Vulcan

La gura Siretului, Prin postul Sân-Petrului, Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit, Cu postav verde-nvelit. Dar în el cine-mi era? Era Soliman Aga Cu cincizeci de ieniceri Care poartă-n brâu hamgeri. Ei veneau încet, încet De la Dunărea-n Siret, Vadurile străbătând, Malurile cercetând De-un Vulcan, de-un căpitan, Dușmanul lui Soliman. Iată, mări, cum venea, Că pe-un mal se întâlnea Cu trei fete moldovence Floricele dunărence, Vorbitoare, cântătoare, Și de pânzi înălbitoare. „Bună vremea la trei fete! De nu sunteți voi șirete, Spuneți nouă de Vulcan, Unde-i aprigul bogdan? Dacă-ți spune voi cu drept, Răsări-v-ar flori la piept, Flori cu față de bujori Și cu ochi de pruncușori. Lucrul vostru să sporească, Pânzele să se-nălbească Cum e coala de hârtie Și floarea de iasomie. Iar de nu-ti grăi cu drept, Arde-v-ar dorul în piept, Lucrul să nu vă sporească, Pânzele să nu albească, Ci la soare să-nnegrească Și la vânt să putrezească." Cele fete moldovence Floricele dunărence, De la mal se depărtau Și din gură cuvântau: „Atunce s-ajungeți voi Când îți afla de la noi Unde-i badea cel iubit Și de turci nebiruit!" Turcii se posomorau, Pe mal verde coborau Și de mers nu se opreau Pân' ce-n cale nu zăreau O sălcică rămurată Pe-un izvor rece culcată; Lângă salcie o bătrână Cu trei caftane-ntr-o mână De sânge spălându-le, De pietre bătându-le; Iar sub salcIe-un căpitan, Șoimul ager de Vulcan, Stând la umbră și dormind De-a lui viață ne-ngrijind, Că de pază mi-l păzește Și la capu-i străjuiește Pandelaș, un grec voinic Cu pistoale sub ilic, Slugă veche și iubită De stăpânu-i dăruită. Soliman s-apropia Și din gură-așa grăia: „Bre Pandele! de vrei bani Să nu-i poți mânca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-i peșcheș de împărat." Grecul lacom răspundea: „Dați-mi banii ș-om vedea." Soliman se bucura, Bani-n poală-i număra, Zece pungi de irmilici, Opt de rubiele mici Și vro trei de venetici. Iar Pandele ce făcea? La stăpânu-i se ducea Și cu brâu-i de mătasă, Brâu cu țesătura deasă Îi lega brațele-n cruci Și-l dăruia rob la turci.

Lângă malul ridicat Sta Vulcanul răsturnat Ca stejarul cel frunzos În pădure-aruncat jos. Împrejuru-i adunați Ședeau turcii înarmați Și pe rând se întreba Ca ce moarte i-ar afla? Unii ziceau să-l omoare Cu laț de spânzurătoare, Alții să-l cufunde-n apă, Alții să-l înfigă-n țeapă, Alții să-l taie pe loc, Alții să-l arunce-n foc. Iar Pandele-i asculta Și la rându-i cuvânta: „La cea moară părăsită, De stăpânul meu clădită, Este-o piatră de râșnit Care încă n-a slujit, Și e bună de-aninat De un gât de vinovat Și-n Siret de cufundat." Turcii toți evet ziceau. Pe Vulcan iute-l duceau Și de piatră mi-l legau Și-n Siret îl aruncau. Apele se deschideau Și pe loc se închideau Cum se-nchide pe-un mormânt Gura negrului pământ. Apoi turcii purcedeau, La Galați ei se duceau, Lăsând îndărătul lor Pe luciul apelor Vălurele ușurele Și vârteje-n cercurele. Iar Vulcan se cufunda Până ce de fund el da. Când în fund el ce făcea? Brâul cu dinții-l rodea. Mână dreaptă-și desfăcea, Din picioare s-opintea La lumină de ieșea. Apoi greu el înota Și din gură cuvânta: „Sărăcuț, amar de mine! Căci un ajutor nu-mi vine Să mă scoată de la greu, Să-mi lungească veacul meu!" Iată, mări, că deodată, Îi răspunde-un glas de fată: „Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine." Copilița sprintenică Sărea într-o luntricică Și cu mâinile vâslea, Pe Vulcan de mi-l scăpa, Iar Vulcan o săruta Și cu drag îi cuvânta: „Fire-ai, dragă, fericită! Că tu ești a mea ursită, Ca lumina de iubită. Mergi acum la tine-acasă Și-ți ia haine de mireasă Și m-așteaptă bucuroasă. Că eu dacă-oi izbândi Cu tine m-oi logodi, Ș-om face casa-mpreună, Să trăim viată bună."

El la târg se îndrepta, Mamei lui se arăta, Iar bătrâna lăcrima Și cu jale cuvânta: „Alei! dragă, de ești viu, Spune mamei ca s-o știu, Iar de nu, să te bocesc Trupul să ți-l pânzuiesc,

„Nu sunt mort, nu mă boci, Nici în pânzi nu mă-nveli, Ci în stremțe mă-nvelește De mă schimbă calicește." Făcea mă-sa cum zicea, În calic îl prefăcea. El pe ulițe apuca, Crâșmele de le cerca, Cerca una, cerca două, Pân-împlinea câte nouă... Când a fost l-a nouălea, El înuntru năvălea, Că-nlăuntru el văzuse Pe Pandeli ce-l vânduse. Vânzătorul sta culcat Tocma-n fund pe un macat, Lăudându-și faptele Și bându-și păcatele. „Noroc bun și veselie Celor ce-s în avuție, Să-mi faceți parte și mie! Căpitane Pandelaș, Tu, ce ești un bogătaș! Dă-mi o frântă de lețcaie Că foamea cumplit mă taie Și pân' la pământ mă-ndoaie." „Măi străine, măi sărace! De ți-e foame, n-am ce-ți face Că mă țin greu înșelat De toți banii ce i-am dat Pe ist paloș oțelit, Cu mănunchiul poleit." „Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat." Grecul beat paloșu-i da, Iar Vulcan cum îl lua, Ochii-n sânge-și încrunta Ș-apoi aspru cuvânta: „Alelei! fecior de lele! Vânzător zilelor mele! Nu te ținea înșelat De câți bani pe el ai dat, Dar te ține înșelat Într-a cui mână l-ai dat Alei! fiară veninoasă! Litfă rea, necredincioasă! Ce rău, spune, ți-am făcut, Turcilor de m-ai vândut? Ori la mine n-ai avut De mâncat și de băut? Haine bune de-mbrăcat? Cal frumos de-ncălecat? Ai vroit tu să mor eu, Dar n-a vroit Dumnezeu, Că de moarte m-a scăpat, Să te curăț de păcat!" Cum zicea se și izbea, Capul grecului tăia, Apoi trupu-i târâia Fără popă, nici prohod Pân la capra unui pod, Și podeaua ridica Și sub pod îl arunca. Apoi iar se întorcea, Iar pe uliți purcedea Și din turci el căsăpea Câți pe mână-i încăpea. Apoi iute alerga Și voios se cununa Cu cea fată moldoveancă, Floricică dunăreancă, Care-n haine de mireasă L-aștepta de mult acasă. Spusu-v-am cântec bătrân Și mai am vro două-n sân. De-ți avea suflete bune, Și pe-acele vi le-oi spune.