul cuvânta, Și din codru se-nturna, Iară codrul răsuna: „Să trăiești, măria ta!"