Poezie

Ursita mea

Într-un castel, departe, Din ceruri avui parte Să văd un îngerel.

Mult trist era castelul! Mult vesel îngerelul, Mult gingaș, tinerel!

Avea cerești blândețe, Pe frunte-i dulci albețe, În ochii-i dulce foc,

Ș-o tainică zâmbire, Ș-un suflet cu iubire, Ș-o soartă cu noroc.

Eram eu încă june... Acea scumpă minune Era ursita mea!

Așa avui eu parte Într-un castel, departe, A mă-ntâlni cu ea.

Într-un palat, pe mare, Într-un oraș, ce pare Din valuri răsărit,

Departe de-a mea țară, În urmă văzui iară Ursita ce-am iubit.

Ș-acolo, fără frică, Pe Mare-Adriatică Gondola ne-a primblat,

Și-n leagăn de iubire, Pierdut în fericire, Tot sufletul i-am dat!

Pe soare și pe lună. Cu mine împreună A fost ursita mea...

Așa avui eu parte, Într-un palat, departe, A mă iubi cu ea!

Iubitu-ne-am în lume, Plutind pe-a mării spume, Călcând pe verde plai,

Și, lumii dând uitare, Cu-o lungă sărutare, Trecut-am lin prin rai,

Dar într-o noapte lină O palidă lumină Se stinse în eter,

Și îngeru-mi cu jale, Zburând pe-a stelei cale, Se-ntoarse iar în cer.

Eram atunci pe mare... În dulcea-i legănare Muri ursita mea!

Așa avui eu parte A sta în veci departe Ș-a plânge după ea!

1859, Malta