Poezie · 1876

Vântul de la miază-zi

Vântul de la miază-zi Cu zăpadă se hrănește, Într-o noapte și-ntr-o zi El pe dealuri o topește. Și când suflă și când trece Peste ghiața ce se moaie Iarna tristă, iarna rece Varsă lacrimi, lungi șiroae.

El plecat-au dintr-un loc Unde iarba când răsare, Sub o arșiță de foc Se usucă și dispare, Și pe unde ard în soare Lungi pustiuri năsipite, Și se văd rătăcitoare Caravane ostenite.

Vântul iute, vântul cald Aripioara-și răcorește În mări late de smarald Pe al căror val plutește Și cu gura-i însetată Vine-aice de înghite Mana iernii așezată Pe câmpiile albite. El tot suflă ne-ncetat Pân-ce vede-n răsărire Pe pământul desghețat Colțul ierbii viu, subțire; Apoi merge de desface Cu-o suflare mai gingașă Mugurașii unde zace Frunza verde drăgălașă.

Bun sosit, iubite vânt!… Animați de-o nouă viață Gândăceii din pământ La lumină ies în față, Și pâraele umflate, Mici torente spumegoase, De pe culme, de prin sate Curg în văile-aburoase.

Și pe câmpul încă ud Și pe crengile pădurii Se încearcă un prelud De concerte-ale naturii. Și prin aerul cu soare Trece-o vie prevestire De sosirea de cucoare Și de-a mieilor sosire.

Însă vântul răcorit Din sbor, iată, se oprește; Ca drumețul ostenit El acum se odihnește, Și, râzând, privește-n zare Iarna goală, iarna slută, Cum se duce-n fuga mare, Și se face nevăzută.

Dar cum stă pe-a luncii prag Iată-aude-un glas de jale Care iese dintr-un fag Nalt, cu brațe colosale Și deasupra-i încă-aude Plâns amar de desperare, Gemete, blăstemuri crude Care dau înfiorare.

Glasul blând și rugător Zice: “Doamne! Cine oare, Ce viteaz îndurător M-a scăpa din închisoare? Ah! din fagul mieu afară Celui ce mi-a da scăpare Eu, frumoasa primăvară, I-aș plăti cu-o sărutare”.

Vântul iute se scula… Peste fag cu fruntea lată El începe a sufla, A sufla ca niciodată. În curând a lui suflare Coaja fagului despică, Și la ochii lui apare Un luceafăr de fetică,

Mândră, albă, scump odor, Cu zâmbire-atrăgătoare, Și duioasă ca un dor De simțire iubitoare. La plăcuta sa ivire Ies albinele cu miere Și sub vesela-i ochire Lumea saltă-n re-nviere.

Ea rămâne în extaz La a soarelui lumină. Pe-nfloritul ei obraz Luce-o rouă briliantină, Și pe frunte-i se îndoaie O ghirlandă înverzită, Și pe gură-i se desfoaie Dulce roză-mbobocită. Cum o vede, fericit, Vântul brațele-și deschide, Și pe sânul său uimit Copilița vesel râde; Când de-odată sus în aer Printre frunza ce-l ascunde Se aude iar un vaer Care sufletul pătrunde.

Cine țipă-așa de tot? Cine sus, în arbor, geme? E sărmanul Barba-cot Spânzurat de multă vreme. Searbăd, țeapăn, sloi de ghiață De-astă iarnă-n părăsire, Ah! de-abia mai are viață, De-abia umbră de simțire!…

Primăvara face-un semn… Pe loc vântul se ridică Și l-al feei viu îndemn Peste fag el suflă, pică. Iată-o creangă spre copilă Că se pleacă și se-ntinde. Pe moșneagul trist, cu milă De pe creangă ea-l desprinde

Statu-palmă a scăpat! De sub tufe chiar îndată Iepurașul șchiopătat Ieșind iute, lui s-arată; Iar uncheșul cu rușine Zice-n limba bătrânească: “Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească!”

Și pe iepure sărind El se duce-n depărtare, Dar suspină tot gândind La frumoasa fată-mare. Și a vântului mireasă Lunecând pe iarba verde Cu-al ei mire-n lunca deasă Ca un vis frumos se pierde!