Poezie · 1929

Umbra

Sticlă spartă, măcinată-n piuliță Și-nvelită într-o piele de șopârlă, Strânsă-n zdreanță și-nodată cu-o șuviță Smulsă dintr-un hoit de cal adus de gârlă Port în sân și nu mi-e teamă nici de boală Nici de hoți și nici de gropile din humă Că mi-a fiert-o vrăjitoarea într-o oală Subt cămașa unui om bolnav de ciumă.

De atunci nimica-n lume nu mă miră: Nici puterea cugetării, nici minciuna, Nici viața, nici cocleala de pe liră Iar iubita când mă-nșeală mi-e tot una. Și nu uit, că-n miezul nopții, în pădure, Dacă iarna urlă lupii fără preget E că-n șanț un vânător cu haine sure Le-nvârtește firul zilelor pe deget.

Mai înalt sunt de cât umbra la amiază Însă umbra-i mai înaltă cătră seară, Gândul meu cu ea pe pietre se așează Și — adâncimea de sub ele o măsoar, În pământ avântul paserii se curmă Ca-ntr-o gură ce se-nchide cu nesațiu Liniștit aștept minunea cea din urmă, Și mă risipesc trăind, — în timp și spațiu.