Poezie · 1897

Atunci-acum

Pe-aici au fost odată flori, Și sunet vesel de ghitară, Și dans în fiecare sară, Și rîs din revărsat de zori.

Și lac albastru oglindea, Ah! cât de-albastru până ’n fund, Castelul nant cu turn rotund Erau zîmbiri, visări.., se bea.

Și pe nisipul din alei Vedeai ades’ urmă-adîncă, De bărbătesc picior, și încă De mic pantof, — al lui, și al ei.

Acum când scapătă ’n amurg Prin geamurile toate sparte, Văitări de vînt, tot mai departe Plutesc pe lac, se pierd, se scurg.

Și vînturile gem mereu, Mai crud și mai sfîșietor, Trec peste lac departe, mor, Și ’n tot pustiul ăsta: — Eu.