Vidra

Frunză verde peliniță, Pe cel deal, pe cea colniță, Primblă-mi-se-o cătăniță Cu doi bani în punguliță, Și cu doi în buzunari, Cu doisprece lăutari, Și cu doi, trei călușei Încărcați de gălbenei. Iar cu dânsa se afla, Tot pe lună se primbla, Stoian Șoimul, popă vechi, Cu potcapul pe urechi, Ce s-a lăsat de popie Și de sfânta liturghie De s-a dat în haiducie. El de mijloc o ținea, Lângă pieptu-i o strângea, Și mereu o dezmierda, Și mereu o săruta, Și lăutarii cânta, Câmpii de se răsuna. Când fu către dimineață, Popa se spăla pe față, Barbă neagră pieptăna, La baltagu-i se-nchina Și pe Vidra mi-o trezea Și din gură-așa-i grăia: „Știi tu, Vidro, ce-am gândit, Știi tu ce m-am socotit? Suflecă mânece largi Și-mpletește la colaci. Fă colaci mari de doi saci Pentru cumnăței burlaci, Ș-un covrig de un mertic Pentru cumnățel mai mic. Apoi haideți amândoi Cu cotiga cu doi boi Peste codri, peste munți, La cei socri cam cărunți."

Amândoi la drum plecau, Sus, la munte, se urcau Și mereu boii-ndemnau: „Hăi Plăvan, hăi Bourean, Juncănași de-ai lui Stoian". Opinteau boii mereu, Opinteau și suflau greu, Și cotiga scârțâia Și calea se-ngreuia. Iar pe când soarele-i sus, Pe când șoimul stă ascuns, Pe când umbra e scăzută Și se face nevăzută, Stoian popa se oprea Și de prânz el poposea În mijlocul codrului Unde-i larg voinicului, În poiana înflorită Cu frunzari acoperită, Unde iarba se-mpletește Și-n vârf se găitănește. Vidra masă că-ntindea, Și la masă că ședea Cu Stoian alăturea. Ei prânzeau și veseleau, De nimeni grijă n-aveau, Dar păcatul mi-i păștea, Pe Stoian îl zădăra Și Stoian așa grăia: „Oliolio! mândruța mea! De când eu mi te-am luat Nici un cântec n-ai cântat. Cântă-ți, mândro, cântecul, Că mi-e drag ca sufletul." „Alei! frate, dragul meu! Nu mai pofti să cânt eu, Să-ți cânt cântec haiducesc Cu viers dulce femeiesc. Eu dacă ți l-oi cânta, Apele s-or tulbura, Brazii mi s-or scutura, Munții mi s-or clătina, Văile or răsuna Și pe noi ne-a-ntâmpina Păunașul codrilor, Voinicul voinicilor, Iubitul nevestelor, Drăgălașul fetelor." „Las' să vie că nu-mi pasă, Eu că l-oi pofti la masă, Și de-a mai vrea altă hrană, I-oi da trei baltagi pomană."

Puse Vidra a cânta, Codrii a se deștepta, Apele-a se tulbura, Brazii a se scutura, Munții a se clătina, Văile-a se răsuna. Și deodată s-arăta Păunașul codrilor, Voinicul voinicilor: „Hei! Stoiene, bărbărie, Ce te-ai lăsat de popie Și de sfânta liturghie De te-ai dat în haiducie! Ce ne calci poienele Și ne paști fânațele?" „Ce poiene, măi Păune? Ce fânațe, măi nebune? Doar pământul nu-i al tău, Nici al tău nu-i, nici al meu, Ci-i tot al lui Dumnezeu." „Hei Stoiene, bărbărie, Vorbă multă, sărăcie! Dă-mi juncanii tăi drept vamă Și îți cată-apoi de seamă." „Ba, juncanii nu-ți dau eu, Că mi i-a dat Dumnezeu Să mă scoată de la greu." „Dă-mi pe Vidra ta de vamă Și îți cată-apoi de seamă." „Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pân' ce capul sus mi-a sta Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea." „Dă-mi baltagul tău de vamă Și îți cată-apoi de seamă." „Eu să-ți dau baltagul, eu? Vin de-l ia tu, fătul meu, De ți-e sufletu-ndrăzneț, Cât ți-e graiul de sumeț!"

Ei de brâie s-apucară Și la luptă se luară Zi de vară pân-în seară. Când în loc mi se-nvârteau, Când la vale s-aduceau, Nici unul nu dovedea! Dar Stoian mereu slăbea, Brâul lui se descingea. „Vidro, puiculița mea! Vin' de-mi strânge brâul meu, Apăra-te-ar Dumnezeu, Că-mi slăbesc puterile, Mi se duc averile!" Iară Vidra mi-i privea, Ochișorii-i strălucea, Inimioara-i se bătea Și gurița-i răspundea: „Ba, nu, nu, bădiță frate, Că vă-i lupta pe dreptate, Și oricare-a birui, Eu cu dânsul m-oi iubi." Stoian popa s-aprindea Și făcea el ce făcea Pe Păun că-l aducea, Și-n pământ că mi-l izbea, Cât pământul despica, Pân-în brâu că mi-l băga. Baltagu-apoi ridica, Capul lui Păun zbura; Trupul pe brânci se pleca, Lui Stoian se închina. Iar Stoian se întorcea, La Vidra-ncet se ducea, Se ducea posomorât, De gânduri negre muncit Ca un șarpe otrăvit. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui țintea, Ochii cătau bărbătește Și pătrundeau femeiește. Stoian popa mi-i zicea: „Vidro, fa, nevastă rea! Când de moarte mă luptam Și pe tine te rugam Să vii iute lângă mine Ca să-mi strângi brâul mai bine, De bărbat nu ți-a fost milă, De păcat nu ți-a fost silă Și cu glas dulce, frățesc, Zis-ai cuvânt dușmănesc: Că oricare-a birui Tu cu dânsul te-i iubi, Așa este, Vidro fa?" „Așa-i, Stoiene, așa! Am zis-o și-ncă-o mai zic Că mi-e drag cine-i voinic, De se luptă făr-a cere Ajutor de la muiere." „Știi tu, Vidro, ce-am gândit? Știi tu ce m-am socotit? Astă-vară am cosit Vro cinci clăi de le-am clădit, Patru mi le-am vârfuit, Iar unei vârfu-a lipsit Și mi-am pus în gândul meu Să-i fac vârf cu capul tău." „Iată capul de mi-l taie, Ca să-l pui tu vârf la claie Și te-nvață de la mine Ca să mori cum se cuvine!" Crunt Stoian se repezea Și capul îi retezea. Și țâțele-i le tăia Și pe câmp le-mprăștia; Apoi singur purcedea, La socrii lui se ducea. „Hei, Stoiene, popă vechi Cu potcapul pe urechi, Unde-i Vidra cea frumoasă, Fata noastră cea voioasă?" „Eu pe Vidra mi-am lăsat Într-un codru depărtat Hotărând moșiile Ș-așezând momâile Cu capul și țâțele." Bine vorba nu sfârșea, Pe loc cerul s-aprindea Și trei fulgeri repezea Pe Stoian popa-l lovea,

În cenușă-l prefăcea!