În exil

În loc de prefață

David Hume, unul din filosofiĭ secoluluĭ XVIII, începênd cu empirismul, a ajuns în filosofia sa până la negarea chiar a ființeĭ. Acest filosof zicea că noĭ n’avem de cât sensațiĭ, sau niște impresiĭ în presența lucrurilor, iar în absența lor imaginĭ, carĭ nu sunt alt ceva de cât impresiunĭ, însă maĭ slabe. Sensațiunile, sau iarășĭ impresiunile, sunt niște percepțiunĭ; imaginile sunt — ideĭ. Sensațiunile, imaginile, percepțiunile și ideile nu sunt la rêndul lor de cât nıste fenomene ale euluĭ nostru. Există oare vr’o ființă deosebită de aceste fenomene? O ființă externă, care să fi fost causa sensațiunilor noastre? O ființă internă, subiectul sensațiunilor noastre, subiectul și causa vrerılor noastre în urmă? O ființă supremă, principiul totaleĭ existențe?

Noĭ vedem sensațiunile noastre, ele există; dar vedem oare niscaĭ-va operațiunĭ, carĭ le fac să se nască? De asemenea, vedem vrerile noastre, ele există; dar vedem oare vre-o forță care le naște? Nu vedem, nu găsim în conșciința noastră de cât fenomenele deja produse. Noĭ nu vedem ceia ce le-a produs, nicĭ dacă vr’o ființă le produce; ideia despre o forță liberă, ideia despre o causă înlăuntrică sau externă, suflet, natură, Dumnezeu, sunt niște închipuirĭ, niște chimere. Ceea ce vedem noĭ sunt numaĭ asociațiunĭ de ideĭ, adică raporturĭ dıntre ideĭ.

Această doctrină filosofică a luĭ Hume, poartă numele de Nihilism, pentru că neagă existența ființeĭ, și nu admite decât fenomenul ca existență. Ce fel de morală decurge din această doctrină filosofică? Este următoarea: Nu există nicĭ un bine în sine, nicĭ o îndatorire pentru voınța,—care nu e liberă. Hume arată sentımentele carĭ exıstă în om, și ale căror efect este unirea oamenilor între eĭ, și tocmaĭ pe aceste sentimente sprijinește el morala sa. Desvoltatoriĭ filosofieĭ luĭ Hume au fost mai cu seamă Adam Smith și Ieremie Bentham. Cel dintêĭ economist și moralist, desvoltând teoria luĭ Hume zice: «Regula conduiteĭ omeneștĭ constă în a urma acestor sentimente.» Cel din urmă zice: «Singurul principiu al acțiunılor noastre este interesul personal». O dată ce toate ideile decurg dın sensațiunile noastre, orĭ ce bine nu maĭ poate fi alt ce-va de cât o plăcere, orĭ ce cumpătare un simplu calcul al plăcerilor și orĭ ce virtute—o simplă prudență Omul prin natura sa e egoist. Morala nu este de cât «regulamentarea egoismuluĭ». Plăcerea e o cantitate, ea se mĕsoară. Bentham dă regulele a un fel de morală aritmetică, pentru a face ast-fel evaluarea plăcereĭ: sunt plăcerĭ maĭ viĭ și maĭ întinse, sunt plăcerĭ maĭ durabile, maĭ fecunde, sau apte de a produce plăcerĭ noĭ, sunt plăcerĭ maĭ curate, în care se amestecă maĭ puțină durere. Aceste cantitățĭ se pot cântări și compensa și prın urmare se pot alege cele maĭ marĭ Despre calitatea plăcerilor Bentham nicĭ că se preocupă. Plăcerea e plăcere—și atât; «cel maĭ odios lucru plăcut are un bine în sine, și nu e odios de cât întru cât să pedepsește în urmă»

Ce devine societatea, când interesul personal cârmuește viața fie-căruĭ om? Desacordul intereselor nu va produce oare luptă, răsboĭ? Nu, respunde Bentham: Interesele generale sunt în armonie și dacă interesele personale sĕ ciocnesc, căcĭ cĭognirea intereselor individuale dovedește numaĭ că interesul personal a fost rĕu înțeles. Interesul personal bine înțeles e tot-dea-una identic cu dreptatea Simpatia ne face fericițĭ, când privim fericirea altuia; simpatia e bunul tutulor oamenilor, ea e unirea tutulor intereselor. Revoluțiunea francesă a proclamat drepturile omuluĭ, și reu a făcut, zice Bentham, căci nu există drepturĭ ci numaĭ interese, carĭ pot satisface întreg binele public.

Am resumat aci modul de a cugeta al luĭ

Hume și al prozeliților seĭ, de oare ce Nihilismul filosofic a dat prilegiu mareluĭ scriitor rus Turgheneff de a porecli de «nihiliștĭ» pe oameniĭ din generațiunea revoluționară din Rusia de la 1863 pênĕ la 1873.

N’a avut dreptate Turgheneff dând acest nume revoluționarilor din Rusia, căcĭ nicĭ unul dintr’aceștĭ revoluționarĭ n’a fost nihilist după calapodul luĭ Hume, precum n’a fost nicĭ realist după principiile filosofice ale luĭ Bentham.

Să mĕ încerc dar a descrie aci ființa morală și intelectuală a nihilistuluĭ, nu după cum l’a descris Turgheneff, care trăind la Paris, nicĭ o dată nu ’l-a cunoscut, după cum îl cunosc eu, care am crescut, m’am educat și am suferit în mediul «nihilist».

In ceia ce privește pe Turgheneff, trebuĭ să spun, că marele scriitor rus cu câțĭ-va anĭ înaintea morțeĭ sale, după ce a citit maĭ multe cărțĭ scrise de nihiliștĭ în străinătate, ’șĭ-a schimbat părerea; și când a primit din partea autoruluĭ acesteĭ cărțĭ un mic volum de poeziĭ, intitulat «Din fundul temnițelor» (Is-za-reșotki) a zis, adresându-se către Herman Lopatin:

— Ceĭ din Geneva prea aspru mĕ judecă, n’am cunoscut generațiunea tînĕră din Rusia, și de aceia am greșit; dacă așĭ fi cunoscut’o ultimul meu roman era să fie scris alt-fel.

Printre scriitoriĭ rușĭ, acela care maĭ adênc a analisat tipul revoluționaruluĭ rus, este Alexandru Herzen; acel Herzen, care în anul 1846 a iscălit la Londra împreună cu frațiĭ Brătienĭ, cu Kossuth, Mazzini, Louis Blanc și alțiĭ, faimosul apel către popoarele Europeĭ, chemĕndu-le să sfărîme jugul rușinos al robieĭ.

Și iată în ce mod desvĕlue Alexandru Herzen credințele și aspirațiunile revoluționaruluĭ din Rusia:

«Voĭ începe, prin a povesti într’un mod cât se poate de concis și precis cum actuala stare a civilisațiuneĭ din occident s’a reflectat în inteligența noastră din Rusia. Noĭ, ceĭ din Rusia, față cu Europa suntem niște simpli spectatorĭ, formațĭ, ce e drept, prin știința europeană dar avênd o altă origină, alte tradițiĭ. Europeniĭ nu sunt obicinuițĭ să asculte părerĭ străine; eĭ au fost și sunt civilisațiunea… întreagă civilisațiune pentru restul lumeĭ de aceia se cred a fi singura istorie mare, singurul și unicul grandios present.

Dar vaĭ! Aureola care înconjoară fruntea europeanuluĭ nu ne maĭ ĭa privirea. Civilisațiunea europeană e ca și o mare care debordează, ea nu poate nicĭ să rămâie în vechea sa albie, nicĭ să depășească limitele fatale. Ea se sbuciumă între stâncĭ, pe carĭ nu le poate depăși, nicĭ înghiți, nicĭ tîrî după sine, — de aci o confusiune stranie, o agitație sterilă; valurile atacă, valurile se retrag — și fiasco urmează după fiasco.

«Civilisațiunea europeană nu poate intra într’o nouă albie, fără de a arunca departe de la sine vechea sa îmbrăcăminte, sdrențele sale usate, la carĭ ține în ruptul capuluĭ. Ea e prea calică pentru a ceda o parte din moștenire, și n’are destulă abnegație pentru a se resemna la repaosul onorabil al uneĭ bătrâne regine, care uitând coroana, sĕ ocupă de ale gospodărieĭ; ea remâne pururea într’o stare de fluctuație provizorie, și, fără să știe e ipocrită, mulțumindu-se cu vorbe, fără a avea realitatea.

«Temeliile și forma actualuluĭ stat și a societățeĭ—așa precum ele s’au elaborat prin istorie, adică fără un plan și unitate — nu maĭ corespund exigințelor științeĭ și conștiințeĭ uneĭ minoritățĭ active, care e farul omenireĭ întregĭ. Tot ce au avut elastic aceste temeliĭ și această formă au dat; s’au făcut tot felul de combinațiunĭ, tot soiul de compromise, și de acum nu se maĭ pot face reforme, fără de a dărîma și nimici. E necesar ca mintea omuluĭ să se oprească, să declare că nu maĭ poate merge înainte, sau să se decidă a jertfi bazele «eterne» ale societăței.

«Și ce sunt aceste base eterne? Nu sunt alt ceva de cât basele foarte temporale ale unei organisații bicefale, hibride—de stat ex-feudal, burghez și militar, adică de un compromis între două extremități, de o diagonală nesigură între libertate și autoritate, de un eclectism social și politic, care neutraliseazâ. ori ce inițiativă. Spre acest juste milieu gravitează, oscilând, toate națiunile civilisate. Visurile din trecutul glorios, visuri despre un viitor mai senin, le mai turbură și nu le permite a să supune cu resemnarea acestui juste milieu; dar aceste platonice remușcâri de conștiință se vor calma, precum remușcarea creștinească s’a calmat în ceia ce privește păcătoșia neamului omenesc; aceste remușcări vor rămânea poate numai ca niște amintiri plăcute, ca pia desideria, ca un generos romantism, ca rugăciunea bogatului pentru cel sărac. Și apoi, nu văd o necesitate neapărată, ca idealul formulat să se realiseze într’o anume parte a lumei; lucrul de căpetenie este ca el să se-realizeze — și atât. Omenirea nu se oprește unde vrea, ci acolo unde puterile au lăsat-o, unde plasticitatea, energia s’au sleit. Lucru firesc, că nici prin gând nu ’mi trece ca lumea latino-germană să mi-o închipuesc esclusă din viitoarea palingenesie socială, pe care tocmai aceste popoare au relevat-o omenirei. Toți sunt invitați de natură și de istorie, dar este imposibil de a intra în lumea nouă, purtând, ca Atlas, vechea lume pe umeri. E necesar de a muri «în vechiul Adam», pentru a renaște în

«noul Adam» — adică, trebue neapărat să trecem printr’o revoluțiune cu desăvîrșire radicală.

«Știu că e greu, e foarte greu de a defini într’un mod concret ceia ce trebue să fie revoluțiunea radicală. Dar să luăm un singur exemplu pe care ni’l oferă istoria: revoluțiunea creștină.

«Lumea orașului etern» se ducea, gonită de barbari, sleită, căzând sub povara prea grea pe care Roma’i încarcase umerii. Lumea aceea poseda trecutul său propriu, prestigiul puterei, civilisațiunea, avuția; ea putea s’o mai ducă încă mult timp, dar.... a sunat ora unei revoluții, care ’i zicea: «virtuțile tale sunt vicii, ideile noastre sunt absurde pentru tine, deci între noi și tine — nimic comun». Era necesar sau de a învinge.... sau de a cădea în genunchi înaintea crucei, și a Celui Restignit.

«Cunoașteți legenda despre acei marinari cari se întorceau din Grecia și Italia pe timpul lui Tiberiu. Ei povesteau că într’o noapte, pe când vâsleau în apele Peloponesului, un om sinistru le apăru printre niște stânci de pe mal, și le făcu semn de a se apropia. Acest om le-a strigat: «Pan a murit!»

«N’a murit p’atunci bătrânul Pan, dar era în agonie, și nu mai putea să scape de moarte. Ungerea sa cu mir a durat un secol. El s’a făcut creștin, s’a călugărit și a lăsat averea sa mănăstirilor. Un călugăr ocupă locul Cesarilor, și Olimpul se transformă într’o grădină a Lazaretului, umplându-se cu muribunzi, slăbănogi, executați; în loc de Iupiter era acum o cruce cu cel Răstignit, în loc de zeii veseli — două femei în lacrimi. Iată ce înțelegem noi sub revoluțiune.

«Lumea creștină a avut și ea, la rândul său, crisele sale, transformările sale, evoluția sa, dar n’a avut o revoluție. Renașterea, reforma, n’au ieșit din sînul bisericei, ele au simplificat’o, au remaniat’o, au înpodobit’o numai. Chiar Revoluția cea mare nu represintă de cât secularisarea creștinetăței, și canonisarea lumei antice; ea e creștină și romană prin geniul său, sacrificând fără îndurare pe individ pentru «Salus populi» pentru «stat» pentru «republică», precum biserica a sacrificat pe omul pentru «mântuirea sufletului » Revoluțiunea, luptând, a atins niște principii drepte, dar nerealisabile în condițiunile actualului stat :

Dărîmăturile ’i au oprit pășirea înainte.

«Drepturile persoanei juridice.

«Drepturile omului.

«Dreptul rațiunei.

«Libertate, Egalitate, Fratern"'

«Curcubeu plin de făgădueli!

«Inviolabilitatea individului se sfărâmă de protecțiunea absolută a statului, drepturile omulul se lovesc de dreptul roman; libertatea e imposibilă sub omnipotența statului; Egalitatea e o himeră față cu inegalitatea desvoltărei, Egalitatea între somitățile inundate de lumină și mulțimea cufundată în întuneric ? Ce fel de fraternitate poate fi între stăpânul care usează și abuzează de capital, și între lucrătorul usat și abusat de muncă — singurul avut al său... Europa ’mi se presintă ca un om, care a ridicat piciorul pentru a păși peste fruntarii și cuprins de odată de nostalgie, a rămas în acea posiție neplăcută.

«Nimeni nu silește pe europeni de a se expatria, dar atunci rămâneți liniștiți, și aruncați haina revoluțiunilor de la 93 — 48. Cumulul conservatismului și revoluționarismului începe a deveni revoltător. Aveți remușcări, și pentru a vă justifica în ochii burghezimei, voi repetați mereu vechiul cântec privitor la peirea moralei, ordinei, familiei. Despre religie nu pomenesc, căci nu o aveți. Religia pentru voi e un fel de frâu pentru a înfrâna poporul muncitor.

«Morala, familia ! Care morală ? Morala ordinei existente, morala respectului autorităței și a proprietăței. Restul — glume.

«Și, când a fost o revoluție imorală ? Revoluțiunea tot-d’a-una a fost strașnică, aspră, virtuoasă din necesitate; ea e tot-d’a-una devotament, pentru că tot-d’a-una e primejdie, peirea indivizilor pentru principii. Cei dintâi creștini au fost oare ființe imorale ?

«Socialismul chiar în fasele sale cele mai exaltate nici o dată n’a ajuns până la ideia comunităței bunurilor propagată de apostoli, nici la ideia republicei copiilor lui Platone, nici la negațiunea familiei penă la dorința de a crea instituții de infanticid și de case publice pentru celibatari...

«Nu e vorba în realitate nici de familie, nici de morală, ci e vorba de a salva puțin libertatea, și mult, mult de tot proprietatea. Restul e elocință, circonlocuțiunea. Proprietatea — iată blidul cu linte pentru care Europa revoluționară și democrată ’și-a vândut prioritatea principiilor Marei Revoluțiuni de la 1789. Democrația europeană a preferat să devie rentieră retrasă din afaceri. Perfect! Dar atunci de ce dânsa se mai fălește că face aceasta pentru fericirea omenirei și mântuirea civilisațiunei ?»

Aceste citații, cam lungi, resumează, după părerea mea, perfect, convingirele fundamentale ale nihiliștilor asupra trecutului revoluționar a Europei; în aceste citații se concentrează întreagă critică nihilistului în ceia ce privește democrația europeană.

Trec acum la citațiile prin cari Alexandru Herzen formulează convingerile intime ale nihilismului :

«Noi, societatea cultă din Rusia, suntem abia în ajunul istoriei noastre. — Am vegetat, ne am întrupat, apoi ne am instalat. Am trecut printr’o învățătură crudă, și n’avem cu noi de cât conștiința forțelor noastre și a aptitudinei noastre. Dar acestea sunt mai mult simptome de cât fapte. Noi, propriu zis, n’am trăit încă; am fost o mie de ani în pământ și două secole la școla — imitațiunei. Noi abia ieșim din germene.

«Tot ce are Occidentul—toate meșchinăriile sale ne lipsesc. Nimic roman, nimic din antichitate, nimic catolic, nimic feudal, nimic cavaleresc și aproape nimic burghez în amintirile noastre. De aceia nici un regret, nici un regret, nici o relicvie nu ne oprește. Monumentele noastre sunt inventate, — convinși fiind că un inperiu nu poate exista fără a avea monumentele sale. Cestiunea pentru noi nu constă în păstrarea și conservarea achisițiunilor noastre, nici în înmormântarea morților noștri ; acestea nu ne îngrijesc; noi suntem preocupați de cestiunea: de a ști unde sunt cei vii!

«Descendenți de coloni și nu de cuceritori, noi suntem un popor de țărani. Poporațiunea rurală e basa și seva noastră. Torentele de slavi au căzut peste platoul dintre Dunăre și Volga, s’au așezat acolo și au ocupat solul, care nu aparține nimănui. Ei n’aveau titluri, ci numai foame. Popoarele finice, cari trăiau în păduri, s’au contopit cu slavi, d’aci mai multe cuvinte turanice în limbă și trăsuri etnice turane la noi.

«Nimic eroic în originele noastră.

«Pe ici pe colea câte un oraș, apoi sate și iar sate întărite, niște principate ce se formează, apoi un stat federal rău alcătuit. După aceasta jugul mongolilor,—lupta, desrobirea, și un stat în creștere.

«Poporul de țărani s’a întocmit în stat, și tocmai pe aceasta se întemeiază viitorul său și originalitatea sa, precum și credința sea în pământ: că adică pămentul pe care’l cultivă, aparține lui, și rămâne inalienabil pe tot timpul cât rămâne individul în comună.

«Trăind în curgerea lungilor secoli, plecat sub jugul robiei, țeranul rus a conservat religia sea pentru pământ: Lovitura cea mai tare pe care a primit-o poporul rus, a fost cea dată nouă de civilisațiune, care se încercase de a ne desnaționalisa, fără a ne umanisa, și tocmai dânsa ne a relevat socialismul, de care are așa mare frică.

«Poporul de prin sate, țărănimea, a remas în afară de civilisațiunea impusă nouă. Marele pedagog Petru I, în ceia ce privește țerănimea, s’a mărginit în a o încatina și mai tare. Țăranul ultragiat, prădat, vândut ca vita, din când în când ridica capul, și atunci curgeau șiroaie de sânge. Rescoalele țărănimei au făcut pe Ecaterina II să se cutremure în tron. După rescoală, țăranul, tot-d’a-una învins de armată, a căzut din nou în starea sa de desnădăjduire tăcută, ne mai țiind la nimic în lume, afară de pământ, singurul isvor, care ’i mai remânea pentru a nu muri de foame.

«Și pe când țăranul-soldat trecea Balcanii și Alpii, câștigând victorii peste victorii și lărgind mereu hotarele imperiului, tatăl-său și frații săi mureau sub vergi, prădați în mod legal de o nobilime avidă, cheltuitoare și sălbatică ; totul i s’a răpit—virtutea sea musculară, femeia sea, copilul seu, și printr’o uimitoare lipsă de logică, singurul lucru care ’i mai remânea era — pământul.

«Câte lacrimi n’au stropit acest pământ țărănesc ? Aceste lacrimi au cimentat legătura strânsă dintre pământ și țăran. Nimeni nu știe ce a suferit țăranul nostru pentru prosperitatea statului. Tânguelile sale, strigătile sale de durere, suspinul seu de agonie, revoltele sale supreme — totul și toate sunt pierdute în archivele poliției. Acest Laocoon al nostru perise cu fiii sei într’o noapte neagră de iarnă, fără ca să aibă un sculptor, martorul luptei sale cu cei doi șerpi: nobilirpea și ocârmuirea. Zăpada acoperi totul eu lințoliul său; Și tocmai această crimă istorică a ajutat pe țăranul nenorocit de a legalisa dreptul său la pământ.

«Dacă emanciparea s’ar fi făcut înaintea crimei, pământul ar fi fost răpit de la țăran, fără ca dânsul să fi fost liberat în adevăratul sens al cuvântului. O jumătate de secol de martiriu și de suferințe mai mult, au salvat instrumentul de muncă...

«Și tocmai pământul a fost aproape uitat de către revoluționarii la Occident; el a fost lăsat în al doilea plan ca și țăranul. Totul se făcea în orașe și prin orașe, totul pentru tiers-état; une ori era câte un gând despre lucrătorii de oraș, și aproape nici un gând despre țărani. Resboiul țăranilor din Germania e o excepțiune, — dar ei cereau pământ și au fost nimiciți. A fost secularizarea, confiscarea, parcelarea, trecerea din mână în mână, de la clasă la clasă — deplasarea pământului — dar n’a fost nici o basă nouă, nici un nou principiu, nici o organisație generală. N’am auzit nimic nici din înălțimea tribunei groaznicului Convent, de cât de la Robespierre care s'a urcat pe tribună pentru a renega ideile sale agrare, nici de pe vîrful baricadelor din Iunie! Unul — Lasalle — a crezut că pământul prea leagă, prea fixează, îngreuiază libertatea individuală a lucrătorului, reține pășirea sea înainte ca o ghiulea atârnată de picioare; în ceia ce ne privește pe noi, — ne simțim mai bine, când avem sub picioarele noastre solul, care ne hrănește, de cât dacă ne-am balansa în aer după capriciul vântului, fără de a avea un alt reazim în contra mizerii de cât greva și calea parlamentară.

Departe de noi ideia că raportul nostru cu pământul ar fi soluția cestiunei sociale, dar noi totuși suntem convinși, că aceasta este basa uneia din soluții. Ideile sociale în încarnarea lor vor avea o varietate de forme și de aplicații ca principiu monarhic, aristocratic, constituțional. Soluția noastră nu e o utopie, ci o realitate, un fapt. Condițiunile geografice ne sunt favorabile. Cestiunea pentru noi constă nu în a nega, ci a afirma dreptul la pământ, a'l ridica în conștiința țăranului, a’l generalisa, desvolta, aplica și a’l corige prin neatârnarea personală.

«Comuna patriarchală a conces individului pământul, pe prețul libertăței sale. Omul rămâne legat de sol, de comună. Cu pământul împreună el a trecut rob la boeri, cu pământul micșorat înbucătățit el a fost emancipat. Acum e necesar să’l emancipăm de pământ, fără ca el să’l piardă. Îi trebuiește Pământ și Libertatea.»

Trecând apoi iară și la Apus, Alexandru Herzen scrie, adresându-se către democrația europeană :

«Libertățile voastre.... și unde sunt ele?

«Trebue să te urci foarte sus pe Alpi sau să treci peste mări, pentru a vedea cea mai rudimentală libertate.....

«Orgoliul unul trecut mare nu vă permite de a vedea actuala voastră stare, causele ei, primejdia care vă amenință....

«Primejdia voastră nu-i din partea Rusiei; dacă Rusia a mers până la Paris, cauza e că mai sunt prusieni și alți germani, cari îi țin în tovărășie și le arată calea....

«Primejdia nu e în Rusia, ci în avortarea revoluțiunei pentru Europa civilisată....

«E crud de a tulbura visurile unui bătrân, pe care noi îl stimăm, dar pentru ce densul e așa de arogant și așa de orb, așa de provocător și așa de netolerant ? S’ar părea ca și cum el ar vorbi încă de pe tribuna convențiunei resimându-se cu mândrie pe drepturile omului, inviolabil, liber și respectat în ființa sa. S’ar părea că Europa a remas încă volteriană a enciclopediștilor, a iacobinilor și jirondiștdor, a lut Kant și Schiller.

«Noi suntem gata de a onora în democrația europeană trecutul ei. Noi nu voim alt ceva de cât să acoperim ranele sale, ca semn de gratitudine pentru povețele primite....dar ceasornicul acestei democrații a stat.

Intr’o altă scriere acelaș scriitor rus vorbind despre elementele sociale din cari se compune Rusia modernă scrie următoarele.

«Jos, la basă, avem comuna rurală; liniștită în așteptările sale, lentă, dar sigură în desvoltarea sea, conservatoarea ca muma care păzește la sînul său copilul mult dorit. Comuna e monada țăsăturei enorme care poartă numele de Rusia.

«Sus, alăturea de stat, care turtește cugetul liber, o forță, o putere recunoscută de inimicii sei, de către împeratul, de către biserică, de către literatura polițienească, e Nihilismul.

«Acest Nihilism cu toate astea nu e nici un fel de organisație, nici un fel fie complot — ci o convincțiune, un mod de a privi lucrurile. Tocmai înaintea acestei convingeri, în fața acestui mod de a'și înfățișa lucrurile, împăratul Alexandru al II-lea, întâlnind odată pe stradă câți-va studenți, a zis, adresându-se către ministrul său de resboi.

— «Să-ți fie frică mai cu seamă de acest inamic!»

Repausatul împărat, omorît la 1881 pe stradă, avea mare dreptate. Convingerea liberă, modul de a privi lucrurile fără vr’o piedică teologică, fără considerații lumești fără idealism, romantism, fără vr’o virtute de paradă sau rigorism afectat — nu provine de cât din știință. Această goliciune tocmai a înghețat inima autocratului.

Dar ce legătură poate fi între un popor semi-selbatic și între nihilism, despre care scrie Alexandru Herzen?

«O întrebare se presintă, zice scriitorul rus, și anume aceia de a ști unde se află puntea de comunicare între nihilism și comuna țărănească; adică între știința crudă și scrutătoare, și între credința oarbă și naivă ; intre știința adultă și marele copil, care în somn visează încă că țarul e bunul său părinte și Maica Precista cel mai bun leac în contra holerei și incendiului ?

«La această cestiune voi răspunde prin a adăoga, că țăranul rus mai are un vis frumos: el visează că pământul îi aparține lui. Deaci, lucru firesc — minoritatea cultă, dar și realistă, se întâlnește cu țăranul rus pe terenul cestiunilor sociale și agrare. Iată dar și puntea.

«Cugetarea, știință, convingerea dogma, nu remân la noi nici odată în stare de teorii de un ce abstract; din contră, ele năvălesc, fără să aibă un câmp, cu prea mare avânt—în viață practică, dorind a sări din pragul ușei drept în mijlocul arenei. Noi putem trăi lung timp într’o stare de amorțeală morală și de somnolență intelectuală, dar odată gândirea deșteptată, dacă ea nu sucombă sub greutatea unul mediu groaznic, dacă ea resistă insultei și distracțiunei, primejdiilor și lenei,—ea merge înainte penă la cea din urmă consecință, logica noastră ne avend stavilar într’un trecut neșters sau cicatnsat.

Dualismul germanilor, cari știu că viața «der Theorie nach» nu coincide cu sferele practice, și deci se resemnează cu acesta — ne este antipatic nouă nihiliștilor.

«Femeile și fetele se aruncă în brațele noilor doctrine, și cer independența persoanei lor, cer demnitatea muncei. Nimic analog nu s’a văzut din timpurile Sen-Simonismulul....

«Societatea în care femeia e atât de ostenită și gândul ei e așa de neîndurător, trebuia să fi fost adânc atinsă ; trebuia ca acea societate să fi fost foarte umilită, jignită, înșelată, ultragiată, pentru a începe la urma urmelor prin a se îndoi, și apoi a se arunca fără teamă și reservă în marea rece și fără mărgini a adevărului gol. Cine cunoaște istoria sufletelor noastre necăjite, bolnave, calicite?...

«In știință și cărți am găsit noi o patrie, în istoria Occidentului o tradiție: e tradiția marei lupte a secolul XVIII. O, cât am iubit noi și cât de liber am respirat aierul curat al marei fortune de la 1789! Noi ne-am plecat cu venerațiune înaintea figurilor sombre ale marelui vostru consiliu republican, care au inaugurat era nouă a rațiunei și libertăței!

«Credința pasionată a tinerimei ruse pentru teoria germană și practica francesă, părea justificată la 1848....

«Dosul medaliei e cunoscut. Revoluția de la 48 nici nu s’a isprăvit, și noi ne am întors din Ierusalimul modern, precum Luter s’a întors din Vatican încă odată «heimalhlos», vagabonzii lumei morale, noi am rămas fără un punt de reazim în fața puterei țarilor.

«Exilații revoluțiunei de la 48 nici n’au ajuns încă la destinația lor, și deja o societate socialistă a fost descoperită la Petersburg. împăratul Nicolae — lovi cu ferocitatea sea ; Oamenii periră — ideile au rămas».

In aceste citațiuni din Alexandru Herzen să reflectează plastic întregul credo al generațiunei care ne a precedat pe noi oameni numiți în Rusia «oamenii anilor 70» Această generație era deja revoluționară.

In ceia ce privește arta și literatura, atât cea rusă cât și cea europeană, părerea generațiunei urmașii căreia am fost noi, se poate resuma în următorul mod:

Arta, contrariu părerilor multora, e aptă de a representa tot, cu singura condițiune de a pune pe orice lucru pecetea frumosului; adică, cu alte cuvinte, ridicând ori ce lucru, fie el un sunet, fie o formă la nivelul Madonei și zeilor. Cu tot orizont așa de larg pe care’l posedă arta, totuși ea are un hotar, peste care nu poate trece. Există o stavilă, peste care nu trece nici arcușul vioarei, nici penelul pictorului, nici dalta sculptorului, nici condeiul scriitorului; — arta, în fața acestui stăvilar, pentru a să răsbuna, produce caricatura. Și această stavilă este — burghezimea, pe românește burtă-verzimea... Pictorul sau sculptorul care reproduce perfect pe omul gol, sau acoperit cu zdrențe, sau îmbrăcat într’o toagă, cuirasă, haină călugărească, se oprește în desperare, când e vorba de a reproduce p’un burtă-verde în frac.

Cauza e caracterul burghezimei, cu tot ce are el în sine. Acest caracter e prea îngust pentru artă, care se ofilește în contact cu densul precum frunza supusă chiorului, perde imediat culoarea sa. Dacă totuși mai există o artă burgheză, aceasta se datorește faptului, că în viața burgheză une-ori isbucnesc și se framentă pasiunile omenești, voind să iese din mediul strîmb în câre sunt constrânși; aceste pasiuni în frământarea lor, fac obiectul artei.

Burghezimea are doue calități: acuratețea și moderațiunea. Viața burghezimei e plină de defecte mici și de calitățile mici; ea e foarte calică, fuge de tot ce e extravagant, ce e de-prisos : grădina cu flori se transformă în bostănărie, plantele decorative în fasole și bob. Acesta e un mare pas înainte pe calea economică — nu încape îndoială, dar numai atât Arta mai cu înlesnire și găsește obiectul într’ un mediu avut, bogat sau într’unul sărac și miserabil, de cât într’unul plin de satisfacțiune mediocră. Ce rol poate avea arta într’o casă burgheză? Acela de mobilă aurită, cadre mari, piano și cărți, zugrăvite pe părete, pentru a represinta o bibliotecă. Arta nu se poate împăca cu un singur lucru în lume—cu ceia ce e vulgar.

Și cu toate astea întreagă lumea cultă modernă e osândită să devină burgheză. Burghezimea e idealul întregei Europe moderne; ea este acea «găină în ciorbă» despre care visa Henrich IV: o casă proprie, școală pentru copii, dotă pentru fată, și argați buni în curte.

Țăranul jefuit de boer și arendaș; argatul, care muncește pentru o sîmbrie de nimic, mâncând mămăligă mucezită și pastramă împuțită, lucrătorul din oraș, n’au alt ideal de cât acela de a pune mâna pe ceva parale și de a deschide cârciumă sau dugheană. A isbutit, a pus mâna pe parale........ bietul om ’și șterge sudoarea de pe frunte, și se gândește cu drag la copiii săi: Băieții nu vor mai avea nevoie de a munci viața întreagă ca niște ocnași, fetele nu vor mai deveni prostituate.... Acest ideal al cârciumarulul, a prăvăliașului, a comerciantului, a bancherului, pururea plutește în aier înaintea ochilor fie cărui muncitor, până ce mâinele sale ostenite de muncă nu i se vor încruțișa pe piept, până ce ochii nu se vor închide pentru vecinicie.

Burghezimea este ultimul cuvînt al civilisațiunei întemeiate pe proprietate. De jos totul se urcă spre burghezie, din sus totul cade în burghezie. .. In afară de burghezie astăzi nu-i scăpare, nu-i ideal.

Dar ce poate face cu un atare ideal arta?

Ce poate face cu un atare ideal literatura?!

Burghezimea șterge, nimicește personalitate, individualitate, dar persoana ștearsă e sătulă, îmbrăcată în haine curate. Aceasta e ceva ! Este cu neputință însă de a zice copiilor lui Murillio: vă șade mai bine, dragii mei, în sdrențe, nu căutați să deveniți niște burtă-verde! Domnia burghezimei este răspunsul mulțimei la avortarea marei revoluții. Ieșirea din această fașă istorică o arată Karl Marx, dar predecesorii noștri n’au cunoscut pe Marx. Ei nu vedeau de cât că la spatele mulțimei burgheze de astăzi stă o altă mulțime de candidați, pentru cari moravurile, ideile și modul de trai a burtei-verzimei sunt singurul țel, singurul ideal, ei credeau că mulțimea desculță și flămândă, muncitorimea adusă la sapă de lemn, n’are altă cale de mântuire de cât aceia care duce la burghezie; ei nu-și puteau închipui cum, prin ce minune statul burghez actual se poate transforma în statul muncitorimei, în stat social-democrat, precum noi azi nu putem să ne închipuim, prin ce minune și cum statul social-democrat, statul marxist, va garanta va salva pe individ de omnipotența statului.

Secolul nostru e mai cu seamă secolul cercetărilor. Gloria sa constă în faptul că el a întrodus știința în viață; din altă parte, tot el e acusat de a fi jertfit întreaga sa activitate pentru actualitate, în dauna idealului. Alături însă cu această tendință a veacului în cam trăim, vedem o minoritate aleasă, care sufere de «dorul idealului.»

In ce mod, cum se poate împăca o așa de flagrantă contradicțiune?

Parcă altă dată, în alte timpuri, oamenii nu studiau, nu cercetau și nu căutau să aplice în viață știința? Intru cât-va-da. Dar cercuite în anumite condiții epocele trecute poartă sigiliul unei unități de direcțiune. Secolul XVIII s’a ocupat mai cu seamă cu cercetarea adevărurilor concrete, cari sunt aplicabile în viață, iar literatura servea de întroducător a acestor adevăruri în societate. Acesta e începutul publicisticei.

E greu, e foarte dificil de a caracteriza secolul nostru printr’o formulă scurtă. Timpul nostru nu posedă o direcțiune largă unică, care să caracteriseze secolul nostru; el cuprinde o mulțime de direcțiuni și contraziceri. In acest secol s’au păstrat o mulțime de curente din secolul trecut, cari au supraviețuit timpul lor și s’au contopit cu timpul nostru. De aceia n’a existat vr’o epocă mai complecsă și mai contradictorie. Analisă și ilusii, positivism și misticism, subiectivitate și cosmopolitism, pesimism și cele mai nerealisabile utopii, generalizațiile cele mai largi și detaliarea cea mal amănunțită—toate aceste contraziceri reale sau aparente se unesc sub stindardul «progresului și civilizațiunei» secolului XIX.

Este aproape sigur că pentru a prețui drept timpul nostru este necesar a recurge la prorociele utopiștilor, dupe prorociri problemele secolului nostru se pot resuma în următorul mod: căutarea adevărului în diferitele sfere ale științei, multiplicarea științei și a investigațiunei, ca căi spre absolut, și spre perfecțiunea nemărginită, — pe temeiul științei universale; concordarea științei cu viață socială, adică aplicarea reală a științei în viață, contopirea științei cu poesia, împăcarea realităței cu idealul, pe cale științifică; în fine, ca încoronare—slujirea omenirei, ca singura resolvare posibilă a problemei.

Dar dacă secolul nostru a supus investigațiunei cele mai variate sfere de cercetări, pe de altă parte el a pierdut acele adevăruri fundamentale cari singure dau liniștea sufletească și ne fac să prețuim cea ce am dobândit prin știință. Lipsa de o conclusiune finală a produs o criză, care se manifestă azi în formă de șovăire între Ideile cele mai contrazicătoare, într’o emoțiune a cugetărilor și o adîncă mâhnire sufletească. Scepticismul secolului nostru să apleacă spre un compromis, care și-a găsit expresiunea în panteism. Lepădându-se de formulele vechi, secolul XIX, în fie care sferă de cercetare a proclamat libertatea cugetărei; el se încearcă să descopere legătura intimă care există între diferitele sfere ale intereselor sufletești, și tinde a le contopi, în vederea unităței supreme. Diderot scria: «Lărgiți ideia despre Dumnezeu», iar secolul nostru cere sus și tare că «să lărgim ideia despre artă, morală, adică să lărgim hotarele domniei noastre sufletești.»

Nici o dată știința n’a fost așa de puternică; secolul nostru a înțeles că mintea și știința sunt forțele cele mai puternice ce posedă omul.... și în această pîrghie vede speranța în viitor. El crede că perfecțiunea omenirei e strîns legată cu achizițiunea cunoștințelor științifice, crede că știința va face ca dreptatea și adevărul să triumfe; el crede în fine, că progresul se face de și lent, dar mereu, cu toate perturbațiumle eventuale și stavilele ce i se pun în cale. In cercetare caută el resolvarea acelor cestiuni, cari frământa omenirea.

Frământat de dorințe mari, precum și de nerealisabilitatea acelora, secolul nostru trăește o viață intelectuală așa de intensivă, în cât a devenit bolnav. El n’are nici o măsură în dorințele sale : aplecând urechea pentru a surprinde marea taină a naturei, el nădăjduește că va deslega enigma care’i-va lumina totul, și prin urmare și destinul omului pe pământ.

In alte vremuri omul găsise respuns la acea enigmă în religie, în știință, în artă. Acum el știe că în fie care sferă se găsesc mal multe răspunsuri, că cugetul său descoperind complecsitatea fie cărui «cum», este dator de a face deducțiuni și de a împăca toate contrazicerile. De aceia tocmai secolul nostru e plin de utopii, de lupte, și de încercări de împăcare. Nici o dată ca astă-zi omul n’a privit încă așa de drept în ochii Sfinxului despre care am vorbit în «Temniță și Exil», nici o dată nu s’a apropiat așa de mult de resolvarea enigmei. Știința’i a desvelit nemărginitul, — dar dânsul a pierdut firul Anandei în labirintul cugetărel sale; multe sunt drumurile, dar care duce spre Damasc ?

Omul secolului nostru a cules fărâmăturile vechilor civilisații, a explorat remășițele tinereței globului nostru, a pătruns trecutul generațiunilor cai au locuit acest pământ, a studiat cum au trăit ele și unde anume s’au oprit. Unii din contimporanii noștri adunând comentarii, deducții și ipoteze, au uitat în munca lor puntul de plecare și scopul acestei activități intelectuale; alții, înavuțiți prin achisițiunea cunoștiințelor culese—remân totuși cuprinși de desperare. Fie care generație începe din nou munca desperată, nădejduind de a crea pentru urmașii săi un adăpost de liniște, liman de mântuire. Dar totul e în zadar! îndoiala nu lasă pe om în pace, și dânsul nu se va liniști, nu poate să se lase de a munci ; el nu vrea să părăsească sublima speranță de a se urca în fine pe un pisc, de pe vîrful căruia va putea îmbrățișa nemărginitul complex al faptelor, din care complex va ghici enigma. Studiind și cercetând mereu, el vede că remâne tot așa de departe de scopul cercetărilor sale; dar vai, el știe că desprețuind știința va desprețui cea mai redutabilă armă ce posedă pentru a învinge... Și iată-l dar iarăși și iarăși studiind, iarăși și iarăși cercetând... In ori-ce descoperire nouă el vede o nouă literă din inscripția ieroglifă, care ascunde taina.

Știința a satisfăcut multiplele trebuințe ale omului, dar setea sufletului său n’a potolit’o și nu o poate potoli.

In cercetarea lumei aparente, omul modern crede a găsi explicarea lumei spirituale. De aceia tocmai secolul nostru a întîmpinat cu așa bucurie positivismul, care se crede a fi un sistem filosofic, de și îl lipsește ori-ce profundiate, ori-ce consecuență a dovezilor și un orizont întins al raționamentului. Importanța colosală a științelor naturale a produs cea mal mare influență asupra studiului istoriei și criticei. Metoda naturalistă e aplicată la toate ramurile de studiu. Pe temeiul faptului istoric și a legei naturale, noua metodă a stabilit o legătură strânsă între lumea spirituală a omului și lumea concretă, scoborând toate manifestațiunile spirituale din înălțimea lor de odinioară până la sumara explicare a lor prin teoria materialismului economic. Apoi după teoria «mediului» s’a nimicit activitatea liberă a persoanei umane, înlocuindu-se prin fatalism;

individualitatea e strivită de legile naturale, și oamenii mari ies parcă din retortă, iar operele lor devin un resultat neînlăturabil, calculat matematicește. Prin fatalism se semnalează influența legilor naturei, — prin niște agenți externi, soarta istorică a popoarelor.

Această metodă, care la aparițiunea sa a orbit lumea, mulțumită genialităței oamenilor de știință cari au inventat’o, nu mai satisface pe omul modern, căci strâmtorează modul nostru de a pricepe. Spiritualismul inerent omului prin educațiune, e în antagonism cu positivismul secolului, — și să revoltă.

Omul modern se întreabă, în ce anume sferă a Egalităței și a idealismului se poate găsi respunsul? Unde se află libertatea și revelațiunea? în natură? Dar omul a pierdut capacitatea de a percepe direct, căci reflexiunea a ucis totul. In știință, și în istoria omemrei ? — Dar omul știe că știința, șovăește, și mâine neagă ceia ce a afirmat încă ieri abia. — In filosofie ? Dar și aci sistemele se schimbă mereu. Atunci unde e acel «pol» care e centrul evenimentelor trecătoare ? Omul a vroit să pătrunză în esența lucrurilor ca în această entitate să găsească cheia enigmei, și s’a convins că nu poate de cât constata legea— și atât. Causa remâne deci pururea necunoscută, și enigmaticul pentru ce remâne pururea pentru dânsul transformat în doveditul cum.

Realul nu mai poate să ne satisfacă, iar abstractul mereu ne alunecă din mâini, nu se supune dovezilor. Să se abție de a se preocupa de el omul nu poate, căci aceasta ar echivala cu a se întoarce la adevărul apriori, adevărul care a existat înaintea științei!

De aceia tocmai, omul modern și-a schimbat atitudinea față cu știința; el voiește de acum înainte să se împărtășească de viața bogată a omenirei, el vrea să întrupeze în sine toate contrazicerile: Microcosmul să devie cheia pentru macrocosm.

Secolul nostru voește să îmbrățișeze în lărgime ceia ce nu poate pătrunde în profunzime ; universalitate — iată idealul și problema secolului nostru ; în unirea internațională cosmopolitismul ocupă locul vechiului naționalism. Literatura lumei întregi — iată terenul, unde nu mal există partide, nu mal există naționalitate ; în poesie principiul general al omenirei leagă pe toți oamenii într’o singură familie de frați. In etică, ca cel mal înalt ideal se proclam humanismul.

Numai în omenirea întreagă găsește omul modern deplina sa expresiune.

Necesitatea unei educațiuni generale, pe lângă cunoștințele speciale, se impune din causa legăturei strânse ce există între toate sferele cugetărei. In literatură și artă vedem acea varietate bogată, care’și-are originea în libertatea artistului și a scriitorului de a se încerca să întrupeze în ele resultatele științei. In poesie se dau la iveală mal cu seamă acele producțiuni cari corespund mal mult trebuinței timpului. — Poesia poporană — este obiectul unul studiu serios; imitația ei dovedește dorința de a concorda arta cu spiritul poporului — și nu există mai nici o sferă a științei, care să nu tindă de a fi popularisată, pentru a deveni patrimoniul tuturor.

Cu un cuvânt, dacă secolul nostru nu se poate lăuda cu convingeri stabile, definite, dacă ’i-lipsește caracterul uniform, în schimb el poate fi cu drept cuvânt numit secolul cercetărilor universale, și mai cu seamă secolul compătimirea generale. Puindu-și ca problemă: a înțelege totul, a îmbrățișa totul, secolul nostru s’a desfăcut de ori ce doctrină positivă. Cugetarea modernă recunoaște frumusețea poetică, independent de teorie, precum recunoaște simțământul religios, independent de dogme. Pentru secolul trecut «frumosul» era ceia «ce place». Diderot scria că frumosul e «plăcutul», alții erau de părere că frumosul e «adevărul împodobit». Toate aceste definițiunl nu satisfac pe omul modern. Cerințele poetice cresc mereu, definiția se lărgesce de asemenea, desemnându-se țeluri mai înalte; una câte una apar detlnițiunile : «conținut frumos într’o formă frumoasă», apoi «unitatea în complecs», «ideia într’o formă concretă», «nemărginitul în mărginire» și așa mai departe. Romantismul frances alege de devisă : «adevăratul este egal frumosului». Idealismul și realismul, romantismul și clasicismul, fie-care își are definițiunea sa proprie; dar, nici încercarea de a explica aparițiunea unei opere prin agenții din afară, nici stăruința de a scobori acțiunea frumosului până la acțiunea pur fizică, nici încercarea modernă de a arăta în poesie legile fizice — în întregimea sa unilaterală, nu promite a fi durabilă, chiar în mijlocul acelor partide literare, cari țin la aceste definiții.

Cearta groaznică ce s’a iscat între partisanii «artei tendențioase» și partisanii «artei pentru artă» pare mai mult de cât ridicolă, dacă cine-va se pune mai presus de ori-ce pasiune trecătoare. Atacurile îndreptate mai cu seamă contra «artei pentru artă» trebue să cedeze unei priceperi mai profunde, care ne demonstră că «a arăta» este și a «dovedi». Și apoi, se poate foarte bine, ca tocmai în arta pură mai lesne să se contopească știința cu poesia, de cât în «arta cu tendințe». Știința formulează evenimentul și explică legea lui; închipuirea poetului însuflețește, înviază imaginea științei. Adevărul subiectiv ne atrage prin sinceritatea convingerei, iar adevărul obiectiv, întemeiat pe cunoștințe și experiență, povățuește, fără metode didactice și fără tendințe — de cari nevoie n’are. Conform cu scopurile mari ce au arta și literatura în secolul nostru, s’a schimbat și critica; critica nu se mai apropie azi de o operă de artă cu o anumită măsură a anumitei teorii, căci de la dânsa se cere să devie mijlocitoare între artist și societate.

Secolul nostru caută unitatea în complex, și în acelaș timp a hotărnicit sfera activităței spirituale. Cu ajutorul unui studiu minuțios a tuturor sferelor concretului, secolul nostru nădăjduește să se apropie de adevărul necondiționat, pe care ’l-caută în știință, în viață, în artă, poesie și credință. Iubirea arzătoare a adevărului, și spiritul mare de investigațiune pe cari le desfășură secolul nostru — sunt trăsurile caracteristice ale timpului modern.

In artă, fie-care școală caută o losincă pentru stindardul său. In poesie, romanticii, cari au ales adevărul ca devisă și ca obiect de cult, mereu caută încă aplicațiunea adevărată a principiului proclamat de ei. Omul a așteptat ca filosofia să-i dea acel adevăr absolut, dar s’a văzut înșelat; și, negând filosofia, s’a întors spre științele pozitive. Filosofia părăsită târâse după sine credința, religia, lăsând în urma sa scepticism și negațiune.

Am văzut în capitolul precedent cum Alexandru Herzen ne-a desvălit lumea lăuntrică a revoluționarului rus; tocmai la aeeiaș conclusie am ajuns acum și eu, voind, din partea mea, să arăt ce este nihilistul.

In lumea antică, când credințele vechi s’au prăbușit, în ajun de a fi înlocuite cu alte credințe, s’a auzit o voce care striga «A murit Pan'» Un lucru analog se produce și acum în secolul nostru. Secolul XIX la rîndul său zice omenirei acelaș lucru, și mulți, foarte mulți din cei cari nu pricep adânc, repetă ca «echou» exclamațiunea desperată a timpului.

Să spun însă părerea mea intimă: credințele și religiunile nu mor; se schimbă simboalele, dar principiul cari le însuflețește rămâne neclintit. Nu mor idealurile omenirei, ci se schimbă, și uneori se întunecă. Nu piere Dumnezeu, de și pare că nu există decât în biserici, unde e împodobit cu aur și pietri nestimate, — există însă mai cu seamă în conștiința omului, în cerințele vecinice ale spiritului său. Secolul nostru admite credința în afară de dogme; și cu speranță fierbinte, cu iubire pasionată, omul la sînul naturei nădejduește să găsească ceia ce rațiunea ’i-a refusat. Natura o preface el în isvorul științei și sorgintea aspirațiunilor sale.

Cosmosul s’a prefăcut în simbol al misteriosului numen.

Nu e oare acesta acel Pan, care a murit la hotarul lume! antice? Nu e oare aceasta acea zeitate care s’a născut în secolul nostru? Po-esia și știința ne sunt martori. Panteismul spre căre înclină cugetarea modernă ne e dovadă? Dar este oare cu putință că noi, cari ne luptăm pentru lărgirea individualițățel, să ne liniștim în panteism, care e tocmai nimicirea individului, e dispanțiunea lui? învederat că nu. Panteismul modern, cu ori ce însușiri îl vom dota, este și rămâne acea Nirvana Scho-penhauristă, care nu este altceva de cât moartea sufletească, în fața căreia noi rămânem simpli spectatori.

Secolul nostru s’a convins, că a remânea spectatorul evenimentelor, nu poate satisface pe omul modern; e necesar să devii inelul întregului, pentru a te apropia de acest întreg; știința este cheia pentru a înțelege viața o-menirel, dar nu știința, ci activitatea e legătura vie a omului cu totul.

Cunoștințele ne întroduc în lumea evenimentelor. dar numai prin activitate devenim noi partea conștientă individuală a totului.

Veacurile trecute au fost circomscrise în sfera strâmtă a intereselor de castă; secolul nostru e pătruns de interesul omenire! întregi.

Cunoștiințele căpătate impun datorii. Știința sterilă usucă cugetul, știința, care servă binelui obștesc, nutrește și înalță cugetul. Principiile contrarii, ale idealismului și ale realismului, se unesc în sfera eticei.

Secolil, cari se deosebeau prin idealuri abstracte, au perdut nimbul lor strălucitor, pentru că după ce au fost cercetați mai de aproape, ne-au arătat rănile lor purulente în toată goliciunea; povețuirile istoriei ne-au servit la ceva: etica a înlocuit metafizica. Scopurile umanitare practice au înlocuit teoriile abstracte. Conștiința solidantățel internaționale a dat naștere noilor principii de relațiuni sociale; din misticismul lui Leroux, din Furierism, Sensimo-nism, Comunism, din Socialismul revoluționar al lui Bacumn, și Socialismul evoluționist al lui Karl Marx s’a creat în fine abecedarul u-nel noi științe:—Sociologia.

Omul ca individ, ca persoană, ca germenele științei soaale, iasă pe arena istoriei—fără deosebire de rasă și de castă— numai în secolul nostru. Secolul XVIII, care a proclamat drepturile omului, a slujit ideiei abstracte, i-deia omenire! în acest secol înăbuși ideia despre om; respectul pentru ființa omenească acel secol nu 1 a cunoscut.

Timpul în care trăim, dupe părerea revoluționarului rus, tinde nu numai la priceperea lume! care ne înconjoară, dar și la a simpa-tisa cu această lume imperfectă. Simpatia universală — iată acel cement care leagă persoana umană cu întreagă omenire, care unește mulțimea cu iie care om a parte, care face p’această mulțime să asculte vocea unu! om, care o chiamă să pășească înainte, tot înainte.

Această uniune sufletească secolele trecute n’au cunoscut-o circumscrise în cercul îngust al intereselor de castă; a-rareorl apare pe ici pe colea un Buda. un Zoroastru, un Christ, care se pune în capul mulțime!, trăind pentru mulțime, suferind pentru mulțime murind res-tigmt pe cruce pentru mîntuirea omenire!.

Priceperea profundă și simpatia universală duc direct spre iertare. Știința se face complicele ideilor umanitare, demonstrând omului modern influința mediului, proclamând determinismul. Ce! ma! mar! actor! a! secolului, ce! ma! genial! literați a! timpului sunt azi și ce! mai principal! representanț! a! compătimire! universale, și ce! ma! aprigi luptători pentru simpatia universală. Oameni car! aparțin claselor avute, oameni de a! castelor privilegiate, oameni car! ’șl-au pretrecut viața în lux, ca Karl Marx, ca Bacunin — luptă întreaga lor viață pentru propagarea simpatie! universale.

Când și în ce timpuri a servit literatura așa de mult ideei umanitare, intereselor sociale, precum slujește acuma? Material pentru operele poetice se culege az! din sînul societăței. Nici o dată coarda personală n’a vibrat așa de tare; nici o dată dorul și tnsteța personală n’au fost în așa grad resunetul mâhnire!, pentru că nici o dată încă omul nu s’a convins așa de adânc de solidaritatea intereselor omenești. Poesia chiar, a încetat de a fi o artă, și s’a prefăcut în viață. Heine, poetul timpului nostru «din tenguelile sale mari, din suferințele sale, compunea niște cântece scurte». Mihail E-minescu, poetul nostru român făcea acelaș lucru, și împreună cu acești poeți de mâna a doua, ce! mal mari poeți și scriitori a! veacului, adică aceia pe cari i! ascultă mulțimea, de asemenea compun operele lor minunate nu numai din suferințele personale, nu numai din dorul lor pentru idealul abstract al frumosului, ci mai cu seamă din simpatia lor «pentru tot ce sufere, tot ce viețuește»—adică pentru omenire ! Poetul veacului astă-zi e silit de a se împărtăși din viața bogată a omenire!, de a servi acestei omeniri, de a fi tălmaciul suferințelor și aspirațiunilor sale.

Fie care om care poartă azi pe umerii sel povara grea a tînguelilor, îndoelilor și sufe rințelor sufletești, le duce pe arena viețel sociale organul căreia este tiparul. Mari sunt aceste îndoeli, legitime sunt acele tîngueli, căci veacul nostru mal cu seamă e avut în ele.

Șovăind între doS extremități—setea idealului și țelurile pur practice, între materialism și misticism—noi trăim într’o vreme plină de frământare surdă, de o muncă intelectuală intensivă și de o groasnică luptă pentru trai Această încordare, împreunată cu șovăirile morale și nestatornicia moralei, pare că a ajuns la ultimul său grad, și ne arată în viitor o rază de lumină. Dar de unde ne va veni lumina ? Ce va aduce acest viitor? Prin ce anume faze ale cugetărel va mai trece omenirea, și unde se va opri ?

Această stare intensivă ’șl-a găsit resunet în literatura modernă, cât și în conducătorii cugetărel moderne. Tot ce e nou însă, se produce lent și cu mari sforțări, ca fructul conștiinței comune și a trebuințelor generale. Fruntașii oujenirel ghicesc idealul viitorului, și se încearcă de a-l formula ; el au trecut prin toate șovăirile, și de aceia pot proroci ceia ce se va realisa.

Literatura șănătoasă zice azi societățel: veniți voi toți cari sunteți frământați de tăgadă și aci veți găsi idealul vostru.

Veacul nostru admite în progres nu numai o lege morală, dar și o lege a naturei. De aceia el și tinde la realisarea el: el cere edu-cațiune pentru fie care persoană umană și vede în școală și știință mijlocul de propășire; statul modern se silește a face progres în orga-nisarea instituțiunilor sociale; știința constată progresul în evenimentele naturei și găsește în teoria evoluțiunel generalisarea științifică și filosofică. Istoria urmărește viața popoarelor; filosofia istoriei se transformă în istoria cul-turel. In sfera cugetărei pure gândirea modernă pune ca scop — perfecționarea. Așa dar, progresul—iată lozinca timpului nostru pretutindeni el e conducătorul — în viață, în știință, în artă.

Până acum veacul nostru mereu se urcă de la lege la lege, de la parțial la general, de la inducție la deducție; hotarele cunoștințelor se lărgesc, orisontul devine tot mal mare. Teoria se înlocuește prin teorie; cugetătorul urmărește opera sa. Dar și știința și metafisica ajung la acelaș rezultat: ultima, cea mai înaltă axiomă remâne neatinsă.

Din aceasta însă nu reiese că enigma vieței a perdut ori ce interes pentru omul modern din aceasta nu reiese nici decum că enigma groasnică nu mal preocupă pe om, cum cred umi.

Cugetarea etică, admisă ca dogmă, tot-d’a-una a produs mari evenimente; progresul, adică perfecționarea individuală și obștească lasă. omului o imensă arenă de activitate: acest principiu, prin înălțimea problemei și prin nemărginita sa aplicațiune, poate servi omului pururea de punt de reazim. Dar vai! Poate oare densul să și mărginească perfecționarea individuală cu perfecțiunea orgamsațiunei sociale ? Se va mulțumi oare el cu atâta ?

învederat că nu. Lucrurile lumeșli nu pot satisface pe omul modern; nu pot atacerile obștești se înăbușe în el alte trebuințe inerente sufletului său. A se da cu totul societăței, omul nu poate. Omul tot-d’a-una se va ocupa cu lumea sa lăuntrică. Persoana umană sa ridică în contra misticismului umanitar se revoltă în contra fusiunei sale cu natura, în contra disparițiunei sale ca individ în panteismul umanitar.

Și apoi, analisa ne persecută chiar în mijlocul bunurilor vieței. Omul cugetător e incapabil de a trăi numai In present. Obicinuința de a generalisa, ne distrage de la fapt. Noi ne încercăm mereu să desemnăm fie cărui obiect, fie cărui fapt separat, locul seu în complexul evenimentelor, noi voim să legăm existența vremelnică cu eternitate.

Nu, credințele, religia, nu pier. Ele ’și schimbă expresiunea, conform cu evoluțiunea cugetului. Religia, ca simțimănt al legăturei dintre evenimentele trecătoare ale vieței și eternitatea, e inerentă omului. Nu moare nici fi-losofia, câre caută această legătură pe calea raționamentului, de și în secolul nostru omul obosit și înșelat pare că se îndoește de ea. Noi ne am convins cu toții că a deslega enigma eternităței este cu neputință.

Unii din cugetătorii moderni prezic că filosofia va avea un nou viitor, întemeiat pe unirea sa cu științele positive. Ei declară că fi-losofia viitorului înarmată fiind cu noi adevăruri, va crea cosmosul său psihic, pe temeiul faptelor de astă data, iar nu pe temeiul abstracțiunilor. Ori cum, rolul filosofiei s’a schimbat : rațiunea așteaptă de la densa acum nu numai revelațiunea ci și cunoștința actualităței; se cere ca densa să îmbrățișeze complexul totului existent, să urmeze pas cu pas știința, luminând-o prin gândul său, care este esența revelatiunei sale. Prin cugetare se explică evenimentul ; rațiunea însuflețește sfera concretului.

Se poate, ca această unire să fia a doua sin-tesă, care vine după o lungă și laborioasă a-nalisă.

Dar cum se va revela adevărul ? Unde se află acea categorie de adevăruri, pe cari omul însușindu-și-le, va descoperi o nouă cale pentru concepție ? Unde e acel polog, care odată, ridicat, va desvâli înaintea ochilor omului avid de a ști, imaginea adevărului vecinie—acest isvor în care ca într’o oglindă se reflectă o-dăjdiile sfinte ale lui Dumnezeu?

In secolul nostru, numit materialist prin es-celență, se observă deja o evoluțiune mare, care se. desemnează din ce în ce mai clar în sfera cugetărei; această evoluțiune, resultatul negărei extreme, tinde a se împăca cu meta-fisica. Secolul nostru pare că a ajuns deja la acea criză, când știința față cu spiritualismul voieșle să-și garanteze o posițiune neutrală. Cedările făcute spiritualismului de către unii din cei mai eminenți represintanți ai științei moderne ne sunt dovezi.

Dincolo de hotarele științei există misterul care atrage pe om. Acolo, unde se începe sfera necunoscutului, misticismul așteaptă pe omul modern. De la analisă omul trece la pătrundere intuitivă, de la știința positivă către simbol.... La picioarele acestui simbol, ca la picioarele unei statul el depune coroane, căci nu poate să ajungă până la fruntea statuie!, care se înalță în slava cerului... La picioarele simbolului stă omenirea.

Ast-fel, ori-ce va aduce viitorul, numai și numai omul să nu peardă puntul de reazim în etică — și el va găsi pururea mijloc de a concorda resultatele cugetărel abstracte cu știința positivă.

Ast-fel în omenire omul poate găsi o părticică din acea satisfacție psihică, care ’l-fră-mentă și nu ’i dă liniște; în simpatia universală el poate găsi consolațiune în dorul seu dupe un ideal nețârmuit.

Atât sufletul nostru, cât și știința, ne șoptesc, că în etică mal e scăpare pentru omul modern ; sufletul nostru tinde către acele înălțimi, de unde se aude acelaș cântec melancolic, care resună mereu în istoria omenire!: «tot ce e trecător, nu e de cât simbol». Și poesia, și arta nu sunt de cât fragmente ain acest cântec vecinie. A înțelege aceste simboluri, a pricepe legătura ce există între ele dintr’o parte, și legătura ce există de altă parte între tot ce e trecător și tot ce e etern, între relativ și absolut — iată problema, pe care omenirea tinde să o deslege, fie într’un mod conștient, fie într’un mod inconștient.

La toate acestea, știu bine, că o parte din oamenii inteligenți îmi vor răspunde, că el sunt cu desăvârșire reci și impasibili față cu cestiunile: Quis? Quid? Ubi ? Quibus auxi-Uis, Quomodo? Qucmdo? Ce sunt toate aceste cestiuni? La ce ’ți bați capul cu ele, când știința nimic nu ne poate răspunde?

Haide-de! Și cu toate astea omul mereu întreabă, mereu e frământat de aceste cestiuni, mereu întreabă și va întreba- Cine sunt? Unde sunt? Pentru ce sunt?

Oamenii inteligenți tacsează aceste cestiuni de zadarnice, ba unii le numesc chiar stupide.

De! Acestora le voi respunde : o vacă nu ’și frământă crierii cu ast-fel de cestiuni. căci pentru dânsa totul e clar și limpede: Ce e dânsa — vacă; unde e dânsa — în grajdiu ; pentru ce există dânsa — pentru a fi mulsă și a da lapte, etc.

Și acum, rog pe cititor să recapituleze în mintea sa cele două capitole din prefață, să-și amintească de elementele din sistemul filosofiei lui Hume și să spună dacă modul de a privi lucrurile a nihiliștilor (fenomenaliștilor) de la apus e acelaș cu modul de a-și înfățișa lumea a revoluționarilor din Rusia!

învederat, că mare e deosebirea între aceste două moduri de a privi lucrurile, de și atât la Hume, cât și la nihiliștii din Rusia principiul simpatiei universale joacă rolul culminant.

Trecând acum de a dreptul la povestirea mișcărei revoluționare din Rusia de sub domnia împăraților Alexandru II și Alexandru III și anume la acea parte a mișcărei la oare eu însumi am luat parte directă las pe cititor să urmărească modul cum ideile nihiliste arătate în această prefață se manifestau în totdeauna în toate actele Mișcărei.

Procesul conspirațiunei lui Neciaeff

Luca, evang

După doi ani și șapte luni de închisoare, petrecuți în groasnicele oubliettes ale fortăreței Petro-Pavloskaia, după viața nesuferită sub supraveghearea poliției — iată-mă, în fine, scăpat din mânile călăilor mei, iată-mă în republica Elvețiană.

M’am oprit la Zürich, nu doară că aveam vre o cunoștință, vre-un amic în acest oraș, nu doară că fugind din exil silit în exil voluntar am avut ca țintă acest oraș, ci pentru că ’mi-a fost absolut indiferent în ce anume oraș din Elveția am să mă opresc.

Aș fi urmat calea penă la Geneva, unde știam că trăiesc câți-va refugiați bătrâni din Rusia, dar starea sănătăței mele nu’mi mai permitea să mai stau un ceas mai mult în vagon. Excitarea mea nervoasă ajunsese la culme; piciorul meu, acoperit cu răni reumatismale, căpătate în temniță, mă făcea să sufăr prea mult. Era necesar dar să mă odihnesc.

Am descins într’un mic otel Zum schwarzen Adler, ținut foarte murdar, dar și foarte ieftin. Am închiriat o cameră mică, care sâmăna mult a un dulap, în care e așezat un pat, și lângă pat o mescioară și un scaun. Dulapul-cameră avea o ferestruică, care da într’o stradă îngustă, strâmbă, umedă. Abia stabilit în acea cămăruță, simții o mare prostrațiune morală și fizică: resultatul firesc al unei prea mari și prea îndelungate incordări nervoase. Fără a’mi repara forțele sleite cu ceva alimente, m’am aruncat în pat, și am adormit ca un copil.

Somnul meu a ținut lung, foarte lung; am dormit, cum știe să doarmă numai un arestant-celular, adică peste 12 ceasuri — fără întrerupere. Când m’am trezit se crăpa de ziuă. Simții că am friguri; piciorul bolnav mă durea groasnic.

— Atâta mai trebue, ca să me înbolnăvesc! mă gândii. Ce aveam de făcut?

Me hotărîi să recurg la vr’un doctor, și ca ex-student de medicină alesei pe un profesor de universitate.

Cu chiu și vai am isbutit, târându-mi piciorul bolnav, să mă transport în orașul de sus, unde locuia profesorul clinician d-r. Birmer. Fiind primit de acest doctor, am fost supus unei inspecțiuni medicale minuțioase. Aflând causa boalei mele, doctorul m’a sfătuit să mă mut din otel la spital, de oare-ce boala mea cerea imperios o căutare serioasă și îndelungată. Urmai sfatul dat, și chiar în acea zi mă și stabilii la spital, unde am fost nevoit să rămân aproape două luni de zile. Mulțumită unei căutări sistematice piciorul meu se vindecă, rănile reumatismale se închid, și scap de niște palpitații, cari me amenințau cu viciul cordului. La spital, făcui cunoștință cu câți-va studenți în medicină, cari urmau cursurile la facultatea de medicină locală; aflând de la ei despre toate cele necesare pentru a intra la universitate ca student, me hotărîi să mă înscriu și să-mi urmez studiile întrerupte. Era greu, ce e drept, pentru mine, care perdusem aproape trei ani de zile, să me pun la lucru și să urmez cu studiul unor obiecte a căror base, anatomia, fisiologia și patalogia, le uitasem ; dar mă gândeam, că, cu stăruință și muncă voi putea recapitula cele învățate, fără a mai începe de la început.

Pentru ca să pot isprăvi studiile, era neapărat necesar ca să mă înscriu în anul al patrulea, de oare-ce la Petersburg făcusem deja trei ani de studiu. Această necesitate se întemeia pe motive pur economice: n’aveam cu mine de cât o mie de franci, și mai aveam să primesc din Rusia vr’o 3000 de franci de la vărul meu Constantin Rali. Cu această sumă de bani trebuia să fac față tutulor cheltuelilor în curgere de doi ani de zile, cât aveau să dureze studiile mele.

Odată hotărârea luată, lucrai conform cu cele hotărâte. La universitate n’am întimpinat nici o pedică; diploma mea de bacalaureat și atestatul de studii de la Academia Medico-hirurgicală din Petersburg fură acceptate drept echivalente cu bacalaureatul din Elveția, asemenea și cei trei ani de studiu universitar mi sau socotit. M’am făcut deci student în toată regula, și începui să frecuentez prelegerile. In curând mai sosiră la Zürich trei refugiați politici noi, cari ca și mine fugiseră din Rusia. Acești trei tineri erau Smirnoff, Alexandru Oelsnitz și Vladimir Holstein.

Toți trei erau studenți de medicină din Moscova, și au fost arestați pentru că au participat la o mișcare de studenți în contra regulamentului nou universitar, prin care studenților li se interzicea ori-ce întrunire. Închiși în temnițele din Moscova, acești studenți în curând au fost exilați, și au fugit din exil.

Sosind la Zürich toți trei s’au înscris la universitate, voind a isprăvi studiile întrerupte.

Lucru firesc, că imediat ce aflai despre sosirea lor, mersei și făcui cunoștință cu dânșii. In curând o amiciție strânsă mă lega cu Alexandru Oelsnitz și Vladimir Holstein; în ceia ce privește pe al treilea, Smirnoff, dânsul nu mi a convenit nici prin caracter, nici ca morală.

Acești trei tineri au fugit din Rusia împreună; neavând și neputându-și procura pașapoarte, ei au fost siliți să treacă granița pe furiș. Sosind într’un sat polon, plin de ovrei, tinerii intrară într’o cârciumă, unde se așezară la o masă, cerând să le dea ceva mâncare. La tejghea ședea o figură ovreiască tipică, care arunca o privire distrată asupra noilor veniți. Aducând cele comandate, ovreiul cu răceală se adresă către tinerii întrebându-i:

— Aveți trebuință de odae?

— Nu! Plecăm înainte! răspunse unul din tineri; apoi după o pauză zise în limba germană:

— E departe de-aci granița?

— Granița?... Mai sunt vr’o 30 de kilometri...........

Tinărul se scoală de la masă, se apropie de cărciumarul ovreu și ’i zice încet:

— Știi pe cine-va care să ne poată trece peste graniță, căci n’avem pașapoarte, și avem neapărată trebuință să mergem la Königsberg ?

— Ai wei mir! exclamă ovreiul....... E greu.... e foarte greu!

— Ian nu te fă nesnai. Plătim bine!

Ovreiul se depărtă brusc; apoi ieși din cârciumă. Tinerii remaseră foarte nedumeriți, de oare ce conduita ovreiului era cât se poate de suspectă. Ovreiul putea să denunțe aparițiunea unor oameni necunoscuți în sat, ba putea să declare chiar și poliției, că niște tineri sosiți de nu se știe unde ’l-au rugat să le înlesnească trecerea graniței.

Bănuelile tinerilor mei tovarăși au fost însă neîntemeiate; ovreiul-cârciumar în curând s’a întors, și adresându-se către doi din tineri, cari vorbeau perfect limba germană, îi preveni spunându-le— în jargon ovreiesc, — că spre seară are să-i conducă la o rudă a sea, care va putea să-i ducă peste graniță.

— Ruda mea e un om cuminte. Ai wei, ce cuminte! El știe tot, și poate tot, dar are să vă coste bani!

— Bine, bine, ne vom tocmi, însă de ce vrei să stăm până seară ? Vor veni oameni la cârciumă, și nu o bine!

— Dumea-voastră veți sta până seara în odaia de alături; astă-zi o sâmbătă, și prin-urmare șabas până la 5 seara.

In adevăr ovreiul introdusese pe cei trei fugari într’o odăiță de-a-lături, unde ei au adăstat până pe la orele 5 seara, apoi, când începu să se însereze cârciumarul i-a condus la ruda sa, care ședea tocmai la capătul din spre câmp al satului. Intrând într’o căsuță mică, tovarășii mei găsiră acolo pe un bătrân ovrei, care ’și făcea rugăciunea. El privi pe noii sosiți, dete din cap ovreiului-cărciumar, care îi zise câteva cuvinte în limba evreă, apoi își urmă rugăciunea.

Tinerii, cari nici odată încă n’au văzut pe ovrei la rugăciune, remaseră cu gurile căscate, privind cum bătrânul habotnic, îmbrăcat în lințoiul său și avend legată la frunte o lădiță cu legile lui Moise, gesticula și recita rugăciunile de seară.

— Are să vă coste mult! oftă bătrânul ovrei, urmându-și rugăciunea.

— Cât?

— Cinzeci ruble pentru fie-care om! mormăi ovreiul rugându-se și gesticulând.

— Scump! Atâta n’avem; dar pentru toți trei suntem gata a da 30 ruble !

— Ai wei! puțin, foarte puțin!

— Cinzeci pentru toți!

— Șeizeci.

— Bine.

Pe la orele 10 seara, bătrânul ovrei înhămă trei cai la o căruță. Când prietenii mei s’au așezat în căruță, au observat că drept vizitiu îl au pe bătrânul ovrei în persoană. Dar acum, acest ovrei bătrân parcă s’a transformat. Ochii sei scăpărau schintei, fața sea nervoasă devenise energică, mușchii i se contractau într’un rictus plin de hotărâre. Ovreiul habotnic de odinioară se transformase în contrabandist isteț, plin de îndrăsneală. La strigătul ovreiului caii sburară ca vântul, și peste două ceasuri căruța se mișca deja pe un drum bine întreținut — era o șosea austriacă...

Ajungând la Viena, cei trei refugiați politici se opriră într’un otel, unde d W. Holstein, singurul din trei, care avea ceva parale, împărți întreaga sa avere—peste 7000 franci — în trei părți egale.

— Acum, când am scăpat din ghiarele despotismului, și fie care din noi va trebui să ’și caute mijloace de trai, cred că e bine, ca să fim egali în șanse de a da piept cu noua viață, de-a suporta lupta pentru existență. De aceia ve rog să nu me refusați, și să împărțim această sumă de bani.

După o discuție oare-care, cei trei tovarăși au împărțit cele 7000 de franci și apoi au plecat împreună spre Zürich.

Aci ne-am întâlnit și în curând ne-am înprietenit. Pe mine reumatismul mă sili să urmez sfatul doctorului Birmer și să plec pentru câte-va luni în Italia. Am ales orașul Arona, situat tocmai la sudul lacului Madjore, unde am și plecat, prin Simplon. In această călătorie mă întovărăși d. Oelsnitz.

Viața mea în Italia era foarte tristă ; procesul nostru începuse a se judeca la Petersburg și darea de seamă a desbaterilor sale se publica în ziarele oficioase ruse.

Guvernul rusesc, folosându-se dintr’o parte de lipsa de caracter a unora din acuzați, iar din alta de crima și lipsa de cinste politică a lui Neciaeff, figura culminantă din proces, a hotărât ca acest proces politic să fie judecat de către Curtea cu jurați. Așa dar procesul nostru a fost cel dintâi proces politic judecat în Rusia în fața publicului, după toate regulele unei jurisprudențe obicinuite.

Rechizitorul procurorului era zdrobitor pentru principalii acuzați. Deposițiunile fraților Cuznetzoff și aceea a lui Uspensky au produs o impresiune dureroasă asupra opiniunei întregi.

Iată istoricul acestui proces dramatic:

Sergiu Neciaeff, fiul unui diacon din satul Chomutovo, guvernământul Vladimir, după ce a isprăvit studiile seminariale s’a făcut profesor de religie, și cu ajutorul unei protecții căpătase locul de director al unei scoale primare particulare din Petersburg; școala aceasta era întreținută de o societate de bine-faceri, și purta numele de «Serghiewskoe Ucilișce». La această școală au mai fost profesori și câți-va studenți, între-cari și tovarășul meu Evlampie Ametistoff, student la academia Medico-hirurgicală. Când s’a început mișcarea studenților din anul 1869, care era datorată presiunei guvernului asupra junimei studioase, Neciaeff prin intermediul studenților-profesori făcu cunoștință cu capii mișcărei. In curând dânsul veni în ajutorul acestor tineri, puind la disposiția lor, pentru întruniri, localul școalei din strada Serghievska.

In acest local cu desăvârșire necunoscut poliției secrete, se înjghebase grabnic comitetul de acțiune al studențimei, de aci plecaseră delegații comitetului pentru a forma liga studențimei din toate universitățile imperiului, aci în fine s’a hotărât acțiunea comună a tutulor universităților în contra regulamentelor și disposițiunilor ocârmuirei, în ceia ce privește pe studenții și profesorii universitari.

Puțin după aceasta, tocmai în toiul mișcărei junimei universitare din anul 1869, din inițiativa lui Neciaeff și Petru Tcacioff, un publicist rus, comitetul de acțiune al studenților s’a transformat în comitetul partidului revoluționar rus. Acest comitet a fost alcătuit din următoarele persoane: P. Tcacioff, Neciaeff, eu, Ivan Ametistoff și Evlampie Ametistoff, Seriacoff, Nichiforoff, L..... și Orloff.

Iată în trăsuri generale programul și scopul acestui pumn de oameni fără mijloace și fără greutate în societate:

«Libertate politică, Sub libertate politică se înțelege: drepturile persoanei omenești și selfguvernamentul. Drepturile persoanei sunt: libertatea individuală, libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor, asociațiunei, conștiinței și limbilor naționale. Aceste drepturi ale omului și cetățeanului sunt și trebue să remâie inprescriptibile.

Selfguvernament este : autonomia administrativă a comunei urbane și rurale, apoi a ocolului (volosti), care se compune dintr’un număr de comune, apoi a regiunei locuite de o unitate etnică. Poliția și administrația regiunei va depinde de soborul deputaților aleși de poporul regiunei; acest sobor regional va fi întâia cameră legiuitoare. Soborul imperiului, compus din delegațiunile regiunilor, va gera afacerile imperiului».

Comitetul revoluționar compus în anul 1869 n’a existat, propriu zis, mai mult de patru-cinci luni. Activitatea sa s’a mărginit numai și numai în a da o direcțiune anumită mișcărei studenților, apoi în al doilea rând a avut ca resultat crearea unor legături între grupurile tinerimei, alcătuite de vr’o trei ani înainte în sânul junimei universitare, și în fine în al treilea rând a pus temelia unei organisațiuni a forțelor revoluționare din imperiul rus. Comitetul acesta s’a desființat prin simplul fapt că deja în ziua de 16 Martie 1869 toți membrii săi, afară de Serghiu Neciaeff, au fost arestați și închiși în fortereța Petro-Pavlovska.

Neciaeff, remas în libertate, după arestarea tutulor tovarășilor săi, a crezut de cuviință înainte de toate să creeze în jurul persoanei sale un fel de legendă, care să-i poată servi drept influență, cum era aceia de care se bucurau tovarășii săi arestați, prin cercurile studențimei universitare. Pentru aceasta cel dintâi lucru ce a făcut el, a fost că a respândit știrea, că și densul e arestat și închis în fortăreță. Știrea aceasta o lățise prin capitala Evlampie Ametistoff, în ajun de a fi arestat; el a povestit studenților, că mergând pe o stradă, a întâlnit în cale o trăsură escortată de jeandarmi. Din acea trăsură o mână ’i a aruncat un bilet, pe care s’a găsit scris:

Răspândind știrea despre arestarea sea, Neciaeff luă pașaport pe un nume străin și plecă în străinătate.

Sosind în Elveția dânsul se presintă lui Bacunin, Herzen și Ogareff — trei refugiați politici de pe timpul domniei împăratului Niculai, cari au jucat un rol culminant în desvoltarea intelectuală a Rusiei.

Trei refugiați, încărunțiți în exil, au întâmpinat pe noul sosit cu brațele deschise. Neciaeff le-a declarat că este trămis de comitetul revoluționar pentru a se înțelege cu ei în ceia ce privește atitudinea lor față cu noul partid revoluționar din Rusia. Alexandru Herzen, neîncrezător din fire, om cu un temperament așezat, făcând cunoștință mai de aproape cu Neciaeff, a hotărât să se țină în reservă, cel puțin până nu va vedea pe temeiul faptelor modul de a lucra a noiei înjghebări revoluționare. Această reservă a omului cumpănit revolta pe Neciaeff, care imediat părăsi pe Herzen, și se alipi de Bacunin, om cu temperament revoluționar, plin încă de vlaga vieței, doritor de a se cufunda în valurile unei mari revoluțiuni sociale. Auzind despre o alianță ce s’a făcut între misteriosul delegat din Petersburg și Bacunin, Alexandru Herzen a zis:

— Bietul Bacunine; densul e Danton al nostru, pentru care însă revoluțiunea nu s’a făcut încă.

Cuvinte de un crud adever. Bacunine a încheiat un pact pe viață și pe moarte cu Sergiu Neciaeff, care folosindu-se de absoluta necunoștință a bătrânului revoluționar despre împrejurările din Rusia, ’l-a înșelat într’un mod nedemn, ba chiar ’l-a compromis în niște afaceri, în cari Bacunine n’a luat absolut nici o parte. Până la ce grad a fost orbit Bacunine, entusiasmat de a fi întâlnit în fine în tristul său exil un tânăr revoluționar plin de o energie diabolică, devotat până la moarte causei poporului rus, se dovedește prin faptul linei naivități copilărești. Iscusitul conspirator bătrân a «alianței» a consimțit și a iscălit cu propria sea mână o declarațiune, prin care se supune în toate la disposițiunea comitetului revoluționar din Petersburg. In această declarație, între altele, era scrisă și următoarea frază: «.... chiar în caz dacă comitetul va hotără să participe la facere de bancnote falșe — mă voi supune...» Declarațiunea era iscălită cu numele femeiesc de «Matreona», în jos sta scris: «de azi înainte acesta va fi pseudonimul meu. Michail Bacunine». Ce naivitate !....

Peripețiile relațiunilor lui Bacunine cu Neciaeff, au fost fatale celui dintâi, precum ele nu fost fatale și multor altor oameni de bine. Cu toate astea însă, sunt dator a spune chiar aci, de și despre aceasta va mai fi vorba și mai departe, că toate cele debitate în contra lui Bacunine de către Karl Marx și socialiști-marxiști, sunt numai și numai calomnii nedemne și pentru marele economist german și pentru proseliții săi. Biografia lui Bacunine, precum și amintirile scrise de M. Dragomanow, cari în curând vor apărea în limba rusă—vor aduce destulă lumină în această privință. De altmintrelea fisionomia marelui revoluționar rus nu va perde nimic — așteptând ca pasiunile să fie spulberate; timpul neîndurător, va restabili adevărul, istoria la rândul ei va pronunța verdictul său nepărtinitor privitor la calomniatori și calomnii, căci în fața istoriei numai adevărul rămâne nepentor.

Neciaeff după ce ’și-a asigurat participarea lui Bacunine la toate cele plănuite de el singur, a mai esploatat și credința poetului Ogareff, care, ca și Bacunine, a recunoscut comitetul din Petersburg, ca organ suprem al unei organisațiuni revoluționare existente în Rusia.

După această ispravă Neciaeff plecă îndărăt în Rusia, dar temendu-se de a locui la Petersburg, își stabili domiciliul la Moscova. Venind la Moscova, Neciaeff descinse la Uspensky, cu care făcuse cunoștință mulțumită nouă, studenților. El declară lui Uspensky că e membru comitetului revoluționar compus din mai mulți oameni, din cari unii trăiesc în Rusia, iar alții în Europa, între acești membri el numără și pe Bacunine și Ogareff. In sprijinul celor declarate Neciaeff arată, câte-va proclamațiuni revoluționare tipărite la Geneva, și dete în păstrare lui Uspensky și un sigiliu pe care erau săpate, între doue topoare încruțișate, cuvintele: «comitetul executiv», iar mai jos «al partidei narodnaia rasprava».

Nenorocitul prieten al meu, Uspensky, nu cunoștea absolut nimic din trecutul lui Neciaeff, densul îl crezu pe cuvânt și în curând deveni o uneltă în mâinile acestui om energic, ambițios și fanatic. Luându’l drept delegat al unui comitet, Uspensky se consideră de soldat supus al unei organisațiuni puternice, care era menită să producă o revoluțiune politică în imperiul țarilor.

In curând după aceasta Neciaeff organisă un grup de tineri, căruia îi dete ad hoc, în calitate de delegat al comitetului executiv, puterea unui sub-comitet. In acest sub-comitet el numi ca membri pe doi frați Cuznetzoff, pe Ivanoff, student la academia de agricultură, pe Uspensky, iar el însuși s’a făcut președinte. Cu ajutorul sigiliului adus din Geneva, dânsul fabricase câte-va proclamații și ordine, pe cari apoi le respândi într’un mod misterios printre studenți. Oamenii cari primeau asemenea ordine și proclamații, cu ajutorul unor știri falșe povestite de însuși Neciaeff, credeau că în adevăr ordinile vin din partea unui comitet secret, care se află în capul unei organisațiuni revoluționare existente. In toate aceste proclamații și ordine se recomandă mai cu seamă o supunere oarbă puterei lui Neciaeff.

Această mistificare a durat vr’o cinci luni de zile, și cel d’întâi om care a descoperit-o a fost Ivanoff, care prinsese odată pe Neciaeff fabricând ordine de ale comitetului, și aplicându-le sigiliul, ce avea în păstrare la Uspensky. Descoperind frauda, el mărturisi faptul lui Uspensky, care imediat s’a și convins de veracitatea lui. Revoltați, amândoi oamenii cerură explicații de la Neciaeff.

Acesta neavând încotro a mărturisit faptul, dar apoi la urmă a declarat lui Uspensky:

— Așa-i; este adevărat că v’am înșelat spunend că există un comitet. Dar pentru ce am făcut aceasta? Pentru că dacă n’aș fi inventat acest comitet, nu mi-ați fi dat încredere, și n’ați fi consimțit de a trăi și lucra pentru desrobirea poporului și distrugerea absolutismului. Am făcut prin urmare acelaș lucru pe care ’l a făcut Scevola, care a mințit lui Porsena, pentru a scăpa Roma.... Dacă azi nu există comitetul revoluționar, fiind-că acela care a fost la Petersburg s’a descompus din causă că toți membrii săi sunt închiși în temniță, trebue oare ca noi să desperăm, trebue să rămânem cu mâinile încrucișate, trebue să ne dăm de învinși ?! Dacă nu există comitet — suntem noi comitetul adevărat!

Acest mod de a raționa ’l-a convins pe Uspensky, și peste puțin și pe cei-l-alți din grupul lui Uspensky, din Moscova. Singurul om, care nu s’a putut convinge, și care perduse ori-ce ilusie despre existența unui partid revuluționar organisat, era Ivanoff. Jignit în amorul său propriu de om cinstit prin nerușinata conduită a lui Neciaeff, dânsul hotără să rupă ori ce relații cu un om ca acesta; și în curând a realisat hotărârea sa, declarând tovarășilor sâi din sub-comitet, că el se retrage, și se lapădă de ori-ce activitate revoluționară.

Această retragere a lui Ivanoff îngrijise foarte mult pe Neciaeff. In imaginațiunea sa ferbinte de fanatic conduită, de altmintrelea foarte logică, a lui Ivanoff îi păru suspectă. El începu a bănui că Ivanoff e hotărât să denunțe totul poliției. Lucru de alt-fel cu desăvârșire falș, precum au arătat faptele. Ivanoff, retrăgându-se din subcomitet, s’a dedat învâțăturei, și petrecea zile întregi în laboratoarele Academiei de agricultură, unde trecea de cel mai erudit și laborios student.

Frământat de bănuieli, Sergiu Neciaeff, sub presiunea fricei de sigur, în curând ajunsese să-și peardă capul. El împărtăși tovarășilor săi temerile sale, apoi, când și aceștia au fost cuprinși, ca și densul, de frică, propuse ca Ivanoff să fie ucis.

In arhiva cancelariei poliției secrete din Petersburg trebue să existe deposițiunea lui Uspensky și a unuia din frații Cuznetzoff, scrisă de mâna acelor nenorociți. Zic că atari documente trebue să existe — de oare-ce pe când eram întemnițat în fortăreața Petro-Pavlowskia, aceste deposițiunî

’mi-au fost citite la un interogator de către baronul Filipeus, secretarul secțiunei a treia a cancelariei imperiale.

Până azi, după aproape un pătrat de secol, îmi mai aduc aminte impresiunea dureroasă ce a produs asupra mea acea cetire! Deposițiunile lui Cuznetzoff mai cu seamă au fost scrise cu o bogăție de detalii privitoare la omorârea nenorocitului Ivanoff, — ceia ce demonstra starea psehico-patalogica a asasinilor.

Iată peripețiele acestei crime, care, după părerea mea, foarte greu se poate numi o crimă politică:

Sergiu Neciaeff, pentru a salva aparențele, adică, pentru a nu da pe față că numai frica singură era stimulul crimei, a făurit un fel de ordin al comitetului «Narodnaia Rasprava», prin care Ivanoff, era condamnat la moarte. Acest ordin, pentru Uspensky și frații Cuznetzoff nu putea însă trece drept o scuză pentru crimă, de oarece ei știau deja că acest comitet nu există de cât în închipuirea lui Neciaeff. Condamnarea la moarte se sprijinea pe considerațiunea că: Ivanoff e spion.

Lucru de alt fel ne adevărat; ceia ce s’a dovedit într’un mod cert când s’a judecat procesul nostru.

Pentru îndeplinirea ordinului dat de comitetul fictiv, Neciaeff a luat asupra sea rolul de călâu.

Așa dar, acest om față cu nenorocitul Ivanoff și a însușit trei roluri în acelaș timp: acela de acuzator, acela de judecător, și în fine acela de călâu.

Oribil!

Puțin după hotărârea luată, crima s’a săvârșit. Intr’o seară de toamnă, la 1869, pe la sfârșitul lui Octombrie, Uspensky, frații Cuznetzoff si Neciaeff tocmesc o sanie și plecă din Moscova, prin bariera Iauzskaia, spre Academia de Agricultură. La intrarea în pădurea Petrovsky ei se scoboară din sanie și dau drumul birjarului, apoi pornesc pe jos până în fața Academiei. Aci conspiratorii deleagă pe unul din Cuznetzoff să intre în edificiu, unde locuiau internii academiei și să cheme pe Ivanoff. Dar de oare-ce Ivanoff putea să refuse să iasă pentru a se întâlni cu niște oameni cu cari dânsul a rupt ori-ce relații, se hotărăște următoarele:

Pe când Ivanoff făcea parte încă de subcomitetul revoluționar, Neciaeff adusese din Petersburg o mică tipografie, compusă din puțin garmont uzat și o mică presă de mână pentru corecturi. Aceste lucruri fură încredințate lui Ivanoff, care le-a îngropat într’o grotă din parcul Petrovsko-Rozumovsky, care înconjură Academia de Agricultură. Rupând ori-ce relații cu foștii sâi tovarăși de conspirație, Ivanoff, n’a predat tipografia, dar a rugat pe Uspensky să-l descarce cât de curând de acest deposit.

Cuznetzoff avea dar misiunea de a spune lui Ivanoff că foștii săi tovarăși au venit să ia tipografia, și prin urmare îl roagă să meargă cu denșii pentru a le arăta locul unde se află ascunsă tipografia.

Înșelăciunea a reușit; nenorocita victimă căzu în capcana întinsă de Neciaeff. Ivanoff ieși din internat, urmat de Cuznetzoff; pe drum întâlniră pe cei-l-alți, și merseră împreună în parc, îndreptându-se spre un lac, pe malul căruia era o grotă. Ajungând la grotă toți intrară, dar la intrare Neciaeff luă loc tocmai alături de Ivanoff. Acesta ceru ca să se aprinză o luminare, de oarece întunericul nu permitea de a se distinge locul unde a fost îngropată tipografia.

In acest moment Neciaeff se aruncă ca o fiară selbatică asupra lui Ivanoff, apucându-l de gât cu mâna stângă; Ivanoff, înțelegând acum că viața sea e în primejdie, că înaintea sea stă asasinul său, cu o energie supremă mușcă degetul lui Neciaeff.

Cât p’aci nenorocita victimă era să scape din mânile călăului său, dar în acest moment Neciaeff slobozi cocoșul revolverului, a căruia țeava o aplicase cu mâna dreaptă la tâmpla victimei sale. Se auzi o detunătură seacă și.... Ivanoff căzu grămadă. Moartea a fost instantanee.

După asasinat omorîtorii se sfătuiră ce să facă cu cadavrul, Neciaeff dete sfatul ca corpul să fie aruncat în lac — și frații Cuznetzoff, dupe ce legară de picioarele victimei patru bolovani găsiți în peșteră, tîrîră cadavrul până la lac, unde îl deteră la fund.

Întoarcerea asasinilor la Moscova era si mai lugubră, de cât toate peripețiele groaznicei crime săvârșite. Toți patru merseră pe jos până la barieră, fără a’și zice un cuvânt, fără a se uita unul la altul. Unul din frații Cuznetzoff, cel mai mare, tremura de emoțiune, fălcile i se contractaseră printr’un rictus convulsiv. Băgând de seamă această stare nervoasă a unuia din participatorii la asasinare, Neciaeff la bariera orașului propusese să intre cu toții într’o cârciumă. Aci toți patru beură câte un rachiu, apoi plecară spre locuința lui Uspensky.

Odată acasă, asasinii simțiră o prostrațiune nervoasă groznică; Uspensky avu un atac de nervi, frații Cuznetzoff, palizi ca moartea priveau înmărmuriți la tovarășul lor care plângea și suspina. Singur Neciaeff, cu ochii schințeind de lumină și mușcându-și unghiile vroia să pară impasibil.

— Sunteți niște mueri! esclamă el. Am omorât un spion, și pentru acest fapt de înaltă dreptate aveți remușcări de conștiință ? !.... Gândiți-vă la cei ce zac în temnițe, la tovarășii noștrii zidiți pe viață în Petro-Pavloskaia și veniți-ve în fire!... Mâne am să părăsesc Moscova; trebue să plec în străinătate, pentru a aviza acolo pe tovarășii noștrii că v’ați alcătuit într’un comitet central, și pe urmă mă voi întoarce. Acum suntem legați pe viață prin sângele lui Ivanoff, deci sunt sigur de voi.

După aceasta asasinii s’au despărțit, iar a doua zi Neciaeff părăsi Moscova, pentru a nu se mai întoarce nici odată în dărăt. El plecă din Petersburg direct în Elveția.

Și pe când dânsul povestea lui Bacunine la Geneva despre închipuita activitate a unui Comitet central din Rusia, despre executarea unui spion, despre formidabilele forțe ale partidului revoluționar, care în închipuirea sa îmbrățișase deja Rusia întreagă—acolo, în imperiul țarilor poliția a descoperit cadavrul lui Ivanoff, și peste puțin a dat de urmele asasinilor.

Arestarea lui Uspensky și perchizițiunea în librăria Cerkezoff era cea mai mare isbândă pentru poliție, căci în acea librărie, printre rafturi s’au găsit între altele și o mulțime de proclamațiuni de ale pseudo-comitetului «narodnaia rasprava», iar într’o crăpătură de zid sigiliul acestui comitet, cu emblema sea barocă și stupidă de două topoare încruțișate. Arestantul Uspensky refusă să dea ori-ce explicare, și rămase mut înaintea geandarmilor instructori. Dar în curând acest mutism al lui nu mai servea la nimic, căci poliția arestase pe toți cunoscuții sei, și între alți pe frații Cuznetzoff.

Aceștia doi, o dată despărțiți de ori-ce contact cu oameni, căzuse pradă unei desperări cumplite și destăinuiră tot, absolut tot ce știau. Deposițiunile lor desvăluesc întreaga activitate a lui Neciaeff la Moscova, asemenea și toate peripețiile asasinării lui Ivanoff.

Imediat dupe descoperirea acestor fapte, împeratul Alexandru al II-lea, care el însuși citea toate deposițiile, ordonă ca judecata acestui proces politic, să se facă în public de către Curtea cu jurați.

Așa dar, mulțumită lui Neciaeff și faptelor comise de densul, mulțumită efectului ce trebuia să producă asupra societăței întregul șir de minciuni, înșelăciuni, cruzimi, făptuite de eroul principal al procesului, țarul hotări ca acest proces politic să fie primul proces de acest fel, judecat într’un mod regulat.

Până atunci procesele politice se judecau de către o comisie de generali și senatori, numită ad-hoc.

Și în adevăr, procesul lui Neciaeff a produs efectul dorit. Scârba și desgustul ne-a cuprins atât pe noi, cei implicați în acest proces, cât și întreagă societate rusă. La un singur lucru însă n’a ajuns guvernul absolutist, și anume la acela, ca societatea cultă să ne amestece pe noi, toți, în acelaș morman de noroi, în care căzuse Neciaeff cu nenorociții sei tovarăși din Moscova. Ba atitudinea corectă și demnă a lui Uspensky a fost remarcată chiar de public. Nenorocitul Uspensky nu mai tăgăduia nimic, dar nici nu acuza pe nimeni, chiar vorbind înaintea juraților de Neciaeff, dânsul era reservat, și declara că ’și explică conduita acestui om prin faptul că starea societăței ruse a produs pe acest fanatic așa cum este el; că fanatismul lui Neciaeff și devotamentul său pentru revoluțiune sunt cauzele cari ’l-au făcut pe dânsul, Uspensky, să nu părăsească pe Neciaeff nici atunci, când a văzut clar că nici un comitet revoluționar nu există în realitate.

In fața juraților s’a desemnat mai cu seamă într’un mod foarte simpatic figura domnișoarei Dementieff, care dupe doi ani de întemnițare în fortăreța Petro-Pavlovskaia s’a înfățișat înaintea juraților în toată demnitatea unei victime absolut nevinovate. Singura vină a ei a fost că era fidanțata lui Tcacioff. Cu toate astea însă curtea cu jurați a condamnat-o la exil, pentru ideile sale umanitare, și pentru critica sea făcută regimului absolutist. D-nul Tcacioff, a cărui participare la comitetul revoluționar din Petersburg, adică la acea grupă de oameni care după ce s’a format imediat a și fost arestată, și prin urmare nu s’a descoperit de instrucție, în cât curtea cu jurați nu ’i-a găsit absolut nici o vină, totuși a fost condamnat la exil.

In ceia ce privește pe Uspensky și frații Cuznetzoff, ei au fost condamnați la muncă silnică pe 20 ani, iar cei-l-alți la exil în Siberia, sau nordul extrem al Rusiei europene.

În privința noastră a celor fugiți din exil, guvernul a dispus sechestrarea tutulor averilor, degradarea din drepturile civile și privilegiile nobilimei, și aplicarea articolelor din codul penal privitoare la refugiații politici, adică pur și simplu condamnarea la munca silnică în batalioane disciplinare de arestanți (arestanskie rotî).

Înainte de a urma cu povestirea faptelor posterioare procesului Neciaeff, cred că voi face o plăcere cetitorilor povestind restul din biografia acelora din condamnații din acest proces politic, despre cari am vorbit până acum. Și aceasta pentru că despre dânșii nu se mai vorbește nimic în memoriele mele de aci înainte.

După pronunțarea verdictului, condamnații fură expediați în Siberia, iar cei achitați de juriu (vr’o 15 inși) trimiși în exil după obiceiul rus. Frații Cuznetzoff trăiesc încă acum în Siberia de răsărit, iar nenorocitul Uspensky a murit acum vr’o șapte-opt ani în minele de la Nercinsk. Moartea acestui om merită a fi menționată aci mai cu de amănuntul. In ultimii ani ai vieței sale Uspensky devenise un psihopat și starea sa sufletească avea o înrîurire foarte defavorabilă asupra psihicului tovarășilor săi. Într’o vreme, pe la sfârșitul iernei codeținuții săi politici observară că directorul temniței, un om crud și sălbatic, profitând de starea sufletească a lui Uspensky, adese-ori îl scotea din temniță și îl ținea la el acasă o zi-două. In același timp, codeținuții săi mai observară că directorul află de la un timp încoace câte-ceva dm cele despre ce vorbeau ei între ei, precum și despre planurile lor privitoare la vre-o scăpare din Siberia.

Se născu bănuiala, că Uspensky s’a demoralisat și a devenit spion. Arestanții începură a se sfătui, că ce este de făcut; se adresară la Uspensky și îi cerură explicații; dar acesta drept respuns s’a crezut grav insultat de bănuială și a refusat ori-ce lămuriri. Atunci tovarășii săi de închisoare, îndemnați mai cu seamă de unul, hotărâră să scape de un tovarăș-spion cu ori-ce preț.

Nenorocitul a fost spânzurat în celula sa de către tovarășii săi de temniță. In curând după moartea lui Uspensky s’a descoperit că acuzatorul său era adevăratul spion, și că reposatul n’avea absolut nici o vină. Această descoperire a produs o așa groaznică impresie asupra celor cari ’l au condemnat la moarte, în cât arestantul politic care aruncase lațul în gâtul nenorocitului, a înebunit.

Curioasă coencidență! Uspensky a luat parte la asasinarea lui Ivanoff, acuzat de a fi fost spion, și... la rândul său colo în fundul Siberiei soarta a voit ca și el să moară acuzat pe nedrept de tovarășii săi de a fi fost spion!

Un alt condemnat din acest proces, d. Nichiforoff, a înebunit la Șencursk, un altul, Ienișerloff, s’a împușcat; Tcacioff a murit în Franța, unde s’a refugiat, fugind ca și mine, din exil; soția sa, fosta d-ra Dementieff, a isprăvit apoi studiile de medicină în Franța, și a remas acolo, ocupându-se cu practica medicală. O altă victimă a acestui proces, d-na Babarîchova, a cărei vină a fost că voind a scăpa pe soțul seu, un oficer de artilerie, care a dat lui Neciaeff 50 ruble, a declarat că acești bani i-a dat dânsa, iar nu soțul ei—dînsa a contractat în temniță o boală groasnică, care a dus-o în mormânt.

Ea a murit la Paris. In fine d. Felix Volchowskoi, un om erudit și talentat, care nici că cunoștea pe Neciaeff, a perdut auzul în temniță, și a fost exilat, după ce jurații ’l-au achitat. Bătrân și sdrobit fizicește, dânsul trăiește acum la Londra, unde se ocupă cu jurnalistica, colaborând la ziarele englese, împreună cu Stepneac.

Iată dar soarta oamenilor din acest proces.

Aflând toate peripețiile acestui nenorocit proces, și fiind adânc impresionat de toate detaliile lui, cari se desfășurau acum în fața publicului — mare ’mi a fost mâhnirea, și legitimă a fost ura ce simțeam că se ridică în sufletul meu contra lui Neciaeff. Știam că dânsul trăiește ascuns în Franța, de teamă de a nu li extrădat, ca un criminal ordinar. Deja înaintea sosirei mele in Elveția, guvernul rus ceruse extrădarea lui dela guvernul federal al republicei elvețiane, și Neciaeff cât p’aci era să fie remis în mâinile poliției muscălești, dacă n’ar fi dispărut la timp, fugind din Elveția la Londra.

Aveam de gând să aflu adresa lui, și să-i scriu tot ce aveam pe suflet în contra odioasei sale conduite. Oelsnitz, care locuia împreună cu mine la Arona, la lacul Magiore, me sfătuia să nu mă pun în comunicație cu Neciaeff, de a nu’i scrie nimic și de a-l desprețui, precum merita.

Michail Bacunin

In curând, în luna Martie, tovarășul meu primi o scrisoare din partea lui Holștein, — care sosise la Locarno, un orășel situat pe malul nordic al lacului Magiore,— în care acela îl învita de a veni pentru a face cunoștință cu Michail Bacunin, stabilit la Locarno. Oelsnitz priimi invitațiunea și mă învită și pe mine să-l însoțesc. Simțindu-mă mai bine, și apoi știind că ’mi-ar fi prea urît să rămân singur la Arona, me hotării să-’l acompaniez, însă refusai de a face acum cunoștință cu Bacunin.

Pentru ce ?

Pentru că bănuiam că Bacunin știa despre toate cele făptuite în Rusia de Neciaeff, și dacă a rupt ori-ce relații cu acest nenorocit, a făcut-o numai și numai pentru a nu se compromite în fața societăței ruse, revoltate.

Bănuielile mele s’au dovedit absolut neîntemeiate, căci din contra, Michail Bacunin a fost una din victimele lui Neciaeff. M’am convins despre aceasta mai apoi; și nu de geabă Alexandru Herzen, marele scriitor rus, ’l-a numit pe Bacunin «Liza cea mare», comparându-l cu fetița sa, pe care o numea «Liza cea mică». Da; în toată afacerea lui Neciaeff, Bacunin jucase rolul unui copil nepriceput și naiv ca o fetiță.

Plecaserăm la Locarno. Sosind aci, Oelsnitz a mers să-și vază prietenul, care trăsese direct la Bacunin, iar eu remăsesem într’un han Albergo del Cavalo. A doua zi dimineața, pe când abia mă deșteptasem din somn, văzui întrând în odaia mea un uriaș bătrân, urmat de doi prieteni ai mei — Oelsnitz și Holstein.

— Scoală! Scoală, nenorocită victimă a lui Neciaeff! tună vocea uriașului.

Sării în picioare; am priceput că înaintea mea stă marele revoluționar rus Bacunin.

Am petrecut la Locarno aproape două săptămâni, și nici că am băgat de seamă.

cum treceau zilele, atât de interesant ne-a fost tutulor de a asculta povestirile lui Bacunin, — despre viața sa plină de aventuri, despre Europa de la 1848, despre oamenii acestei mari epoce, ca Louis Blanc, Ledru-Rollin, Mazzini, Herzen, Cari Marx, Prudon, Carl Fogt etc. etc. Pe toți i-a cunoscut Bacunin, cu toți a fost în legături, și a lucrat pentru redeșteptarea popoarelor amăgite în speranțele lor revoluționare. Farmecul lui Bacunin, erudițiunea sa serioasă, temperamentul său nebiruit de suferință, dialectica puternică și devotamentul pururea cald pentru binele omenirei — ne-a biruit, ne-a fermecat.

Am fost învinși, convinși, gata de a ne jertfi pentru binele acestei omeniri nenorocite, gata de a intra iarăși în foc, fără a ne gândi măcar, că abia am ieșit din temniță și că nu ne-am vindecat măcar de boalele contractate în închisoare.

Bacunin era un nobil rus din cap până în picioare. În calitate de atașat militar pe lângă legațiunea rusă de la Viena, el la 1845 a rostit un discurs revoluționar la Praga, unde s-au întrunit revoluționarii poloni, fugiți din regatul Polon după înfrîngerea revoluțiunei de la 1880. Acest discurs, ținut de un militar în misiune, fusese comunicat împăratului Niculai, care ordonă imediat întoarcerea lui în țară. Pentru a’i comunica ordinul împăratului, ambasadorul din Viena îl cheamă la dânsul. Bacunin se duse la el.

— Ce poftiți, exelență? întrebă Bacunin.

— Am primit ordin de la Maj. Sa, ca să vă trimit imediat în Rusia.

— Dar ce s’a întâmplat acolo ? A isbucnit vr’o revoluție?! întrebă Bacunin.

— Cum? Ce revoluție? exclamă supărat ambasadorul.... dar....

— Dacă n’a isbucnit revoluție, ’l întrerupse Bacunin, atunci, exelență, cred că n’am pentru ce să mă întorc.

Și Bacunin salută pe ambasadorul rus, lăsându-l înmărmurit de mirare.

Militarul rus în misiune deveni un simplu refugiat politic. Din acest moment Bacunin cu tot aventul temperamentului său se aruncă în mișcarea revoluționară a Europei.

Iată părerile sale asupra Europei de la 1848 încoace:

Precum până la revoluțiunea cea mare nobilul a fost prototipul lumei feudale, tot așa precupețul, comerciantul și industriașul de acum, e prototipul lumei moderne. Precupețul e un tip intermediar între nobilul, cavalerul din evul-mediu, și între muncitorul din viitor. Cavalerul avea o fizionomie a sa proprie, el era o personalitate care ținea la demnitatea persoanei sale și nu depindea numai de averea ce poseda. Precupețul n’are nimic propriu lui, persoana sa e ascunsă, ștearsă, căci el nu e nimic, ci proprietatea sa, marfa sa, banii săi sunt totul. Cavalerul a fost un ignorant, un bețivan, gâlcevos, dar tot-dea-una gata de a muri pentru ceia ce credea că e dreptul său; el își avea codecsul său de morală, cinstea sa, pe care o apăra până la ultima picătură de sânge. Precupețul e omul pacinic, care’și apără interesele sale cu sfială, pentru că nu crede, ba chiar se îndoiește de drepturile sale; strămoșii sei, cu pălăria în mână stăteau smirna în fața nobililor, făcând mătănii până la pământ, și în același timp furând și înșelând la bani pe nobili.

Pănă când precupeții au fost striviți sub călcâiul nobilimei, ei formau în sinul lor o elită de oameni, cari în unire cu o parte din nobili s’au pus în fruntea mulțimei pentru cauza sfântă a desrobirei celor asupriți și desmoșteniți. Lupta acestor precupeți cu lumea feudală a fost frumoasă, plină de poesie, căci era plină de sacrificii.

Dar după ce lupta s’a sfârșit în favoarea lor, Sancio-Pancha s’a așezat în lumea boerilor și a rupt ori-ce relații cu mulțimea sdrențuroasă. Sub influența precupețimei totul s’a schimbat în Europa. Cinstea cavalerească—s’a prefăcut în contabilitate dublă; buna cuviință—în îngâmfare; mândria — în lingușirea, parcurile— în bostănării și palaturile în oteluri și hanuri.

Ce sunt regulele moralei curente? Idei romane despre stat, și o constituțiune cu două puteri: salus populi și chacun pour soi. Evangelia și Bentham, religia și Schopenhauer, întreagă morala societăței moderne constă în regula, că cel care n’are trebue să adune, iar cel care are să păstreze, adunând mereu.

Cestiunea politică de la 1848, zicea Bacunin, a devenit esclusiv o cestiune precupețească. Viața societăței pare un joc de bursă; totul astă-zi nu e de cât prăvălie, restaurant, cârciumă. Englesii așa s’au obicinuit cu nomenclatura prăvăliei, în cât numesc vechea lor biserică anglicană Old shop. Astă-zi toate nuanțele, toate partidele din lumea politică formează doue lagăre mari: dintr’o parte sunt burghezii proprietari, din altă parte poporul muncitor. Unii sunt calici, alții plini de invidie. De aceia noi, revoluționarii ele astă-zi, nu putem sta nici într’unul din aceste lagăre, căci nici calicia nici invidia nu ne pot stimula ca să ne jertfim viața.

Regimul parlamentar modern, mai zicea Bacunin, n’are nimic comun cu vechiul Commonlaw anglo-sacson.

Europa modernă are două trăsuri caracteristice, ambele sunt din prăvălie, de la tejghea. Dintr’o parte fățărnicia, din alta etalagiul.

In Europa modernă totul a devenit simplu decor; așa de pildă țărănimea elvețiană e tot așa de ignorantă ca și cazacul din Ural, — posedă totuși o spoială oare-care de civilisație. Ați vorbit de sigur cu vr’un burghez elvețian! Nu-i așa că ați fost surprinși ce ignorant e el? O educație teoretică serioasă îi lipsește cu desăvârșire, pentru că bietul om n’a avut timp s’o facă fiind-că școala ’i-ar fi răpit mai mulți ani, și aceasta ar fi fost dăunător intereselor prăvăliei.

— La noblesse oblige, zicea Bacunin, lucru logic însă, că precum drepturile nobilimei au fost fantastice, tot așa au fost și datoriile sale; dar totuși aceste datorii și drepturi se considerau de obligatorii.

Catolicismul impunea și mai multe obligațiuni. Cavalerii, și cei credincioși, când nu-și îndeplineau obligațiunile, simțeau remușcări de conștiință; și tocmai de aceia nu putea să se fixeze o normă a conduitei. Ei aveau obiceiuri și moravuri cari nu erau simple decoruri, ci se considerau ca un fel de ideal. Lucru firesc că noi, oamenii de acum, n’aveam ce face cu acest ideal. Procesul nobilimei ca și al catolicismului s’a sfârșit; ei sunt condamnați fără apel... Eu voesc să zic numai că burghezimea n’are absolut nici o obligațiune, și idealul ei este: înavuțește-te, folosește-te de averea adunată și vei trăi bine și vei muri ca un bun cetățean și bun părinte de familie! Lumea cavalerească și cea catolică trebuia să peară, dar peirea sa n’a fost pregătită de burghezi, ci de ideologi revoluționari ca Ulrich von Ilutten, ca Arnet Volter, ca J. J. Rousseau, Schiller, Goethe. Burghezimea numai s’a folosit de munca lor intelectuală, și s’a liberat nu numai de împărați, ci și de ori ce ideal. Iată dar în ce timp trist trăim noi! Atmosfera în care respirăm e foarte grea, de aceia eu unul respir mai liber în Italia și Ispania, de cât în Franța și Anglia; iată pentru ce în munții Elveției m’am ascuns ca într’o mănăstire!

De alt-fel Michail Bacunin nici că putea ieși pe aceste vremuri din Elveția; In Italia dânsul era condamnat la munca silnică, în Franța la moarte, iar în Germania ar fi fost arestat imediat și remis în mâinele Rusiei.

La 1848 Bacunin luase parte activă în mișcarea revoluționară germană, și la Dresda fusese ales dictator. Domnia lui în acel oraș a durat trei zile, după care revoluțiunea a fost înăbușită. Îmi aduc aminte de următoarea întâmplare din acel timp, despre care ’mi a povestit Bacunin în persoană:

— Fiind proclamat dictator, m’am ocupat înainte de toate de apărarea orașului, de oare ce armata regală se apropia. Inspectând locurile cele mai expuse, constatai că punctul cel mai periculos este podul peste care trebue neapărat să treacă armata. Mă gândii cum să ’l apăr? Atunci mi-a venit o idee ingenioasă. Știam că germanii sunt un popor civilisat, și că țin mult la operele de artă; de aceia poruncii ca la mijlocul podului să fie pus, tocmai pe baricadă, tabloul lui Raphael «madona Sicstina». Acest tablou se afla în muzeu. Apoi când armata a sosit în fața podului, trimesei pe un parlamentar ca să declare comandantului forțelor inamice, că dacă va trage focuri, are să nimicească un cap de operă al lui Raphace.

— Ei, și armata n’a tras focuri ? întrebai.

— Nici un foc. Comandantul porunci să se încunjoare podul.

— Dacă la Pelersburg s’ar fi întâmplat una ca asta, de sigur că tabloul lui Raphael se făcea praf.

— Acolo, respunse surîzând Bacunin, o asemenea stratagemă n’ar fi prins; rusul e selbatic, deci a expune pe Raphael ar fi fost o barbarie, dar în Germania e alt ceva.

După înăbușirea revoluțiunei în Germania, Bacunin a fost arestat și cu lanțuri la picioare a fost remis regelui Saxoniei. El era să fie condamnat la moarte, dar împăratul Niculai interveni, cerând extrădarea lui. Încuviințarea acestei extrădări, inamicii politici al lui Bacunin, adică marxiștii, au comentat-o apoi în defavoarea osânditulul, propagând odioasa calomnie că Bacunin a fost agent al Rusiei.

Extrădat Rusiei, Michail Bacunin a fost dus în lanțuri la Petersburg. Împăratul Niculai îl osândi la închisoare pe viață, și condamnatul a fost transportat în fortăreața Schluselburg, unde după porunca tiranului a fost pus în lanț, care ’i încunjura mijlocul, fiind ferecat de zid. În așa stare a trăit acest mare revoluționar rus patru ani de zile, perzând din cauza scorbutului toți dinții. Numai natura sa puternică putea să îndure groasnica temniță. După moartea împăratului Niculai, muma lui Bacunin căzând la picioarele împăratului Alexandru al II-lea ceru grațierea fiului său care se prăpădea în temniță.

— Numai moartea îl va libera din fortăreață, doamnă! a fost răspunsul blajinului Alexandru al II-lea.

Apoi prin manifestul de grațiare dat de acest împărat în ziua încoronărei sale, Bacunin a fost scos din închisoare și expediat pe viață în Siberia de răsărit.

În timpul acela guvernatorul general al Siberiei era Muravieff, supranumit Amursky. Un om cult, și care în curînd se înprietini cu Michail Bacunin. Avend nevoie de un om inteligent, pentru descrierea litoralului siberian de a lungul rîului Amur, unde guvernul rus avea de gând să creeze un șir de colonii militare de cazaci, Muravieff-Amursky se adresă la Bacunin, însărcinându’l cu misiunea grea de a face o călătorie prin acele locuri sălbatice. Bacunin primi însărcinarea și în curând plecă din Irkutsc. Ajungând la rîul Amur, el își îndreptă calea spre portul Petrosavodsc, unde se îmbarcă pe un vas american și fugi în America. La 1861 Bacunin era deja la Londra.

Iată ce scria despre această originală figură revoluționară rusă celebrul publicist rus Alexandru Herzen:

«Bacunin e la Londra...... Bacunin înmormîntat în cazemate, perdut în Siberia de răsărit, a apărut îară-și plin de viață, superb, printre noi — Redivivus et Ultor am fi zis, dacă vorbeam de groasnicul Pugacioff... iar nu de Bacunin. Noi n’avem ce face cu răsbunarea, avem prea mult de lucru, Bacunin vine la noi plin de iubire pentru poporul rus, plin de energie, de speranțe, de forțe oțelite în aerul curat al pustietăților Siberiane. Cu Bacunin parcă învie umbrele anului 1848!

«Activitatea lui Bacunin, până la închiderea sa în citadela Königstein din Germania, a fost pur filosofică. Elevul strălucit al lui Hegel trăia în lumea abstracțiunilor, apoi a devenit socialist-revoluționar, iar acum, nădăjduim că va deveni socialist-rus.

«Bacunin a părăsit Rusia la 1841; la 1845 a fost amestecat în procesul socialiștilor elvețiani; celebrul Bluneli îl denunțase guvernului rus, țarul îl poruncise ca imediat să se întoarcă,— el a refusat. Niculai porunci să fie judecat. Senatul îl condamnă la perderea drepturilor de nobil, și cele-l-alte. Bacunin se stabilește la Paris.

«Acolo, în ziua de 29 Noembre 1847, Bacunin a rostit un discurs la întrunirea Polonilor cari serbătoreau aniversarea revoluțiunei Polone. El era cel dintâi rus, care a întins nenorociților Poloni mâna, osândind guvernul rus pentru toate crimele comise în contra Poloniei. Discursul a avut mare importanță, căci Hizo a dat afară din Paris pe Bacunin, dar n’a avut Bacunin destul timp de a se stabili la Bruxel, și la rândul său și Hizo a fost dat afară din Paris decătre Ludovic-Filipp. Bacunin s’a întors imediat la Paris, unde a luat parte la viața politică Lamartin privea rău activitatea lui, deci Bacunin trebui să plece îară-și. In acest timp la Praga s’a adunat un congres de slavi, la care a luat parte activă Bacunin, scriind un program pentru partidul socialist-slav. Boemii au acceptat acest program, dar Windischgretz a risipit congresul socialist cu ajutorul tunurilor austriace. Părăsind

Praga, Bacunin ’și încercă contrariu lui Palatsky, de a uni pe democrații unguri cu slavii, căci ungurii și p’atunci se luptau pentru independență. Unirea s’a făcut însă cu polonii, și la congres a venit din partea maghiarilor comitele L. Teleki. Bacunin voind să întărească această unire și cu democrații germani, a aceptat postul de dictator la Dresda. Acolo el s’a acoperit de glorie, pe care nici dușmanii lui (sic!) n’au putut-o tăgădui; după luarea Dresdei de Prusieni, Bacunin a fost arestat la Chemniț si trimis în citadela de la Konigstein. D’aci se începe martiragiul său lung.

«Să amintim în treacăt, că Bacunin a plătit foarte scump nobila sa greșală, de a fi avut ilusia imposibilă de realisat, de a lucra în comun cu democrații germani. La majoritatea germanilor e prea desvoltată ura în contra noastră. Știm că luptătorul german lucrează în folosul poporului german, dar nu ne mirăm de asta, ci îl admirăm. Dar germanul așteaptă de la un rus și un slav să disprețuiască poporul său, și să-i ducă civilisațiunea germană, uitând că pentru aceasta avem în afară de Petersburg — Cur-Estul și Liflanda, iar boemii au pe slavii din Apus și pe Austria.

«Pe când regele Saxoniei era să subscrie verdictul de moarte a lui Bacunin, Heibner și Kokker, publiciști germani, scrieau în ziarele lor, că Bacunin e un agent rus, adică agentul guvernului rus. Regele s’a oprit și a schimbat pedeapsa cu moarte în pedeapsă cu temniță, Umwalzungsmännerii nu s’au oprit și’l au urmat cu calomniile lor.

«In Maiu 1850 Bacunin cu fieare la picioare a fost adus la Praga, unde guvernul Austriac vroea să afle de la condamnatul pe viață toate amănuntele privitoare la mișcarea slavă; Bacunin a refusat de a spune un cuvânt măcar, apoi aflându-se că proseliții săi voiau să-l scape, Bacunin a fost transferat la Olmütz, unde încatenat de un zid a petrecut șase luni — închis într’un mormânt de granit. După aceasta guvernul austriac ’l-a extrădat rușilor. La granița Rusiei Bacunin a fost descatenat, lanțurile austriace au fost înlocuite cu lanțuri ruse.

«Trei ani de zile a petrecut apoi Bacunin în revelinul Alexeevski din fortereța Petro-Pavlovskaia. La 1854; el a fost transferat la Schuzelburg.

«A venit domnia lui Alexandru al Il-lea. S’au proclamat fel de fel de amnestii. Despre Bacunin nici un cuvânt. Împăratul cu mâna sa a șters numele lui de pe lista amnestiaților. Muma lui a remis țarului o petițiune, împăratul a luat’o și cu voce blajină a respuns:

— Tant que votre fils vivra, madame, il ne sera jamais libre!

La 1857 Bacunin a fost exilat în Siberia de răsărit. După opt ani de temniță a început exilul în Siberia.

«Adierea unei vieți noi s’a simțit în Rusia; Austria învinsă dă îndărăt, stindardele italiene fâlfăiau la Milano. Bacunin ne povestea cum la Ircutsc dânsul urmărea pe Garibaldi și Italia care se libera. A fi condamnat, la vârsta de 47 ani, plin încă de vlaga vieței, a remânea simplu spectator perdut în fundul Siberiei — era greu. în destul a plătit el entusiasmul tinereței, credința în posibilitatea unei alianțe cu democrația germană. El se hotări să fugă din Siberia.

«Pleacă la Amur, acolo se îmbarcă pe o corabie americană și merge la Iucatona, în Japonia. Deci Bacunin era cel dintâi refugiat politic care se adăpostise în Japonia. De acolo el veni la St. Francisco. Din New-York el sosi la Liverpol, iar în ziua de 27 Decembrie noi îl îmbrățișarăm la Londra.

«După 14 ani de suferințe, cu semnele de lanțuri la picioare, slăbit de temniță și exil, Bacunin a fost întîmpinat cu brațele deschise de amicii săi și cu lacrimi în ochi,—iar de germani tot cu vechea ură. Un ziar german radical a amintit imediat despre verdachtiger Character al acestui uriaș.

«Dar, germanii au dreptate! Bacunin și noi suntem în adevăr agenții poporului rus, noi lucrăm pentru acest popor, suferim pentru dânsul. E rău însă, că germanii din Prusia uită că guvernul din Petresburg e german.»

De atunci și până la întâlnirea mea cu Bacunin au trecut zecimi de ani; eu am cunoscut pe Bacunin la apusul vieței sale, când dânsul se ocupa cu organisarea alianței democratice.

Fermecat de credința acestui om în definitiva biruință a dreptăței, entusiasmat de puterea caracterului său, precum și de titanica energie ce desfășura el, a fost destul ca să stau cu densul două săptămâni de zile pentru a deveni unul din adepții sei fanatici. Bacunin nu lasă să-i scape o ocasiune pentru a înregimenta în armata sa revoluționară pe un nou venit.

In curând între el și noi, cei sosiți, se începu o convorbire privitoare la «ce e de făcut» față cu starea politică din lăuntrul Rusiei. După o critică aspră a conspiratorilor din procesul Neciaeff, după analisa amănunțită a stărei morale în care lângezește pătura cultă din Rusia, hotărârăm să încercăm o nouă organisare a elementelor revoluționare din imperiul Țarilor. Ca punct de plecare, convenirăm ca grupul nostru de patru inși să fie deocamdată centrul de unire al revoluționarilor din Rusia cu revoluționarii din Apus.

Extrădarea lui Neciaeff

Curînd după aceasta noi am părăsit localitatea Locarno, și via St-Gothard ne-am întors la Zürich. De oare-ce pe atunci nu exista încă calea ferată care leagă acum Elveția cu Italia prin marele tunel St. Gothard, voiagiul pe această cale era foarte anevoios, mai cu seamă în timp de iarnă, când zăpada acopere Alpii, și viscolul suflă puternic de la Andermat penă la Airolo.

La Zürich sosi în acest timp, venind din Paris, un nou refugiat politic, anume Sagin. Acest om, fugit din Rusia de vr’o patru ani, era foarte intim cu Bacunin. Făcând noi cunoștință cu dânsul, în curând a intrat și el în micul nostru cerc intim.

întâiul pas, făcut de noi pentru a întemeia dintr’o parte legăturile vii între noi și tovarășii noștri din Rusia, iar din alta pentru a da un nou impuls mișcărei revoluționare din imperiul rus—a fost grabnica întemeiare a unei tipografii. Cuvântul tipărit, iată singura pârghie cu ajutorul căreia putem să ne punem în comunicație cu țara, din care abia am fugit.

Dar pentru a face o tipografie, trebuiau parale, multe parale, pentru a tipări cărți, broșuri, foi cât de mici—trebuiau iară-și parale. Și tocmai parale n’aveam.

Într’o zi când ședeam în odăița mea mică de student, citind o carte, și meditând asupra sforțărilor noastre zadarnice de a face ceva pentru binele popoarelor subjugate de absolutismul muscălesc, cineva bătu la ușa mea; strigai:

— Herain!

Ușa se deschise, și în prag apăru un om mijlociu, uscat, cu ochii negri foarte vii. Imediat ce-l văzui, involuntar exclamai:

— Neciaeff!

Era dânsul. Cu un aer misterios, punând degetul la buze, densul ’mi făcu semn să tac.

— Așa este. De aceia tocmai am venit aci sub nume falș.

— Și pentru ce ai venit?

— Pentru — a te vedea!

— Pe mine? Dar ce ai cu mine?

— Cum ce am ? Mă mai întrebi ? Dar n’ai fost membru comitetului nostru ?

Surisei amar, auzind pe acest om amintindu-mi un fapt, pe care tocmai dânsul avea nevoie să-l uite. Il poftii să șază, închisei ușa, și îl întrebai de unde vine, și de la cine a aflat despre scăparea mea din exil. Neciaeff în loc de a-mi răspunde limpede și lămurit la aceste cestiuni neînsemnate, luă un aier de conspirator și îmi răspunse evasiv:

— Unul din corespondenții comitetului secret ne a pus în cunoștință despre fuga ta, iar eu viu din ordinul comitetului, pentru a te întreba ce ai de gând să faci aici?

Auzind acest răspuns, dintr’o parte ’mi veni să rîd, din altă parte însă ciuda mă cuprinsă, văzând p’acest om, după atâtea greșeli comise, după groasnicul asasinat săvârșit de dânsul, că mai avea curagiul să mintă, să tot mintă, fără nici un pic de rușine.

— Lasă la naiba minciunile! strigai. Numai d’aia ai venit ca să’mi spui mie toate aceste gogorițe? Atunci de geaba ai venit.

Și după aceste cuvinte, întreaga mea indignare în contra acestui om a isbucnit. Tot ce aveam pe suflet, tot ce a chinuit mintea mea în curgere de trei ani în închisorile rusești, am desvălit înaintea acestui nenorocit. Am fost crud, foarte crud față de asasinul nenorocitului Ivanoff, — și am isprăvit acuzările mele cu cuvintele:

— Arată-mi degetul, pe care ’ți-la mușcat Ivanoff, când îl omorai!

Aceste cuvinte făcură pe Neciaeff să se cutremure; el deveni palid ca ceara, și acoperindu-și fața cu ambele mâini căzu pe scaun.

— Era... un..., spion, îngână dânsul.

— Minți!.... Minți, căci știu acum foarte bine, și știm noi toți că nu era spion, cu atât mai odios ești, că și după ce ’l-ai omorât, nici mort nu-l lași în pace, și voiești să-l ucizi în memoria tovarășilor.

Neciaeff tăcu. Apoi, după o pausă foarte lungă, întrerupe tăcerea:

— Așa dar între noi totul e rupt?

— Fără îndoială! Sunt inamicul tău cel mai redutabil, căci unde te voiu întâlni, e vai de tine.

— Mă ameninți ?

— Nu cu moarte, cum ai tu obiceiul, ci cu mijloacele pe cari le posedă un om cinstit față cu oameni ca tine.

După o conversație așa de aspră, Neciaeff mă întrebă dacă-l gonesc din casă. I-am respuns că părerea mea este, că dânsul nu mai poate să mă visiteze. Posomorît, fără a ’mi zice rămas bun, Neciaeff plecă. Credeam că nu ne vom mai întâlni, dar întâmplările au făcut că foarte curând am fost silit să iau parte activă în favoarea acestui om, pe care altmintrelea refusasem de a-l mai primi la mine.

Sergiu Neciaeff, plecând de la mine s’a dus la un refugiat polonez, anume Adolf Stempcowsky. Acest polonez se ocupa la Zürich cu meșteșugul de gravor pe email și porcelană, și trecea în cercurile social-democraților drept un fervent adept al marxiștilor. Având deplină încrederea lui Greilich, șeful partidului social-democrat din Elveția germană, Stempcowsky a fost ales secretar al secțiunei internaționale de lucrători din Zürich. Cum? Prin ce minune acest polonez a putut căpăta încrederea unui om cinstit ca Greilich, este absolut greu de priceput. Iată pe scurt curiculum vitae al acestui miserabil polonez.

Înainte de revoluțiunea polonă de la 1863 Adolf Stempcowsky a fost copist la primăria din Varșovia, apoi a luat parte la rescoala patrioților poloni, și în curând după aceasta emigrase în Elveția. In anul 1866 emigranții polonezi din Zürich descoperiră că Stempcowsky a devenit corespondent al ziarului «Dziennik Warssawsky», în care scrie cele mal odioase calomnii în contra emigranților. S’a format imediat un Jury, care judecă pe netrebnicul ziarist, și verdictul acestui juriu stabili că Adolf Stempcowsky e un spion al guvernului muscălesc. După pronunțarea verdictului Stempcowsky părăsi Zürichul, apoi peste câți-va ani se întoarse, aducând din Paris un certificat falș, iscălit de Iaroslav Dombrowsky și Grohovsky—ambii morți. In acest certificat se restabilea onoarea miserabilului spion. Cu ajutorul acestui certificat dintr’o parte, iar din alta printr’un șir de fapte, Stempcowsky a isbutit să convingă pe Greilich că emigranții poloni carĭ ’lau condamnat, l-au pârît numaĭ și numaĭ pentru ideıle sale cosmopolite, iar nu pentru vr’o faptă infamantă; Greilıch a căzut în capcană, șı entusiasmat de activitatea febrilă, de temperamentul ardent și de elocința luĭ Stempcovsky, ’l-a făcut secretar al Secțıuneĭ centrale a socıal-democraților marxiștĭ din Elveția germană. Inălțat la demnıtatea de secretar, Stempcowsky prin ajutorul unuĭ alt polonez Caspar Tursky făcu în curênd cunoștınță cu mai mulțĭ refugiațĭ rușĭ, dar maĭ cu seamă cu maĭ multe rusoaice, carĭ studiau la universitatea din Zürich. In curând toțĭ aceștĭ supușĭ rușĭ, mulțumită luĭ Stempcowsky, se înscriseră ca membrıĭ în cercul social-democrat al asocıațıuneĭ internaționale de lucrătorĭ. După această ısbândă, tot prın ajutorul luĭ Tursky Stempcowsky făcu cunoștință cu Necıaeff.

Necıaeff, ca și Greilıch, a fost fermecat de Stempcowsky, cu care în curând a devenıt amic, apoĭ peste puțın au organısat un comıtet de treĭ, în care intră Caspar Tursky și eĭ doĭ. Acest comitet avea de scop organısarea partıduluĭ revoluționar în Rusia.

Stempcowsky știa, lucru firesc, că Neciaeff, ca asasın al luĭ Ivanoff, poate să fie extrădat Rusıeĭ de guvernul federal al Elvețieĭ; fiind spion muscălesc, el dete de ștıre guvernuluĭ din Petersburg că Neciaeff se află la Zürich, și că dênsul poate să-l deıe pe mâna polıțıeĭ. Guvernul rusesc imediat se adresă pe cale diplomatică la Berna, cerând extrădarea lui Neciaeff Pentru a convinge pe guvernul elvețian, că Necıaeff nu e de cât un asasın vulgar, guvernul rus a remis guvernuluĭ federal un dosar falș, anume tıcluıt pentru acest scop, și cu ajutorul acestuĭ dosar a isbutıt să capete extrădarea. Acum lucrul cel maĭ greu era de a pune mâna pe Neciaeff.

Poliția rusească, precum și cea elvețiană știau bine că Neciaeff umblă bine înarmat; apoĭ, se mai știa că în cas de se va proceda la arestarea luĭ în cartıerul studențesc, la Fluntern, va fi un mare scandal, căcĭ pentru a apăra pe un refugiat polıtic, atacat de o poliție streină, se vor rıdica studențıĭ rușĭ, sêrbĭ și bulgarĭ, al căror numĕr pe atunci era consıderabil la Zürich.

Pentru a evita scandalul, pentru a face ca extrădarea aceasta să se efectueze cât se poate de liniștıt, guvernul din Zürich crezu de cuviință să se adreseze la spıopoliției rusești, Adolf Stempcowsky. Acesta primi însărcinarea, și organisă un adevărat guet-ă-pens, în care Neciaeff s’a prins.

Adolf Stempcowsky dete lui Neciaeff rendez-vous într’un mic restaurant, într’o parte a orașului foarte depărtată de cartierul studențesc. Venind la acea întâlnire Neciaeff, fără a bănui ceva, se așeză la o masă și începu o conversație cu Stempcowsky. In acel moment doi geandarmi elvețieni deghizați în civili, se repeziră pe dindăret și apucară de ambele mâini pe nenorocitul care n’a avut timp să-și scoață revolverul; Stempcowsky din partea sa, simula mirare, ba chiar se prefăcu că vrea să libereze pe tovarășul său din mânile geandarmilor.

La această scenă din întâmplare a fost present d. Greilich, care ’mi-a comunicat toate detaliile arestărei lui Neciaeff mie, și tovarășilor mei refugiați politici.

Imediat ce s’a aflat despre arestarea lui Neciaeff, întreagă colonia de refugiați politici din Rusia s'a adunat în casa unde pe acea vreme locuia Michail Bacunin. Era de neapărată trebuință ca refugiații să ia măsuri contra guvernului rusesc, care după obiceiul său, a indus în eroare pe guvernul elvețian, înmânându-i un dosar judiciar falș, privitor la Neciaeff.

La această întâlnire Michail Bacunin emisese părerea că de datoria tutulor refugiaților din Rusia este de a lua apărarea lui Sergiu Neciaeff, însă, adaogă dânsul, această apărare nu trebue să depășească mai departe de un simplu protest adresat elvețienilor.

Eu unul eram de altă părere. Conștiința îmi reproșa, că neputând suferi pe Neciaeff, ’l-am alungat din locuința mea, și prin această, involuntar, ’l-am făcut să-și caute refugiul pe la niște oameni suspecți ca Tursky, Caspar, ca Adolf Stempcowsky spionul rusesc. Sub povara acestei remușcări de conștiință emisei părerea că refugiații politici datori sunt de a scăpa pe Neciaeff, adică cel puțin de a încerca să-l scape cu ajutorul forței.

In contra propunerei mele s’a ridicat Bacunin cu toată vigoarea elocinței sale. El declară că consideră pe Neciaeff de un om care a compromis causa revoluționarilor ruși, că pentru un asemenea om ar fi o nebunie de a sacrifica pe cine-va din noi, și că atacarea poliției elvețiene de către niște streini, refugiați politici, ar fi un act dăunător pentru toți refugiații.

Lucru firesc că propunerea lui Bacunin trebuia să triumfe primo, pentru că dânsul se bucura de mare autoritate printre refugiați, secundo, pentru că propunerea sa era cât se poate de dreaptă și înțeleaptă.

Pentru a împăca lucrurile și pentru a fi sigur că propunerea mea nu va fi primită, Bacunin imediat după această ședință convocă pe toți membrii alianței democratice, și anume pe cei cari făceau parte din comitetul slav.

Secțiunea aceasta care purta numele de comitetul slav al alianței democratice, se compunea din patru membri și anume: din Bacunin, Lermontoff, Sagin și eu.

Imediat ce acest comitet s’a întrunit, Bacunin ne citi o scrisoare din partea unui grup de tineri din sudul Rusiei, cari cereau ca Bacunin să le trimeață pe cine-va din ai săi pentru a se înțelege în privința propagandei prin scris în Rusia. Propunerea grupului fiind discutată, Bacunin hotări ca să plec eu la graniță, unde să mă întâlnesc cu delegatul grupului, iar locul de întâlnire, propus de mine, a fost acceptat: Iașul.

Așa dar ieșii de la această întrunire cu însărcinarea de a pleca la Iași, chiar a doua zi; pentru acest scop mi s’a dat un pașaport și bani de drum.

A doua zi, adică tocmai în ziua destinată pentru plecare veni la mine d. Caspar Tursky.

Era plouat, prăpădit și foarte jenat. Nenorocitul știa bine că conduita sa în afacerea arestărei lui Neciaeff era cât se poate de lămurită. Încurcându-se într’o conspirație fără rost, cu niște polonezi, dânsul căzu în capcana spionului Stempcowsky, care cu ajutorul său predase pe Neciaeff. Acum convingându-se că Stempcowsky este agent al guvernului rus, dânsul căută mijloc de a scăpa de bănuiala care plana asupra sa.

— Ce să fac ca să dovedesc, îmi zicea el, că am fost indus în eroare, că n’am nici o vină.

— Singurul mijloc de a scăpa de bănuială, îi respunsei, este de a organisa scăparea lui Neciaeff. Apoi mai ai de a te explica cu refugiații poloni, în ceia ce privește amiciția d-le cu Stempcowsky.

— Fac și una și alta!

După această resoluție Tursky mă rugă să merg cu dânsul la o întrunire de tineri, cari s’au adunat special pentru a pune la cale scăparea lui Neciaeff.

Am consimțit să merg, și am și plecat împreună la acea întrunire. La întrunire am găsit câți-va sârbi, discipoli politici ai lui Sveatozar Marcovici, care este considerat ca întemeiătorul «socialismului» în Serbia, și câți-va polonezi. Întrunirea, după o discuție lungă, a luat hotărîrea de a organisa evadarea lui Neciaeff din temniță; iar dacă aceasta va fi cu neputință, atunci de a încerca scăparea lui la gară, când dânsul va fi transferat din temniță, unde zăcea, pentru a fi transportat în Rusia.

Despre participarea mea la întrunirea aceasta au aflat imediat Bacunin și amicii mei politici; cunoscând temperamentul meu, le era frică să nu iau parte activă la liberarea cu forță a lui Neciaeff, și de aceea au insistat să plec din Elveția chiar în acea seară. Ca membru al unei organisațiuni secrete m'am supus, dar cu regret, căci acum eram sigur că Neciaeff este perdut, dacă refugiații politici nu vor participa la scăparea lui. Uram pe Neciaeff, dar ura mea pentru despotica Rusie nu mă făcea să uit că ori și cum Neciaeff era un fanatic, al cărui fanatism într'un moment dat putea să coste viața despotului.

La granița Basarabiei — Eugeniu Lupu

Cu trenul de seara părăsii Elveția, luând drumul la Iași, via Bavaria și Austria. La Cernăuți me oprii pentru câte-va zile, așteptând acolo o scrisoare pe care trebuia să o primesc din Odesa. In acea scrisoare, care în curând a sosit, mi se anunță că delegatul grupului revoluționar a și plecat spre Iași. Imediat după aceasta telegrafiai la Zürich o depeșe convențională, cerând să mi se expedieze cu «mare iuțeală» mai multe sute de chilograme de cărți și broșuri revoluționare, destinate de a fi introduse în Rusia cu ajutorul contrabandei; apoi am plecat la Iași.

Sosind la Iași, descinsei la otel, unde mi se ceru pașaportul. Arătai un pașaport rusesc în toată regula de și nu al meu; această cerere de pașaport înse mă convinsese imediat că m’am apropriat de sf. Rusiă. In Europa întreagă nu-mi se ceruse nici o dată pașaport, de și am trecut Bavaria și Austria în lat.

A doua zi după sosirea mea mersei de găsit pe mult regretatul meu amic Eugeniu Lupu, care p’atunci era student la universitatea din Iași.

Pe Eugeniu Lupu ’l am găsit în casele părinților săi din strada St. Sava. Deși aproape de doi ani eream în corespondență cu acest tânăr, dar astă dată aveam să-l văd pentru înteia oară, și să-i fac cunoștiința mai de aproape.

Eugeniu Lupu e un tip, de aceia sunt dator să mă opresc asupra personalității lui și să-i arăt aci, în trăsuri generale caracterul și simțimintele. În general studenții români sunt niște tineri mici de suflet și arare ori merită să-ți oprești atențiunea asupra lor. Studenții noștri sunt sau copiii generațiunei viguroase de la 48, sau vlăstari rachitici ai boierimei pământene; cei dintâi n’au moștenit absolut nimic din virtuțile părinților lor, și se mulțumesc să culeagă roadele muncei și a suferinței părinților, cel din urmă trăesc pe socoteala vechilor privilegii desființate de jure, dar rămase în picioare de facto. Și unii și alții sunt oameni fără grijă, și pe fisionomiile lor strălucește mereu deplină satisfacție a persoanei proprie. Toți propriu zis sunt băieți buni; nici unul din ei nu se gândește la ceva serios, cinstit, măreț. In viață ei nu caută de lucru, ci lucru vine de sine sub o anumită formă spre ei; imediat ce isprăvesc universitatea, acest lucru, e funcțiunea de stat, e leafa înscrisă în budget. Intrând în viață, ei lucrează după șablon, petrec după șablon și duc o viață inconscientă, ca niște manechine.

Tinerii noștrii cred că a trăi cum trăiesc ei—e viață. Ei admit că pământul se învârtește în jurul soarelui, admit că planta noastră se învârtește în jurul osiei sale numai și numai cu condiția sine qua non ca locuința lor să fie lăsată în pace și ne atinsă de această mișcare până trăiesc ei pe pământ. Tinerii noștrii, repet nu sînt răi, ci din contră sunt băieți buni, dar foarte vulgari. Ei nu fac nici rău nici bine, dacă nu sunt împinși de interesul propriu al persoanei lor, și când fac câte un bine, prin aceasta nu devin mai buni, căci binele făcut se urcă în consciința lor la suprafață ca unt-de-lemnul pe apă.

Marele rău, precum și marele bine — sunt opera oamenilor nu de rând, și nu sunt produsul unor oameni cu sufletul mic.

Alt-fel de om a fost Eugeniu Lupu.

Ca exterior, acest tînăr n’avea absolut nimic ce ar fi putut procura antipatie. Era slab la față, cu o bărbie subțirică, cu un nas care poseda o curbătură frumoasă à la Dante, cu trăsurile feței melancolice, în cari se reflecta un suflet bun și o minte meditativă. Ochii lui mari plini de căldură, mai cu seamă, erau frumoși; fruntea o avea înaltă, albă ca marmora, pe tâmple avea niște vine subțiri albăstrii Eugeniu Lupu era slab de sănătate, și din familia sa au murit mai mulți de boală de piept.

La cea dintâi întâlnire simții pentru acest tînăr o mare simpatie, apoi, cu cât relațiunile noastre deveneau mai intime, cu atât a crescut și simpatia mea, pentru dânsul.

Eugeniu Lupu era artist în sufletul lui, se ocupa mult cu pictura. După moartea sea au rămas câte-va tablouri foarte reușite datorite penelului său. Prin convingeri dânsul era socialist.

La cea dintâi întrevedere a noastră îmi aduc bine aminte, că subiectul conversațiunei ne-a fost arta. Arătându-mi tablourile sale, Eugeniu Lupu ’mi-a zis:

— Pe mine mai cu seamă mă preocupă pictura. Dar vai, cât de greu este să cauți obiectul iubit în întuneric. De când am devenit socialist tăgada mă persecută. Pentru ce ? Ce e drept de la un timp încoace mult am citit, si între altele am citit si «despre artă» a lui Prodhon. Înainte de toate cartea aceasta părea că ’mi servește drept temelie tendințelor mele, dar apoi.... când m’am gândit mult, am rămas nesatisfăcut. Nu e asta.... sufletul cere alt-ceva.

Spre seară, în acea zi am mers cu Eugeniu Lupu pe jos la Copou.

— Știți ce, ’mi zicea Lupu, mie mi se pare că arta în general nu duce la nimic ?

Vezând că această cestiune îl preocupă mult, începui a discuta, combătând aserțiunea sa.

— Da, respunse el, căci în adevăr, dacă în artă nu e nimic, dacă dînsa nu ne servește de cât ca petrecere plăcută, atunci de ce simțim atâta farmec pentru dânsa, de ce ne atrage așa de mult?.. ..

Peste câte-va zile după sosirea mea la Iași, veni în fine din Rusia delegatul grupului. Era representantul socialiștilor din

Moscova, d. Gheorghi F. Zdanowici; om de o energie încercată, devotat causei și plin de vlaga vieței. Privind la dânsul, mă convinsei la prima vedere că alegerea a fost cât se poate de nemerită; delegatul era înzestrat cu un fisic resistent, și prin urmare capabil de a îndeplini greaua sarcină pentru care a venit.

In curând după aceasta sosiră și sutele de chilograme de cărți tipărite la Londra și Geneva, încă de repausatul A. Herzen. Cu aceste cărți aveam de făcut încercare, expediindu-le cu ajutorul contrabandei, peste Prut. Deci imediat ce am scos cărțile dela depoul căilor ferate, am plecat tus-trei, Zdanowici, Eugeniu Lupu și eu la Sculeni, ducând în căruța noastră patru pachete de cărți și broșuri, fie-care pachet avea o greutate de 20 kilog. Sosind la Sculeni descinserăm la un locuitor de acolo, cunoscut deja nouă. Acest locuitor ne puse imediat în contact cu un ovreu, șeful unei bande de contrabandiști bine organisate. Toți acești contrabandiști, erau români-plugari, cari mulțumită sărăciei au fost siliți să se ocupe cu contrabanda, pentru a putea trăi. Câștigul lor din acestă meserie primejdioasă era cât se poate de mic, deși prețul plătit de noi a fost de un galben pentru fie-care pachet de 20 kilog. Cauza — partea leului o percepea ovreiul, iar contrabandiștii nu primeau decât 3 lei de om pe zi.

Pe înserate, eu îmbrăcat ovreiște, într’un halat de lustrin murdar, cu peise aranjate cu ajutorul fixatuarului, cu pălărie în cap, având un bilet de trecere pentru 24 ceasuri, trecui împreună cu mai mulți alți jidani podul de la Sculeni, și mă aflam în Basarabia.

Un epizod hasliu, întâmplat la această trecere, m’a făcut să râd apoi mult. Dincolo de pod, la capătul opus malului român, noi toți am fost întâmpinați de un ofițer de jeandarmi, care luând din mâinile noastre biletele de liberă trecere, m’a ochit drept în față, și apoi, adresându-se către un civil, care stătea lângă dânsul ’i-a zis rusește:

— Uite, ăsta.... în fie-care zi trece ba încoace, ba încolo!.... Și toți sunt așa! Sunt convins că n’are altă ocupație de cât contrabanda.

Eu, lucru firesc, mă făcui că nu pricep rusește. Ofițerul ’mi aruncă o privire plină de dispreț, șl ’mi remise biletul. La Sculenii rusești mă adăpostii la un alt ovreu, unde noaptea, pe la orele 2 sosiră și cele patru pachete cu cărți. A două zi veni, ca să le expedieze la Chișineu, Gh. Zdanowici; dânsul trecu granița într’un mod legal cu pașaportul său în regulă.

La Sculenii rusești am stat până în seară, fiind ocupat cu stabilirea condițiunilor de transportul cărților până la Chișineu. Aceste conditiuni le făcurăm atât cu ovreiul din Rusia, cât și cu ruda sea din România. Pe la asfințitul sorelui trecui granița îndărăt, unde me aștepta cu mare nerăbdare amicul meu Lupu.

Imediat ce sosii, plecarăm spre Iași. A două zi o telegramă convențională din Chișineu mă vesti că Zdanowici a sosit acolo în bună pace. Așa dar, întâia încercare a noastră a reușit de minune. Spre seară, chiar în acea zi, pornii din Iași cu un car al doilea transport de cărți, cari fiind primite la Sculeni, au trecut granița fără nici un accident, și au ajuns la Chișineu cât se poate de bine. Cu al treilea transport isprăvisem cu toate cărțile ce aveam la Iași.

Așa dar, nu mai aveam ce face, și puteam să mă întorc în Elveția. Remisesem ceva bani lui Eugen Lupu, pentru cheltuelile viitoare, mă înțelesei în ceia ce privește primirea cărților din Elveția, și luându-mi rămas bun de la dânsul, plecai prin Cernăuț la Zürich.

Predarea lui Neciaeff, moartea lui

Cel dintâi lucru despre care am aflat sosind la Zürich, a fost trista veste că Neciaeff a fost predat Rusiei de către guvernul federal din Elveția. Predarea s’a făcut pe motivul că Neciaeff a asasinat pe Ivanoff, și că acest asasinat nu se poate considera de o crimă politică, de oare-ce Ivanoff n’a fost nici persoană politică în Rusia, nici jeandarm sau santinelă de pază,— omorârea cărui fel de oameni se poate întâmpla în momentul când criminalul politic se încearcă să fugă.

Aceste sunt considerantele pe temeiul cărora guvernul federal a crezut de cuviință să predeie pe Neciaeff, obligând guvernul rusesc de a judeca pe predat numai și numai pentru crima de asasinat și nici de cum pentru crimele sale politice.

Obligațiunea aceasta acceptată de Rusia, lucru logic, a fost călcată în picioare de guvernul rusesc cu cel mai patent dispreț; Rusia, precum știu bine românii, nici odată n’a ținut la cuvântul său de onoare. Oamenii politici ai Rusiei, diplomații săi, tiranii săi puțin se sinchisesc de cuvântul lor de onoare, râzând cu cinismul caracteristic omului semi sălbatic în vinele căruia curge sânge mongol, de omul civilisat, care crede și ține serios la cuvântul său de onoare. Românii nu pot uita odioasa călcare a cuvântului de onoare de către împăratul Alexandru al II-lea, care ca aliat al regelui Carol în resboiul de la 1877 — 78 s’a obligat de a apăra integritatea solului României, și apoi, după biruința de la Plevna, ne-a răpit Basarabia de sud !

In ceia ce privește predarea lui Neciaeff Rusiei de către guvernul Elveției, mai sunt dator să înregistrez aci următorul fapt: La predarea lui rolul principal l’a jucat fostul director de poliție din Zürich d. Pfeninger.

Activitatea sea în acestă împrejurare, modul său de a lucra mână în mână cu spionul rusesc Adolf Stempcowsky, intimitatea sa cu jeandarmii ruși sosiți la Zürich, prânzurile și banchetele la cari a luat parte și cari au fost organisate de agenții diplomatici ruși în onoarea sa — totul și toate au dat prilegiu opiniei publice din Elveția să bănuiască, că înaltul funcționar elvețian a primit bani de la Rusia, drept resplată pentru predarea lui Neciaeff.

Au trecut ani, de atunci, și în momentul de față d. Pfeninger e social-democrat. Am auzit că domnia-sa se căește de rolul ce a jucat în afacerea predărei lui Neciaeff și jură că a fost indus în eroare de Rusia, etc.

Ori și cum ar fi, — bănuială mare planează asupra conduitei sale, și mulți, foarte mulți nu se încred în sinceritatea căinței sale tardive. In ceia ce mă privește pe mine, dator sunt, ca unul care personal am fost amestecat în această tristă dramă, să-mi dau părerea: Eu unul nu cred de loc, în nevinovăția lui Pfeninger, nu cred că din eroare domnia sa a sprijinit ca jurisconsult și ca om politic odiosul fapt de extrădarea lui Neciaeff.

In spirjinul acestei bănueli există un document groasnic pentru social-democratul Pfeninger. In numărul I a revistei «Vestnic Narodnoi Woli», Lew Tichomiroff, actualul redactor al ziarului Moscowskie Wiedomosti a publicat un material menit să slujească pentru cunoașterea biografiei lui Neciaeff; printre documentele publicate se află și un manuscris scris de mâna lui Neciaeff, și în care nenorocitul scrie următoarele cu privirea la d. Pfeninger: «Toate hârtiile găsite la mine au fost vendute de către Pfeninger secțiunei a 3-a.

In ziua când Neciaeff trebuia să fie predat la granița Bavariei în mâinile jeandarmilor ruși, un grup de tineri, având în capul lor pe Gaspar Tursky, s’a încercat să-l răpească din mâinile jeandarmilor elvețieni. La gara din Zurich, când Neciaeff a fost transferat din temniță pentru a fi expediat cu trenul spre Romanshorn, mai mulți studenți sârbi s’au aruncat asupra jeandarmilor. Jeandarmii elvețiani au fugit în toate părțile ca niște potârnichii, și Neciaeff cât p’aci, era să fie slobod, dar — intervenirea publicului, și mai cu seamă poltroneria lui Tursky și a unor polonezi, cari au refusat ori-ce ajutor studenților sârbi în acest suprem moment, au făcut ca încercarea să sufere un fiasco complect. Jeandarmii prinseră curaj, și reveniră; înhățară pe unul din sârbi, și Neciaeff fu legat și închis într’un vagon reservat pentru dânsul.

Povestirea peripețiilor acestei încercări nereușite mă făcu să dojenesc mult pe d Tursky, care ’mi jurase că de astă dată consideră de datorie a sa cel puțin să resbune pe Neciaeff, pedepsind pe infamul spion Adolf Stempcowsky.

Acest jurământ și această promisiune le luasem, lucru firesc, drept o simplă fanfaronadă.

Ori cum, cu Neciaeff s’a isprăvit; odată căzut în mânele Rusiei, el era perdut.

Imediat ce Neciaeff a sosit în Rusia, el a fost închis în fortereța Petro-Pawlowscaia. Câte-va zile după aceasta a intrat în celula sa umedă comitele Levașeff, cu propunerea de a’i scrie un memoriu privitor la planurile și activitatea refugiaților politici din străinătate. Neciaeff surîse cu dispreț la propunerile făcute lui de acest demnitar al statului.

— Atât mai rău pentru d-ta! îi zise a tunci cornițele Levașeff, veți fi judecat ca un simplu criminal, iar a vorbi înainte juraților președintele tribunalului nare să vă permită.

Așa s’a și întâmplat. Neciaeff cu toate astea a vorbit și a declarat înaintea juraților că a fost supus la tortură în timpul cât a durat instrucțiunea. Curtea cu jurați l-a condamnat la 20 ani muncă silnică în Siberia, dar guvernul temându-se că acest om energic să nu scape cum-va, ’l a întemnițat pe viață în fortereța Petro-Pavlowska și anume în revelilul lui «Alexi».

In al treilea an de la întemnițarea sa într’o celulă solitară, Neciaeff a fost visitat de șeful jeandarmilor generalul Potapoff. Acest demnitar propusese arestantului să-și scrie memoriile cu privirea la refugiații politici. Neciaeff refusă pentru a doua oară de a fi delator; atunci generalul de geandarmi supărat că trei ani de întemnițare n’au putut înfrâna pe acest om, sbeară ca un turbat:

— Atunci vei primi 50 de lovituri de knut și vei fi silit să te supui.

Neciaeff perdu în fine răbdarea, și la infama amenințare respunse cu o palmă sdravănă. Această palmă generalul Potapoff o capătă în presența comandantului fortăreței, prințul Dunducoff-Corsacoff, și a suitei sale. Ofițerii au năvălit asupra arestantului și ’l-au bătut până la sânge...... șase luni după aceasta Neciaeff înduplecat de comandantul fortăreței a scris o scrisoare către împăratul Alexandru al II-lea. In acea scrisoare nenorocitul arată despotului starea politică și socială a imperiului în adevărata ei culoare; apoi conchide că resultatul acestei stări duce inevitabil la o revoluție sîngeroasă, care nu se poate înlătura de cât printr’o constituție liberală.

Se zice că țarul citind scrisoarea lui Neciaeff a luat’o în batjocură. Din ordinul său, după aceasta, arestantul a fost legat de zid, cu lanț, având deja lanțuri la picioare și la mâini.

In această groaznică stare dânsul a zăcut doi ani de zile dormind pe podelele de granit, fără nici un așternut.

Cu un an înaintea morței sale, Serghie Neciaeff a scris o scrisoare lungă în care vorbește de sine ca de a treia persoană; acea scrisoare e adevăratul curiculum vitae a lui în temniță, de aceea și dau mai jos în întregimea sea acest interesant document.

Iată-l:

omnipotente secietarul său Denjkin. Această creatură scârboasă domnește în fortareață. El pradă și jefuește atât pe ofițeri, cât și pe soldați. A doua persoană grată a comandantului e colonelul Filimonoff, directorul revelmului Alexeewsky.

diu celulele lor, pentru plimbate, ba încă să fie bătute cu scâuduri pe din afară micile ferestrui pnn cari nenorociții priveau un colțișor albastiu de cer.

Iată dar acea scrisoare a lui Neciaeff prin care el povestește în persoana a treia viața sa în temniță.

Mulțumită energiei sale și fisicului său resistent, în anul 1880 Neciaeff a isbutit să lege relații cu comitetul executiv al partidului nihilist. Relațiunile acestea au fost organisate cu ajutorul paralelor, și membrul comitetului Jeleaboff a fost însărcinat cu conducerea lor. Prin scrisori cifrate Neciaeff comunică comitetului un plan îndrăsneț, combinat de dânsul în tăcerea și întunericul temniței sale, cu ajutorul căruia plan se putea aresta întreagă familia imperială, în ziua când densa va veni să asiste la serviciul divin din catedrala din fortăreața Petro-Pavlowskaia. O dată arestată, familia imperială trebuia să fie întemnițată tocmai în temnița situată alăturea cu sarcofagele țarilor, cari sunt în centrul fortăreței.

Planul lui Neciaeff a fost respins de comitetul executiv, considerat fiind de prea imposibil, și deci pur fantastic; dar din altă parte, descrierea amănunțită a temniței și a fortăreței, făcută de către Neciaeff, convinsese pe comitet, că este foarte posibilă liberarea arestanților politici din acea temniță. Cu organisarea acestei liberări a fost însărcinat Jeleaboff.

Din nenorocire însă pentru Neciaeff, această hotărâre a comitetului executiv a fost târzielnică. Veni anul 1881 și partidul nihilist condamnă la moarte pe Țarul Alexandru al II-lea.

Această groasnică hotărîre, datorată cruzimei fără seamăn a reacțiunei, sili comitetul executiv să-și concentreze toate forțele asupra unui singur punt, executarea hotărîrei.

Starea lucrurilor a fost comunicată lui Neciaeff și celor-l-alți arestanți, și ei, cari începuseră a spera în apropriata liberare conveniră unanim, că comitetul are dreptate să facă așa cum face și nu alt fel.

După tragica moarte a împăratului Alexandru al II-lea, care s’a întîmplat în ziua de 1 Martie 1881, regimul penitenciar pentru arestanții politici a devenit nesuferit. Neciaeff perdu în fine răbdarea, și în luna Decembrie 1881 s’a spînzurat în celula sa.

Așa a murit acest fanatic.

Reorganisarea partidului nihilist

Să revenim puțin. Pe când Sergiu Neciaeff zăcea deja închis în temnița Petro-Pawlowskaya; pe când toți cari au luat parte la conspirațiunea care a dat naștere procesului politic din 1871 zăceau în ocnele Siberiene, eu unul abia scăpat din fortereața Petro-Pawlowskaya, mă întorceam de la Iași la Zurich.

In cercurile refugiaților politici din Elveția am găsit o mare fierbere. Sub impulsul acestei fierberi, la Petersburg și Moscova grupurile reslețe ale revoluționarilor încep o nouă activitate.

Procesul lui Neciaeff a demonstrat tuturor că în Rusia nu există absolut nici un element în straturile inteligente și culte, capabil de a da piept cu absolutismul și cu reacțiune. Pătura cultă e lipsită cu desărârșire de simțăminte civice, pătura incultă, poporul, sau mai bine zis popoarele, erau terra incognita, fără nici o legătură cu suflarea luminată a imperiului.

Tinerimea rusă, adică junimea studioasă de sub domnia împăratului Alexandru al II-lea, a fost prima generațiune educată după emanciparea și desrobirea țăranilor. Când această generațiune a început a gîndi, tot ce a fost cinstit și măreț din generațiunea de la 1825, precum și oamenii de la 1840 dispăruseră, perind sub tirania împăratului Niculai. Cei rămași în viață de și păreau însuflețiți de un ideal oare-care, de și urau din suflet absolutismul și sclavia civică a muscalilor, totuși erau educați sub regimul «robiei». Generațiunea noastră, adică acea de la 1870, a crescut pe țărîna curățită de robie, și era încă curată ca zăpada, strălucitoare ca cristalul.

Toate sforțările guvernului rusesc tindeau mereu ca să educe această generațiune în spiritul tradițiunei absolutiste ruse, dar aceste sforțări fură zadarnice, și ceia ce la școală ne acoperea ca spoială, dispărea imediat când părăseam băncile școlei și priveam cu ochii deschiși viața dimprejur.

În zadar profesorii ruși ne învățau istoria falșificând-o, pentu a ne ascunde groasnicul trecut, pentru a ne convinge că noi toți Românii din Basarabia, Caucazienii — din Caucaz, Polonii — din Polonia, Rutenii — din Ukraina, suntem ruși, suntem muscali, — de giaba se sileau ei ca noi să uităm limba noastră maternă și să învățăm a vorbi și a cugeta muscălește, de giaba se sileau a ne ascunde adevărul — căci cu cât adevărul ni se ascundea în școală, cu atât mai avizi, mai curioși deveneam intrând în viață. Fructul oprit fiind mai gustos, noi tinerii, în contra voinței dascălilor noștri, mereu-mereu ne adăpam la isvorul cărțitor oprite, la propaganda ideilor contrarii regimului absolutist. Oamenii cari au perit în lupta uriașă cu absolutismul sub împăratul Niculai, oamenii cari au propagat «desrobirea robilor» sub domnia împăratului Alexandru al II-lea, au devenit pentru noi o icoană, la care ne închinăm cu venerațiune. Istoria Rusiei — această groasnică istorie, cu toate crimele Țarilor, cu toate suferințele popoarelor, așa de stăruitor ascunsă la școală — ni se înfățișă în viață în toată goliciunea sa. Și ori unde îndreptam privirea noastră — pretutindeni vedeam martiri, și jertfe căzute sub săcurea călăilor. Ca tineri, eram plini de iubire pentru popor, pentru limba neamului din care făceam parte și fie care din noi intrând în viață jura că la rândul său va deveni martir.

Desrobirea țăranilor ridică într’un mod firesc înaintea noastră șirul lung al cestiunilor sociale; cestiunea egalităței înaintea legilor, cestiunea egaliteței civice, drepturile omului în societate, drepturile femeii, necesitatea culturei pentru popor, etc. Acestea frământau spiritul nostru. În legătură cu aceste cestiuni se ivi, firește, și critica temeliei economice juridice și morale a societăței. Cuvântul burgesie deveni sinonimul egoismului strîmt, a rutinei și regresului.

O mișcare intelectuală mare se dete pe față; se născu și crescu o literatură conformă cu aspirațiumle tinerimei, care sub domnia împăratului Alexandru al II-lea, în anii cei dintâi ai domniei aceluia, a luat un avânt măreț, dăruind Rusiei pe Lew Tolstoi, pe Dostoiewsky, pe Uspensky, Pisareff, și alți mulți scriitori de valoare.

Păcatul părinților — robia țăranilor, trebuia ispășită; și ca o clamoare a conștiinței sbuciumate de remușcare se născu, crescu, se desvoltă literatura poporană. În această literatură, foarte bogată sub domnia lui Alexandru al II-lea, critica, beletristica și publicistica mereu și constant se ocupau de țăran, de viața, tendințele, aspirațiunile sale, nevoile și viitorul său.

Sub impulsul acestei mișcări, tinerimea universitară, acest pioner credincios al pășirei înainte a lumei civilisate, ridica stindardul, sub care alergaseră toți aceia a cărora inimă palpita pentru bine obștesc. La Petersburg, la Moscova, la Kieff, Cazan și Harcoff, adică în orașele cu universități, se deschid scoale pentru adulți. În aceste scoale studenții învățau gratuit pe țărani și lucrători să citească, să scrie și să cugete. Alți tineri mai energici și mai tenaci, au mers mai departe; nemulțumiți cu jertfirea unui timp oare-care pentru a lumina poporul, ei părăsiră universitatea și coborându-se în mulțime au înființat ateliere de fierărie, tocărie, tâmplărie etc. unde învățând meseria, povățuiau poporul, propagând teorii socialiste. Alături cu acești tineri, surorile lor de asemenea se tranformau din domnișoare în cusătorese, și organisând ateliere de cusătorie, învățau carte pe fetele și femeile din popor, ridicându-le moralicește și intelectualicește

Această mișcare băgă frica în sînul guvernului. Temându-se de lumină, guvernul puse capăt mișcărei, desființând școalele de adulți, și persecutând pe tinerii cari se dedau acestui apostolat.

Persecuțiunile guvernului nu puteau paralisa mișcarea, dar au constrâns’o să-și caute altă cale de expansiune. Din mișcare legală și manifestată pe față, ea s’a transformat într’o mișcare ascunsă. Tinerimea universitară persecutată de ocârmuire, găsi o satisfacțiune necesară pentru exercitarea forțelor sale intelectuale și morale, în activitatea grupurilor secrete, cari formându-se, în general, din elemente omogene naționale, se ocupa cu editarea de cărți pentru popor, și cu traduceri de opere străine cum sunt ale lui Spencer, Karl Marx, Düring etc.

În acest timp a apărut Neciaeff cu ai săi, încercându-se să unească printr’o organisațiune centralisată grupurile formate, puind ca scopul acestei organisațiuni o revoluțiune pur politică, care trebuea să se facă cu ajutorul unui complot în toată regula.

Procesul lui Neciaeff și a amicilor săi politici a dovedit tinerimei din imperiul rusesc că elemente necesare pentru o revoluție politică în Rusia nu există, că popoarele din imperiu nu sunt pregătite pentru a face o revoluție, și că în afară de calea unei conspirațiuni militare, în Rusia scăpare de absolutism pe altă cale nu este. Nenorocirile oamenilor din procesul Neciaeff au servit de bună povață tinerimei studioase, și puțini din acea tinerime, foarte puțini, au mai rămas credincioși vechei metode jacobine de a conspira.

O ideie nouă, o metodă nouă de a lucra, și diametral opusă metodei vechi, a fost îmbrățișată de toți. Tinerimea universitară hotărî de a merge în popor, pentru a suferi cu dânsul, pentru a-l lumina, pentru a-i propovădui cu pilda sa proprie, cum și în ce mod trebue organisată lupta în contra dușmanului său, în contra înpilatorilor și exploatatorilor săi.

De aceia chiar la începutul acestei noi mișcări, care s’a dat pe față imediat după procesul politic al nostru, două tendințe bine determinate se manifestară printre revoluționarii din imperul rus; aceste două tendințe au despărțit mișcarea în două tabere, cari se și organisară fie-care deosebit.

Una din grupări avea de scop propaganda teoretică a principiilor socialiste, și ca organ al său avea organul «Vpered»

(înainte) al cărui program și mod de a lucra a fost copiat după programul social-democraților Germani. Această grupare hotări de a lucra pe terenul legal, și pentru aceasta a adunat în jurul său pe toți nemulțumiții pacinici, pe toți aceia cai în Rusia sunt gata de a răspândi lumină în popor, însă fără a da piept pentru aceasta cu autoritatea, fără a-și sacrifica oamenii posițiunea lor socială. Dar de oare-ce în Rusia nu exista, precum nici acum nu există, un teren legal pe care social-democra-ția să poată desvolta activitatea sa roditoare, gruparea de mai sus era nevoită a se sbuciuma într’un cerc restrâns de mijloace, cari nu aduceau de cât un resultat mediocru. Oamenii din acest grup se țineau departe de viața societății, de lupta ei crâncenă pentru pâne, de suferințele poporului de jos, de persecuțiunile sistematice al guvernului rusesc în contra tutulor manifestațiunilor vieței naționale a caucazienilor, polonezilor, rutenilor și românilor din Basarabia. Oamenii din această grupare erau cu totul absorbiți de partea abstractă a doctrinei social-democrate germane, și apoi, n’aveau încredere de cât în influenta înviătoare a cuvântului tipărit, căruia și-au închinat toate forțele și toate mijloacele lor.

Această grupare cheamă tinerimea din imperiul rusesc la carte, o sfătuește să studieze serios nevoile țărei, să împărtășească ideile occidentului, și să se educe, pentru a fi aptă apoi, când va intra în viață, pentru o muncă roditoare.

Altă grupare a revoluționarilor din Rusia, fără a tăgădui necesitatea neapărată pentru tinerimea studioasă de a învăța carte, fără a nega influența cuvântului tipărit, fiind alcătuită mai cu seamă din oamenii deja formați pentru viață, avea de scop lupta imediată cu absolutismul. De aceia această grupare nu se adresa la tinerimea studioasă în special, ci își căuta proseliți în rândurile poporului, în straturile culte ale societăței, luând parte la toate manifestațiunile vieței sociale. În fierberea evenimentelor ea pune basele unei organisațiuni secrete revoluționare.

Această grupare avea două organe de publicitate, unul pentru pătura cultă «Obscina» (comuna), altul pentru popor «Ra-botnik» (lucrătorul).

În anul 1872, mulțumită persecuțiunilor guvernului, îndreptate mai cu seamă în contra tinerimei studioase, universitățile din străinătate se umplu de tinerii cari părăsiseră imperiul, cu singurul scop de a studia în liniște, și la adăpost de ori-ce vecsațiuni. Mai cu seamă fetele și femeile din Rusia au fost silite să studieze în străinătate, din causă că guvernul rus, condus de părerea că fetelor nu le trebuește o cultură mai vastă de cât aceia necesară pentru a deveni bună gospodină și mamă; a închis toate școalele superioare de fete. și a interzis intrarea femeilor în universitate. Mal mult de cât atâta: ministerul de instrucție a reformat programul gimnasiilor pentru fete, după calapodul tendințelor și aspirațiumlor celor mai reacționare.

Universitatea la care se duceau mai mult p’aceste timpuri fetele și femeile din Rusia, era cea din Zürich. Acolo, în orașul cel mai industrial din Elveția, la 1872 ne am adăpostit și noi refugiații politici din Rusia. Lucru firesc dar și logic, că presența noastră în orașul universitar în care veneau aceste fete și femei să-și aibă influența asupra acestor tinere ființe.

Atât secțiunile societăței internaționale de lucrători, cât și locuința lui Bacunin, cât și aceea alui Petru Lavreff — un om de știință din Rusia, emigrat în streinatate — erau mereu asediate de studentele universității. Discursurile lui Bacunin, contactul cu noi, refugiații politici, scrierile și conferințele lui Lavroff, produseră o mare impresiune asupra acestor fete și femei, a cărora număr ajunsese la 1878 la cifra de 164 studente înscrise la universitate. Împreună cu aceste fete au venit și s’au stabilit la Zürich și o sumedenie de familii din Rusia — rudele fetelor, cari studiau acolo cu deosebire medicina și filosofia.

Intorcându-se în Rusia aceste fete, precum și frații și părinții lor, duceau cu sine ideile noastre, și nu puțini se întorceau ca membrii organisațiunei revoluționare, care se alcătuia...

În popor

Absolutismul asiatic, secular, a paralisat în Rusia ori-ce simțimânt de civism în pătura cultă a societăței; de-aceia acolo această pătură a putut da oameni de știință, literați de talent, poeți, critici, dar nici un sociolog, nici un scriitor politic, nici un reformator profund și original. Oameni ca Alexandru Herzen, ca Mihail Bacunin — au lucrat, au scris și au trăit în Europa; de-aceia tocmai, scrierile lor nu sunt cunoscute în Rusia de cât unei elite educate europenește. În afară de acești doi oameni, de origină pur rusească, curagiul civic în scrierile și faptele lor le-au avut mulți alții, dar aceștia n’au fost de origină rusă, ci ruteni, ca neuitatul meu amic Mihail Dragomanow, ca Costamaroff, ruteni, și mii și mii de polonezi!

Această stare de decadență a păturei culte din Rusia ne-a silit pe noi, revoluționarii din vastul imperiu al Țarilor, de a căuta aiurea terenul pentru propagarea ideilor noastre, de a căuta aiurea proseliți și pîrghii pentru reușită în lupta cu despotismul.

Înainte de toate e lucru firesc, că poporul atrase asupra sa atențiunea noastră, neputând noi reuși cu comploturi și conspirațiuni, perzând ori ce ilusie în pătura cultă a societăței; — ne rămânea poporul incult, poporul semi-sălbatic, ca ultima speranță de scăpare.

Dar cum, în ce mod să te apropii de popor, care pentru noi oamenii culți era terra incognita ?

Greu lucru, și care cerea multe capacități morale si intelectuale de la executorii săi. Pentru acest lucru, înainte de toate, era necesară o tărie de caracter deosebită, și un devotament pasionat; se cerea ca omul să sacrice toate forțele sale, viața sa întreagă, să ’și lege soarta de soarta poporului, în mijlocul căruia descingea din înălțimile păturei privilegiaților.

Pentru acest lucru sunt necesari oameni obicinuiți a gândi cinstit, oameni, cari s’au convins că în ziua de azi nu există altă misiune mai măreață de cât aceia pe care acum 1895 ani a avut-o pe pământ Isus, când a mers din sat în sat, din oraș, în oraș, propovăduind «adevărul».

Măreață misiune! Dar pentru dânsa e necesar ca omul pururea să cumpănească fie-care pas pe care ’l face, e necesar să cumpănească fie care gând al său, fie care cuvînt!.. E necesar ca acest om să-și desvolte un criteriu temeinic, o convingere nestrămutată, întemeiată pe fapte reale.

Mai trebuiește pentru această misiune măreață o erudițiune serioasă, pentru ca această erudiție să devină o armă puternică în lupta celor desmoșteniți cu inpilatorii.

Mai trebue ca acești oameni să fie înzestrați cu așa caracter, în cât să n’aibă frică de a se pleca, de a simți vermele demoralisatiunei rozându-i, în cas de nereușită; să n’aibă frică de lipsuri materiale și morale, de prigoniri din partea poliției și a ocârmuirei.

Mai trebue în fine, ca omul, care ’și-a ales acea misiune, să unească viața sa cu viața poporului, să trăiască așa cum trăiește țăranul și lucrătorul de la oraș, să devină tovarășul lor de muncă, de suferințe, amicul lor de zile negre și de zile senine.

Acestea sunt condițiunile !

Pentru a fi apt de a duce povara acestei misiuni, omul din pătura cultă e silit să se reeducă, să se renască întru cât-va, căci pentru a deveni apt de acea misiune, e necesar a se reface intelectualicește și moralicește; e necesar să îndrepteze toate sforțările sale în contra tendințelor egoiste, strîmbe, de care e atât de plină viața omului cult; e necesar să devină sobru în viața zilnică, să se debaraseze de toate obicinuintele unei vieți culte.

Acestea sunt condițiunile.

Dar, mai presus de toate e necesar pentru un atare om, să lase la o parte ori ce vroință legată de viața privilegiată plină de fericire personală. Și nu numai a lăsa la o parte, dar încă a considera asemenea idealuri de fericire ca imorale este de trebuință, căci viața privilegiată este zidită în societatea actuală pe suferințele mulțimei, pe spoliarea ei, pe lipsurile ei.

De aceia tocmai, adresându-ne către oamenii din societatea privilegiată, noi urmând ad-literam cuvintele lui Christos către bogați: «împarte avuțiele tale, ia crucea mea și mergi!» ziceam la rândul nostru: — Du-te în popor! Du-te la fabrică, la uzină, du-te la sate, și prin tine însuți convinge-te că acolo, ca pe frontispiciul iadului lui Dante stă scris: lasciate ogni sperantia voi ch’entrate! Du-te acolo, ca să te convingi cu ochii tăi proprii cine produce, și cum se crează toate bunurile vieței privilegiate — și cum apoi acela care produce tot și toate, moare de foame și de mizerie, fiind-că partea sa e răpită în folosul celor cari nu fac de cât să consume, mereu să consume! Du-te acolo, ca să auzi cu propriele tale urechi povestea monotoană și lugubră, ca cântecele de înmormântare, a vieței poporului muncitor ! Du-te în lupanare, ca să vezi fiicele poporului prostituindu-se pentru o bucată de pâne, du-te în cârciumele de prin mahalale și de prin sate, ca să vezi cum se îmbată lucrătorul și țăranul, pentru a se ameți, pentru a uita mizeria, pentru a-și excita forțele sleite de foame, încordându-le pentru o nouă muncă — cu ajotorul alcoolului! Du-te să vezi, cum se pierde și degenerează neamul tău, plătind biruri grele, dând recruți din floarea satelor, murind de epidemii, de ignoranță și de mizerie!

Și cuvintele noastre au fost auzite. Tinerimea universitară din Rusia: ruși, ruteni, caucazieni, polonezi, români din Basarabia, toți aceia pe cari imperiul muscălesc de o potrivă i-a constrâns în brațele sale, toți au înțeles apelul nostru, și au plecat în popor.

Și această plecare în popor n’avea înfățișarea unei mascarade; oamenii din pătura cultă, femeile și fetele, mergând în popor nu s’au transformat în lucrători și țărani de carnaval.... n’au mers la fabrici și la sate în calitate de vagabonzi voiajori, în calitate de diletanți cari aduc cu el broșuri și cărți, pentru a le distribui oamenilor fără carte. Fie-care, din aceia cari s’au dus în popor, afară de o pregătire serioasă teoretică mai avea la îndemână și cunoștințele unei meserii. În afară de medici, moașe, profesori și profesoare, între tinerii cari mergeau în popor mai erau și tâmplari, ferari, cismari, lucrători de fabrică și de uzină. Această cunoștință a meseriilor mult a servit acestor oameni; primo, le a servit ca mijloc educativ pentru el înșiși, secundo le a servit mai cu seamă pentru apropierea cât mai intimă a poporului muncitor. In persoana unui tîmplar, ferar, mecanic, țăranii și lucrătorii vedeau pe omul lor, pe unul ca ei; și influența unui atare om asupra lor prindea rădăcini adânci, în mijlocul muncitorimei.

Tipografia secretă, cărți și broșuri revoluționare

Întorcându-mă din Iași, am adus tovarășilor mei emigrați știrea că granița este organisată pentru transportarea cărților revoluționare în imperiul rus, că prin urmare acum nu rămâne de cât crearea unei literaturi revoluționare, care lipsește cu desăvârșire.

Întrunirea refugiaților politici, care s’a ținut imediat după sosirea mea, hotărește să se creeze o tipografie în Elveția, și să tipărim în acea tipografie atât cărți pentru pătura cultă, cât și broșuri pentru popor.

Pentru a realisa cât mai curând cele hotărâte, era nevoe de bani; și tocmai bano ne lipseau cu desăvârșire. Aceasta ne sili, în cap cu Bacunin, să intrăm în tratative cu un alt grup de refugiați politici, care s’a grupat împrejurul lui Petru Lawroff. Tratativele întemeiate pe scopul comun al tutulora, distrugerea absolutismului, chiar la începutul lor au fost rupte.

Un abiz mare despărțea cele două grupuri. Lawroviștii erau doctrinari, cărturari cari nu credeau posibilă în Rusia nici o mișcare, fie politică, fie socialistă; Bacuniștii din contra, sub influența mai mult a temperamentelor, erau profund convinși că ultima oră a despotismului a sunat, că în popoarele imperiului fierbe o nemulțumire mare, și că nu lipsește de cât o organisațiune revoluționară, pentru a da lovitura de moarte tiraniei țarilor.

Bacunin, de și rus de origine, prin convingerile sale era dușman sincer al rusofilismului. Încă în tinerețe el s’a pronunțat franc și loial pentru Polonia, și în contra Moscovei, apoi, în toate scrierile sale adresate slavilor din Austria, pururea se pronunța pentru autonomie, și contra contopirei cu muscălimea.

Eu — ca român din Basarabia, caucazienii, polonezii, ruteni — lucru firesc, ne-am afiliat cu rușii cari îl înconjurau, și am acceptat programul său federalist.

Ne putându-ne înțelege cu doctrinarii lawrowiști, noi bacuniștii, hotărârăm să lucrăm a parte, și în propaganda noastră prin scris să ducem în pătura cultă a Rusiei idea necesităței neapărate a distrugerii imperiului rusesc în actuala sa formă politică și socială, lăsând popoarele din care se compune acest imperiu, libere, să-și croiască singure destinele, pentru a putea să se cristaliseze apoi, după victorie, într’o federațiune liberă de neamuri înjghebate pe temeiul cerințelor economice, reală și pe basa simpatiilor de rasă.

Odată înțeleși între noi în ceia ce privește principiile fundamentale, ne-am pus pe lucru.

Spre toamna anului 1873, cu mari greutăți adunând toate micile noastre mijloace, întemeiarăm o tipografie la Zürich. Odată tipografia organisată, ne-am apucat de lucru.

Neavend parale pentru a angaja lucrători tipografi, și apoi neputând încredința adese ori unele din lucrările tipografice, precum sunt proclamațiile, apelurile etc, în mânile unor oameni străini cu sufletul de opera noastră, am fost nevoiți a ne face noi culegători tipografi. Și ne am făcut.

Sagin, Popoff, eu, pe urmă câte-va fete studentine, devenirăm în curând tipografi buni și activi. Lucram câte 10 — 14 ceasuri pe zi, ba cu vingalacul în mâini, ba la roata mașinei, ba ca puitori.

Dar a munci fisicește, n’a fost destul, mai trebuia să si scriem tot noi, atât cărțile pentru pătura cultă, cât și broșurile pentru popor.

De aceia unii din noi, după o zi întreagă de muncă în picioare la tipografie, mai petreceau și nopțile, șezând târziu la meșcioara de lucru și pregătind manuscris pentru mâine.

În mijlocul acestei munci foarte obositoare se dete pe față lupta cea mare din sînul societății internaționale de lucrători între Bacunin si Marx.

Unul, apărător ardent al ideii anarhiste, propaga desființarea statului modern și întocmirea unei organisațiuni federaliste a popoarelor.

Altul, apărătorul lumei muncitoare, propagare organisarea statului capitalisto—feudal în stat al muncitorimei, și chema lumea muncitoare la întocmirea partidului social-democrat.

Cel dintâi socialist-revoluționar; cel din urmă socialist-evoluționist.

Această luptă, lucru logic și firesc, ne apucă în vîrtejul său și pe noi toți, cari înconjurăm pe Mihail Bacunin.

Bătrânul revoluționar, care pe aceste timpuri era în capul asociațiunei internaționale de lucrători din Italia, Spania, Elveția francesă și Franța de sud, avea mare nevoie să fie ajutat de noi tinerii. Ca membru alianței democratice, eram nevoit să iau parte la acea lucrare.

De aceia adese ori împrejurările m’au silit să las tipografia din Zürich pe mâinile lui Sagiu, și să plec la Locarno, unde locuia Bacunin. Aci îi serveam de secretar, scriind scrisori în Italia, Spania și Franța. Secretariatul meu dura une-ori săptămâni întregi, și numai oboseala, sleirea desăvârșită a forțelor din causa nopților petrecute la scris făceau ca să fiu înlocuit cu vr’un alt tînăr — italian, spaniol sau francez. Atunci plecam din Locarno îndărăt, și îară-și mă ocupam cu de-ale tipografiei.

La sfârșitul anului 1873, în mijlocul grupărei noastre, se ivi o mare neînțelegere. Mihail Bacunin, cu cât afacerile noastre în Rusia deveneau mai mari, cu atât începuse a crede necesară o organisațiune centralistă a forțelor revoluționare. Tendințele sale autoritare deveneau cu atât mai periculoase causei pentru care luptam, cu cât asupra lui avea mare influență un refugiat rus — Sagin.

Acest om de o inteligență vie, de o morală destul de elastică, era fiul unui precupeț rus din guvernământul Iaroslaw. Amestecat într’o mișcare a studenților dela politechnicul din Petersburg — el a fugit în America, de unde apoi s’a întors și s’a stabilit la Zürich.

Om practic, foarte activ, dânsul privea causa cea mare pentru care cu toții lucram ca o operațiune comercială, și în ori ce pas, în ori-ce acțiune a noastră nu vedea de cât partea pur materială a afacerei. Sufletul afacerei, partea esențială, pentru dânsul trecea nepricepută.

Această insuficiență morală, acest spirit speculativ, acest sânge rece de a calcula, atunci când fie-care cifră era ființă vie, oameni, cari sufer, cari se jertfesc, mă revolta pe mine om sentimental. Eu nu puteam lua parte la acest fel de aritmetică, nu puteam rămânea nepăsător, văzând cum se fac socotelile de isbândă, într’o afacere plină de drame sociale.

De aceia în curând între mine și Sagin relațiunile deveniră foarte încordate, aducând după sine chiar ruptura. Causa rupturei a fost întocmirea comitetului dirigent slav, în care eram aleși ad-hoc de Mihail Bacunin: eu, Sagiu și P. Lermontof (mort apoi în fortăreața Petro-Pavlowskaia).

Întocmirea acestui comitet, făcută pe sub mână și într’un mod arbitrar de Bacunin, fără știrea grupului, mă sili să ies din alianță și să părăsesc pe bacuniști; ceia ce am și făcut fiind urmat de mai mulți tovarăși.

Ieșirea noastră a fost fatală bacuniștilor, de oare-ce rupând relațiunile cu noi, ei perduseră ori-ce legătură cu Rusia, și fură siliți să închidă tipografia și să înceteze ori ce lucrare.

Rupând cu Mihail Bacunin, eu părăsii Zürichul și mă mutai la Geneva, unde imediat organisai împreună cu tovărășii mei A. O. și V. H. o nouă tipografie.

Niculai Joucowsky

După ruptura cu bacuniștii am rămas puțini. Mijloacele bănești ne lipseau cu desăvârșire, și la Geneva micul nostru grup s’a găsit isolat de ori-ce relații cu mediul revoluționarilor de la Apus.

Pe acest timp locuia cu familia sa la Geneva vechiul emigrant rus Niculai Ivanovici Joucowsky, fugit din Rusia pe la sfîrșitul anului 1862.

Trecutul acestui om, activitatea sa în sânul societății internaționale de lucrători, principiile sale politice, și erudițiunea sa, ne făcură pe noi, noii veniți, să căutăm cu asiduitate a ne apropia de dânsul.

Niculai Joukowsky aparținea unei familii bune din Rusia; ca student a luat parte la mișcarea de la 1862 din Petersburg, și a fost amestecat într’o afacere privitoare la o tipografie clandestină. Tipografia fiind descoperită, tînărul a fost nevoit să fugă. Mulțumită organisațiunei forțelor revoluționare din Polonia, cari se pregăteau de revoluție, dânsul a trecut granița și s’a adăpostit în Elveția.

Aci în curând el luă parte activă în mișcarea lumei muncitoare; importanța activității sale, valoarea sa în această măreață mișcare a secolului nostru — sunt înscrise în istoria asociațiunei internaționale de lucrători. La congresele anuale ale acestei societăți, pe când dânsa era în floare, vocea lui Niculai Joucowsky vibra nu numai plină de entusiasm pentru triumful causei sfinte ce apăra, dar mai cu seamă aducea lumină și formula concluziuni în cestiunile arzătoare puse la ordinea zilei. Dările de seamă ale acestor asise ale lumei muncitoare sunt pline de resultatul muncei intelectuale a acestui suflet luminat și erudit.

Voind a face cunoștință cu Joucowsky, mersei la dânsul acasă, dar n’am fost primit. Refuzul de a fi primit se datora dintr’o parte trecutului meu: eram unul din condamnații în procesul lui Neciaeff, iar Neciaeff era adevăratul bête noire a tutulor oamenilor cinstiți din mediul refugiaților politici. Afară de această considerațiune foarte temeinică însă — pentru cei cari nu știau că tocmai eu eram una din victimele lui Neciaeff — mai era și o altă considerațiune, anume, aceia că eram bacunist. Ruptura noastră cu Bacunin nu era cunoscută lui Joucowsky, și lucru firesc că el mă considera de proselit ardent al lui Bacunin.

Toate acestea le pricepui foarte bine, și lăsai ca timpul să limpezească lucrurile.

Tipografia noastră în curând a fost instalată, eu, d. I... un ofițer de artilerie rus, și Popoff, un refugiat rus ne puserăm pe lucru întâia carte care a ieșit de sub presa noastră a fost broșura «Către revoluționarii ruși» apoi cartea Istoria mișcărei comuniste din 1871, — ambele cărți scrise de mine.

Când aceasta din urmă s’a tipărit, am mers pentru a doua oară la Joucowsky și i-am lăsat un exemplar.

O septămână după aceasta Joucowsky, care citise cartea mea, me primi pentru întâia oară.

— Am citit cartea d-le, și am dat-o pe urmă unor membri ai comunei din Paris, anume lui Lefrançais și lui Arthur Arnould ; e bine ca să știe ei modul original de vedere pe care l-ai expus.

După acest compliment vag conversațiunea noastră, lucru firesc, trecu asupra Rusiei.

— Desvoltarea istorică a civismului la popoarele cari locuiesc marele platou de la răsăritul Europei, zicea Joucowsky, în secolul IX a mers pe deosebite căi. Istoricii ruși de la Lomonosoff și până la Solovieff ne povestiseră basme oficiale, cum că formele juridice ale actualului stat rus s’au înjghebat de a dreptul din forma federală a vechei Rusii, ei mai adăogară că această înjghebare s’a făcut într’un mod cu totul firesc. Dar acest basm, inventat în sprijinul absolutismului nu e decât un basm, și nimic mai mult. E destul ca să ne aducem aminte că pe când Moscova se semnala mai cu seamă prin barbarie, ignoranță și moravurile cele mai sălbatice când acolo domneau glorios Knutul și opricinina, în marele Nowgorod exista deja o cultură, existau cărturari, artiști, poeți populari; alături cu Nowgorodul exista p’atunci municipii ukrainiene și ale Belorusiei, apoi dincolo de vadurile Dniprului exista deja o republică militară — Zaporojska Sieci... Acesta e adevărul istoric cunoscut nouă, și tăgăduit de istoricii ruși, dar tăgada lor n’are acum absolut nici o valoare ... n’are valoare nici Zidul de geandarmi cu care Rusia apără granițele sale despre Europa, căci ideile occidentului pătrund mereu printre șirurile dese ale geandarmilor. Revoluțiunea cea mare din secolul trecut a avut și ea resunet în Rusia. Conspirațiunea decembriștilor n’a fost de cât echoul ei, pe malurile Newei. Alexandrul I se credea că e liberal, și a creat colonii militare pentru țărani, dar Decembriștii au adus în Rusia din Paris ideile despre drepturile omului, despre constituțiune, despre desrobirea țăranilor. Împăratul Niculai a spânzurat pe poetul Rîleeff, pe Pestel, Bestiujeff, Cachovsky, Muravieff-Apostol. Ei au murit, dar ideile lor nu... Herzen, Ogareff, Bacunin, Granovsky, Belinsky au păstrat tradiția Decembriștilor. Ideile revoluționare au primit numai o altă formă, sub presiunea evaluțiunilor realisate în occident.

— Împăratul Niculai I era un om mărginit, crud, adevărat wachmistru prusian, și nu se ocupa de cât cu cantoniștii și dragunii. Urînd din suflet Revoluțiunea cea mare, dânsul 'și-a închipuit, că în locul trilogiei de la 1848 : Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea, pentru Rusia se poate întocmi o altă trilogie absolutistă, și a proclamat-o în: ortodoxie, absolutism, și patrie. Sub domnia acestui creștin de la un capăt până la altul gemeau toate popoarele vastului său imperiu, iar dânsul credea că fericirei sale nu-i va veni nici o dată sfârșitul. Deșteptat de bubuitul tunurilor de la Sevastopol și văzând că robii se pregătesc să măcelărească pe nobilii săi — Niculai luă otravă și muri.

Împăratul Alexandru se urcă pe tron plin de oroare pentru robie. Tînăr — el citise pe Herzen și înțelesese bine că a domni precum a domnit părintele său este cu neputință. Pătura cultă din Rusia cere imperios reforme radicale, cere desrobirea țăranilor. Polonia, nenorocita Polonie, se scoală în picioare. Lipsit de caracter, speriat, zăpăcit, Alexandru cu o mână sugrumă poporul polon resculat, iar cu alta desrobește țăranii; cu o mână dă libertate relativă cuvântului tipărit, iar cu alta trimete în Siberia pe poetul Mihailoff, pe economistul Cernischewsky și pe alții.

— Tinerimea enervată, dezilusionată în speranțele sale, începe a se mișca, la rândul său. D-ta cu Neciaeff ați încercat să grupați această tinerime în jurul unui program politic, iar Dumitru Caracozoff, mai expeditiv, a luat revolverul și a tras în împărat.

— Dincolo, la sud, asemenea s’a început o mișcare mare națională; rutenii au ridicat capul și au început să protesteze în contra rusificărei barbare, la care sunt supuși. Poporul rutean are mare dreptate lucrând pentru resturnarea despotismului și contra centralisațiunei imperiale, care a nimicit libertățile sale căzăcești. Conștiința națională ruteană ’și-a găsit expresiunea sublimă în poetul Taras Șevcenco. Acest poet e unicul poet slav — poetul țerănimei.... Dar rapsodul poporului trebuia să ispășească marele său păcat de a fi scris în limba ruteană. Țarul ’l-a trimis în exil, unde nenorocitul a murit în mijlocul unui popor strein lui. Vă aduceți aminte poezia lui Șevcenco :

— Această poezie plină de ironie mușcătoare a făcut pe țarul să turbeze, și pentru aceasta poetul a fost trimis ca soldat într’o fortereță de pe marginele Uralului. Aceeași soartă a avut-o și un alt rutean — marele istoric Costamaroff, pentru că a scris un adevăr istoric.

— De la 1860, adică cinci ani numai de la urcarea pe tron a Țarului Alexandru al II-lea, acest despot a început o luptă crâncenă cu tinerimea universitară.

— În ultimii ani această mișcare, precum văd cu plăcere, este însuflețită de ideile mărețe ale asociațiunei internaționale de lucrători ; aveți mare dreptate, d-le, că v’ați lăsat de vechea tradițiune a societăților secrete, că nu vă mai gândiți la o resturnare pur politică, la revoluții de palat la punerea mânei pe putere, dictatură, și că în locul acestor metode vechi ve gândiți numai și numai la popor. Aceasta dovedește, că cugetarea voastră a devenit concretă, că programul vostru este logic. Politica, robia femeiei și a bărbatului, dreptul civic, trebuesc privite nu ca cauzele lipsei civismului în societățile umane, ci ca consecința relațiunilor omului către lucru, stabilite de actuala civilisațiune burghesă, ca resultatul instituirei proprietăței individuale, din care decurge exploatarea omului de către om. Cestiunea economică este alfa și omega.

— Luptătorii de frunte pentru viitorul omenirei de mult deja privesc cestiunea libertăței din acest punct de vedere. În Anglia, în Franța, în Germania, după Fourrier, St. Simon, Owen, au venit la rînd, Lassal, Marx, Engels, și ast-fel concepțiunea clară a socialismului științific a devenit patrimoniul comun al proletariatului. Această concepțiune ’și-a găsit expresiunea fidelă în programul societăței internaționale de lucrători. Politica e supusă cestiunei economice, libertatea politică, libertatea reală civică, se consideră de imposibilă fără libertate economică. Libertatea reală a unui popor e strâns legată cu libertatea întregei omeniri. De-aci necesitatea neapărată a unei acțiuni comune, a unei solidarități între proletarul tutulor țărilor. În fața acestei uriașe opere urile naționale dispar, politica de cuceriri, de invazii trebue să dispară, fiind înlocuită cu federațiunea națiunilor civilisate. Statele moderne sunt întemeiate pe concurență, pe rivalitate, statele naționale a muncitorimei se vor întemeia pe unitatea intereselor economice; căci, resultatul muncei omenești, producțiunea, e strâns legată în toate ramificațiunele sale, începând cu agricultura și până la producțiunea manufacturală.

— Și cine poate ridica pe umerii săi o atare operă uriașă? învederat că nimeni de cât însiși muncitorii. De aceea trebue să părăsim ori-ce preocupare de dictatură, comitetele centrale, organisațiunile artificiale cu ajutorul cărora am lucrat până acum, provocând mișcări din sus în jos. Revoluțiunea socială nu se face, ea vine pe calea evoluțiunii, vine fatal, precum apele rîurilor curg spre mare. În zadar curentul apelor se oprește, în zadar se construesc zăgasuri și fel de fel de stăvilare, presiunea apelor, volumul lor propriu rupe zăgasurile, și stavilarele își caută alte căi, creează o altă albie, și tot trece de înainte spre mare. Revoluțiunea socială se face de jos în sus, trecând de la națiune la națiune, până nu va cuprinde omenirea întreagă.

— Altă dată, noi, revoluționarii pe temeiul unor programe pur politice și demagoge lucrând în cercul conspirațiunilor noastre artificiale ceream de la popor o supunere voinței conducătorilor — și atât. Metoda aceasta de a lucra pripit ne a fost fatală, căci chiar aceia din democrați, cari au fost sinceri, și prin urmare cinstiți, au văzut opera lor frustrată de burghezime rapace și făr’de consciință. Apoi din idealogi ne am transformat în socialiști, și acum lucru firesc, trebue neapărat să isbutim ca poporul muncitor, pentru care lucrăm, să nu mai rămână o armă în mânile noastre, ci să ne urmeze cu deplină cunoștiință de causă, să aibă deplină voință, să știe pentru ce luptă și — să fie el, iar nu noi inițiator în tot și toate.

— În politică, în actualul stat, ficțiunea de stat nimicește cu desăvârșire persoana. Rațiunea de stat ca molohul din Fenicia își înghite copiii. In organisațiunea viitoare a societății, întemeiate pe munca organisată științificește, fie-care muncitor, fie-care membru al societății trebue să fie în același timp și o persoană conștientă de drepturile și datoriile sale; căci în acea societate nu densul va exista pentru societate, ci societatea pentru densul. Privilegiile vor dispărea.... cugetarea umană, știința, arta—vor deveni patrimoniul comun.

— Acestea sunt convingerile mele, zicea Niculai Joucowsky.

Și la această profesiune de credință, eu și tovarășii mei, am respuns, că suntem cu desăvârșire de acord cu dânsul.

O înțelegere asupra principiilor stabilindu-se ’i-am propus să lucrăm împreună. N. Joucowsky primi propunerea, și cercul nostru din acest moment se compunea din patru inși: A. O..., V. H... și N. Joucowsky și eu. Unindu-ne în curând cu cercul socialiștilor din Moscova, am întemeiat o gazetă pentru popor «Rabotnik», apoi mai tîrziu am fondat un al doilea ziar «Obșcina» destinat pentru lumea cultă.

Acest din urmă însă, fondat cu participarea d. Mihail Dragomanoff și a mai multor socialiști din Petersburg, în curând a fost proclamat de organ al întregului partid socialist revoluționar din Rusia.

In ziarul Rabotnik articolele cele mai substanțiale au fost scrise de N. Joucowsky, și în aceste articole neuitatul meu amic zicea lucrătorilor din imperiul rus:

«Sunt încă printre țăranii ruși și printre lucrătorii din orașe oameni cari își pun nădejdea în Țar. Țarul, zic acești oameni, ne va scăpa dm ghiarele proprietarilor de pământ, și din mânile rapace a stăpânilor de fabrici și usine.

«Și cine e acest Țar ?

«În alte timpuri în Rusia existau mulți prinți (cnezi) cari mereu se resboiau pentru preponderența; și aceste resboaie s'au isprăvit în profitul cnezului Moscovei. Cnezii Moscovei mai mult prin înșelăciune, politica mongolă și ucideri de cât prin victorii pe câmpul de bătae, au izbutit să «oboare pe toți ceialalți și să devină stăpâni peste întreaga Rusie.

«Țarului îi trebuesc curteni; boierii îl înconjoară și se fac slugile sale. Sluga însă trebue plătită și Țarii au dăruit boierilor pe țărani cu pământ cu tot. De atunci s’a înființat robia în Rusia.

«Actualul împărat Alexandru al II-lea a desrobit pe țărani. Poporul a crezut că Țarul în adevăr îi voește binele. Dar desrobirea s’a constatat că e o minciună, căci n’a adus poporului de cât mizeria cea mai mare. A înșelat deci Țarul pe țărani și au perdut țăranii nădejdea în Țar.

«După desrobire printre boeri și printre stăpâni de fabrice o nemulțumire mare s’a stîrnit. Nemulțumiții voesc Constituțiune, iar alții nu se mulțumesc cu atâta și cer Republică. Și unii și alții zic: trebue ca poporul să aleagă represintanții săi, cari ne vor face legi bune. Lucru bun. Se pare că în adevăr așa ar fi mai bine, dar în realitate vai!... nu e așa. Poporul votează pentru boeri și stăpâni pentru că de boeri și stăpâni depinde. Fără constituție domnește în Rusia Țarul cu boerii, dacă va fi constituțiunea — vor domni boerii cu Țarul; iar dacă va fi republică—vor domni boierii și stăpânii de fabrice fără Țar; în ori ce caz poporul va rămânea sărac, lipit pământului.

«Cum să facă dar poporul muncitor, ca «ă scape de sărăcie, de împilatori, și de inamicii săi? Singura scăpare constă în unirea într’un gând, într’o acțiune a lumei muncitoare ....

Iată dar teza, pe care o apăra N. Joucowsky în ziarul Rabotnik. Mai târziu N. Joucowsky, adresându-se în Obșcina către junimea universitară, zicea tinerilor:

«Noi scrim și tipărim mii și mii de cărți și broșuri, pe care voi le răspândiți în popor și lumea cultă. Procesele politice din ultimul timp dovedesc că victimele absolutismului sunt socialiști.

«Și nu numai tinerimea rusă a devenit socialistă; tinerimea ruteană se ridică arborând drapelul ideilor democratice. Împărații ruși aveau tot-d’a-una frică de separatismul cazacilor, dar până ce Polonia le era primejdioasă, ei sprijineau pe cazaci. După peirea Poloniei politica țarilor s’a schimbat: iubovnicul desfrânatei Ecaterina a II-a a desființat libertățile cazacilor, iar la 1876- țarul Alexandru al II-lea, urmând politica străbunei sale, a dat ultima lovitură poporului rutean, desființând literatura ucrainiană. Tinerimea din Ukraina s’a ridicat în picioare, sub conducerea lui Dragomanoff, dânsa a ridicat stindarul neatârnărei poporului rutean—și propaganda ruteană a îmbrățișat astă-zi două imperii—Rusia și Austro-Ungaria!

«În această mișcare e sâmburele marelui viitor al popoarelor cari zac în robie sub călcâiul Țarilor ruși.

«Să nu uităm nici o dată faptul că în Rusia actuală muscalii sunt numai Țarul, cinovnicii, boierii și comercianții mari. Țarul din Petersburg n’are de cât pe geandarmii muscali, pe spioni muscali, pe cinovnicii muscali, dar n’are popoarele muscale.

«Afară de caucazieni, de armeni, de moldoveni, de filandezi, pe cari numai un Stanovoi rus poate să-i considere de ruși, în vastul imperiul muscălesc mai trăiesc 36,000,000 ruși, 14,239,000 ruteni, 4,749,212 poloni și 4,000,000 beloruși. Fie care din aceste popoare mai posedă limba sa proprie, obiceiurile sale, modul său de a trăi; fie care din el tinde deci firește, a-și croi o viață a sa propriă.

«Muscal, polonez, rutean, belorus sau locuitor din Siberia, fie care are patria sa, limba sa, tendințele și aspirațiunile sale.

«Nici unul din ei nu primește dominațiunea muscalească de bună voie. Și toți cu ură îndură egemonia muscălească.

«De aceia singurul program firesc care a putut uni pe toți nemulțumiții din imperiul țarilor, a fost și este federalismul; de aceia tinerimea cultă, formată din vlaga tutulor popoarelor subjugate de Ruși, n’a putut și nu poate să accepte o organisațiune centralistă a forțelor revoluționare.

«Curmând cu tradițiunea oblăduirei fearicite a muscalilor, agitatorii, propagatorii și revoluționarii din Rusia au făcut bine, că n’au priimit modul de a lupta al lui Neciaeff și a altor ruși, și au făcut bine că s’au organisat în cercuri neatârnătoare, fără un comitet central, fără o dictatura oare care.»

«Ne existența unui comitet, și prin urmare a unor ordine ad-hoc, impune tutulor o unitate de acțiune adânc chibzuită, bine cugetată de toți aceia cari de o potrivă își sacrifică viața. Practica a demonstrat bine necesitatea unei organisațiuni federale a tutulor forțelor revoluționare, această federație s’a și întocmit deja întrenoi, grupul din Geneva, Mihail Dragomanoff cu rutenii, moldoveni cu Arbore, Zubou

Codreanu, poloni și caucazieni în frunte cu prințul Țițiane, Cicoidze, prințul Cerkezoff, Cebadari și alții. Supunerea la un comitet este deci înlocuită printr’o înțelegere bine chibzuită, și întemeiată pe neatârnarea popoarelor de diferite neamuri din imperiul rus. Această organisațiune nouă, înjghebată într’un mod firesc, nu artificial, în curând va avea să treacă printr’o mare criză.

«Criza aceasta este regimul Constituțional.

«O bună constituțiune se ia, dar în Rusia a o lua n'are cine; deci constituțiunea în Rusia nu va fi luată ci dată. De aceia chiar de acum ne putem bine închipui ce fel de hartă constituțională vom avea. Față cu ast-fel de constituțiune ce rol ne incumbă nouă — federaliștilor?

«Un singur rol: A merge înainte, a lucra mereu și pretutindeni în contra statului muscălesc, în contra imperiului țarilor. Agitația, propaganda prin grai, propaganda prin scris, organisarea muncitorimei, participarea directă în rescoalele țăranilor, în greve și manifestații — iată modul de acțiune. A fi numai propagandiști de înfrățire, de iubire și a rămânea reci, când soldații împușcă femei și copii, este absolut cu neputință. A rescula pe țărani sau lucrători înadins, a-i trămite în contra gloanțelor și baionetelor — este o crimă; dar a lumina pe cei resculați, a le arăta, că rescoala fie parțială, fie generală, fără chibzuință, fără un ideal bine determinat e o greșală, este datoria unui om cinstit; a nu lua parte la rescoalele create prin chiar firea lucrurilor este o greșală.»

Iată dar modul de a vedea, de a cugeta și de a lucra a lui Niculai Joukowsky. Acest mod ne a fost comun tutulor celor din gruparea noastră, și conform acestui mod am lucrat.

Mult, sau puțin am făcut — viitorul va arăta. Un lucru însă e necontestabil — mii și mii de broșuri și cărți am tipărit noi, și am respândit în imperiul rus. Unele din broșurile noastre au fost respândite prin popor în zecimi de mii de exemplare, — și cartea cea mai populară, care a avut cel mai legitim succes printre lucrători «Chitraia Mecanica» a fost scrisă de un român din Basarabia, d. V.....u.

Am arătat cetitorului cine a fost N. Joukowsky ca om politic, ca cetățean, ca cugetător; nu-l voi putea însă descrie ca amic, ca tovarăș!

Pe lângă o erudițiune mare, acest om avea și o inimă, care palpita de iubire pentru toți, cari sufere, pentru toți, cari lupta pentru binele obștesc. Artist în suflet, muzicant de mare talent, el adese-ori ne ridica curagiul, ne îmbărbăta în momente de restriștie cu cântările sale la piano. Și sub degetele lui măiestre, în tăcerea nopților, adese ori osteniți de munca în tipografie, găseam odihnă sufletească, ascultând improvisațiunile sale sau divina muzică a lui Beethoven și Mozart.

Niculai Joucowsky a murit la Geneva în luna Aprilie anul acesta 1895 în vîrsta de 61 ani. Refugiații politici din nenorocita Polonia, din Rusia, Germania și Franța ’l-au condus până la ultimul locaș. Mie mi-a lăsat răposatul Archiva sa rusească, iar pe cea francesă a lăsat-o lui Élisée Reclus.

Atentatul contra spionului și arestarea mea

Pentru a ieși din alianța democratică organisată de Mihail Bacunin, precum și pentru a’i esplica cauzele rupturei cu dânsul, am fost nevoit să plec la Locarno unde se afla el. Plecai din Bern și Luzern prin St. Gothard. Pe aceste timpuri linia calei ferate, care trece prin marele tunel a S-tului Gothard încă nu era construită; de aceia am fost silit să iau diligenta, care m’a dus până la Andermat, un sat situat la poalele S-tului Gothard. De aci am trecut cu sania uriașul munte, și m’am scoborît în Airolo, de unde diligența m’a dus prin Bellinzona la Locarno.

Am stat la Bacunin o săptămână. Bătrânul revoluționar nedăjduia să mă convingă că n’am dreptate combătând modul său de a lucra; el ’mi demonstra prin faptele din viața sa, că dânsul a fost tot-d auna pentru distrugerea marelui imperiu rus, și că a lucrat mult pentru desrobirea Poloniei.

Resultatul întrevederei noastre totuși a fost — ruptura. Bacunin ’mi-a dat o scrisoare către tovarășii mei A. O. și W. II., în care dânsul deplângea despărțirea noastră și încheia cu următoarea frază: «să nădăjduim totuși că lucrarea comună și viața din trecut nu se vor șterge nici o dată din inimile noastre. Lucrând fie-care la o parte, ne vom păstra reciproc stima și iubirea care ne a legat, când am fost toți împreună.»

La întoarcerea mea m’am oprit la Berna, pentru a consulta un doctor asupra boalei soției mele. De la gară am plecat în oraș, și de oare-ce era prea de dimineață pentru a merge la doctor, intrai într’un restaurant și cerui un pahar de ciai.

Pe când me așezasem la o măsuță, iată că în salonul restaurantului intră doi geandarmi elvețieni. Amândoi se apropie de mine, și unul din ei îmi întinde o hârtie.

Iau hârtia și citesc cu surprindere: era un mandat de arestare.

— Și pentru ce sunt arestat? întrebai surprins.

— Aceasta nu o putem ști! cu multă logică îmi răspunde geandarmul.

— Tot ce știm este, că trebue să ne urmați.

Lucru firesc că așa am și făcut. Pe stradă se grămădise lumea; toți mă priveau cu ochii holbiți, iar un prăvăliaș adresându-se către geandarmii mei întreabă:

— Er hat etwas gestohlen ?

— Ich bin ein politischer Flüchtling, respunsei obraznicului, und solche Leite sind keine Diebe.

Am fost dus în temnița orașului Berna, numită Kefigtum și am fost închis într’o cameră cu trei arestanți.

În camera aceia, foarte murdară, erau numai două paturi cu niște saltele de paie goale; deci, câte doi într’un pat trebuia să dormim.

Tovarășii mei de închisoare erau: un țăran din cantonul Bern, un băiat, și un om de vr’o 40 de ani, îmbrăcat destul de bine, dar care avea fisionomie foarte respingătoare.

Seara toți trei mi se recomandară, fiecare povestindu-mi eremiada nenorocirilor sale.

Băiatul a fost calfă la un bărbier; el a spart tejgheaua și a furat paralele stăpânului. Apoi a fost prins într'o casă de prostituate, când încă abia atinsese banii furați. Lipsit de conștiință, pungașul nu se plângea de soarta sa actuală, ci se văita că n’a avut vreme să cheltuiască banii furați.

Omul cu fața fioroasă mi se recomanda de om cinstit și ’mi-a povestit o istorie plină de persecuții din partea unor dușmani puternici. Privind fața lui repulsivă, ochii săi șireți, vedeai imediat că acest om e plin de vicii și e capabil de ori-ce crimă.

Țăranul meu — era un tip de țăran elvețian. Dânsul îmi povesti întreagă odiseia vieței sale de muncă. Bietul om noaptea întreagă îmi vorbea de căsuța sa din fundul munților, de vechimea acelei case construite acum 400 ani.

— Parcă-i văd pe toți, ofta în tăcerea nopței arestantul, cu care erau culcat în acelaș pat. Iată ușa din odaia de lucru deschisă; în a două odaie, cea curată, șade bătrâna mamă în fotoliul său. În acea odaie avem tot lucruri scumpe, tot lucruri de familie. Pe pereți sunt atârnate fotografiile rudelor. Pe șifoner stau așezate cești, pahare, sfeșnice de bronz, fel de fel de suveniruri. Multe generații din familia noastră au tot strâns la aceste lucruri. — Dumineca mama are obiceiul să deschiză dulăpiorul, și toți copii mai măricei, în ciuda și invidia celor mici, cărora nu se permite de a pune mâna pe aceste lucruri de familie, șterg de praf odorurile familiare. Bunica până n’a murit a fost tot-d’a-una presentă la această ceremonie. Privind la fie care obiect, bătrâna povestea copiilor istoria sa; sunt însă lucruri, pc cari și dânsa le-a uitat, și nu mai știe nimic ; aceste lucruri datează în casă noastră de secoli.

— Pe una din polițele dulăpiorului stă o carte mare legată în piele. Acestea sunt letopisețele familiei. Cine știe de când înscria în acea carte cel mai în verstă din familia noastră toate evenimentele mari, data nașterei fie-cărui membru din familie, banii adunați și cheltuiți. Această carte e sfântă pentru noi toți, și copii n’au voie s’o atingă... Șase zile am stat închis cu acel țăran elvețian, și povestirea sa nu s’a isprăvit. Bietul creștin era fericit că a găsit un om, care ascultă cu plăcere monotoana sa povestire. Crima pentru care el a fost arestat era mare — el a pus foc la casa rivalului său, pentru a face ca acest rival să nu se însoare cu iubita lui.

A șasea zi am fost scos din închisoare, și dus înaintea judelui de instrucție. Era un magistrat demn de marea misiune ce ’i-a încredințat societatea. Fisionomia lui simpatică, părul alb buclat, privirea lui cinstită, câștigase de la început simpatia mea. Ca om bine crescut, el a înțeles că are aface cu un om educat; mă pofti să șed. Mă așezai, îmi dete o țigară, pe care însă am refusat, bine înțeles, de a o aprinde înaintea lui: în ori-ce cas eram arestant, iar dânsul judecătorul meu de instrucție.

— De ce nu aprindeți? mă întrebă el.

— O voiu păstra, respunsei, ca s’o fumez când voiu ieși d’aci pentru a mă întoarce la colegii mei—arestanți, ca și mine.

Bătrânul judecător surîse.

— Sunteți acuzați de a fi venit la Berna pentru a ucide pe un oare-care Adolf Stempcowsky, supus rus, și a organisa un atentat în contra vieței ambasadorului Rusiei prințul Gorceacoff ? zise judecătorul cu o voce severă.

Auzind pentru ce sunt acusat, am rămas un moment uimit, apoi am răspuns judecătorului de instrucție cu toată franchețea :

— Domnule, sunt, precum știți, un refugiat politic din Rusia; deci inamic al guvernului rus. Cu toate astea, permiteți-mi să ve spui, că nu cunosc absolut nici un singur om printre emigranții din Rusia, care să se fi gândit măcar la acest ambasador al Rusiei. Știu că ministrul plenipotențiar al Rusiei este un tânăr, de vr’o 25 ani, că nu se ocupă de cât de petreceri, că nu însemnează în Rusia nimic, de și e fiul cancelarului Gorceacoff. Pentru ce dar să se comită un atentat în contra unui atare om? C’est un morveux! domnule judecător?! n’ar merita onorurile unui atentat.

Judecătorul surîse.

— În ceia ce privește pe acest Adolf Stempcowsky, știu că este un spion rusesc, care a predat pe Neciaeff, a fi ucis....

— Merită, ca ori-ce spion; dar eu unul nu pot face aceasta, de oare-ce desgustul m’ar cuprinde, vărsând sânge, fie și sângele unei canalii, a unui spion.

— Cum puteți profesa ast-fel de teorii! îmi obiectă bătrânul judecător. Merita a fi ucis, ziceți, deci admiteți uciderea! Dacă fie care membru al societăței s’ar crede în drept de a pedepsi, atunci ce ar deveni societatea ?

După această admonestațiune, bătrânul judecător îmi povesti că cu o zi înainte la Bern, s’a comis un atentat la viața spionului. —Stempcowsky n’a fost rănit, și a declarat că atentatul în contra vieței sale s’a organisat din ordinul d-tale, care ești secretar al lui Bacunin.

De aceia tocmai, poliția s’a pus la pândă, și m’a urmărit, când mă întorceam de la Bacunin.

Pentru a dovedi că denunțarea spionului Stempcowsky, era mincinoasă, cerui permisiune de a scrie o scrisoare lui Ludwig Fogt, profesor de universitate la Berna și amic intim al lui Bacunin. Cererea mea a fost satisfăcută. Scrisoarea către d. Ludowig Fogt a fost remisă, și peste trei zile profesorul de universitate a priimit un răspuns din partea lui Bacunin, prin care acest din urmă protesta în contra stupidei acuzațiuni făurite de spionii ruși. Acuzarea privitoare la închipuitul atentat în contra tînărului Gorceacoff, deveni de rîs chiar și judelui meu de instrucție, și rămăsese ca să spulber a două acuzare numai, privitoare la participarea mea la atentatul săvârșit contra spionului Adolf Stempcowsky.

Judele de instrucție, după cererea mea personală, ordonă ca să fiu transferat într’o odaie separată de arestanți comuni. La cererea mea, dânsul îmi răspunse cu mirare:

— Cum, voiți ca să vă supun unei închisori solitare? Dar aceasta la noi se consideră de cea mai mare pedeapsă.

— Domnul meu, îi răspunsei, m’am obicinuit la ast-fel de închisoare, de oare-ce în Rusia am petrecut deja doi ani și jumătate, adică de la 1869 și penă în toamna anului 1871, în închisoare solitară. Îmi este mai greu a trăi în contactul cu niște oameni foarte neplăcuți, cum sunt colegii mei de cameră.

Deci fui închis într’o celulă a parte; mi sau dat cărți, hârtie, condei. Iar peste o săptămână sosi din Zurich prințul Cropotkin și depuse o cauțiune de 4.000 franci pentru liberarea mea. Cauțiunea a fost primită imediat de către judele de instrucție, care pe o ploaie torențială veni în persoană în temniță, pentru a-mi reda libertatea. Bătrânul magistrat luându-și rămas bun de la mine îmi întinse mâna, și cu lacrimi în ochi îmi zise:

— Sunt trist că în asemenea împrejurări am făcut cunoștință cu d-voastră. Luptați, luptați pentru libertatea patriei voastre ! Aveți toată dreptatea !...

I-am strâns mâna cu stimă și iubire.

La ușa închisorii o bandă de nemernici sub conducerea spionului Adolf Stempcowsky mă întîmpină cu «huido,» dar judele de instrucție porunci santinelei să împrăștie pe miserabili. Și spionii ambasadei ruse se împrăștiară ca niște potârnichii.

Câte-va zile după aceasta guvernul federal din Berna a expulsat pe spionul Adolf Stempcowsky, dovedit ca instigator printre polonezi, pentru întemeiarea unei fabrice de bancnote austriace.

Cu ast-fel de oameni are obicei să se servească guvernul rusesc!

Ieșind din temniță făcusem o visită d-lui Adolf Fogt, căruia i-am mulțumit pentru binele ce a făcut pentru mine.

— Eram dator s’o fac! îmi respunse profesorul, odată ce știam cine sunteți.

Pentru a isprăvi cu acest episod din viața mea din exil, voiți adăoga, că după ce s’a isprăvit ancheta privitoare la stupida acuzare în cestiune, am fost chemat la Berna pentru a ridica cauțiunea. După legea elvețiană am priimit și câte 5 franci pentru fie-care zi de întemnițare preventivă, odată ce instrucția a dovedit nevinovăția mea. Lege foarte dreaptă! Am dăruit acei bani pentru săracii orașului Berna, lăsându-i în mânile procurorului. Procurorul primindu-i mi-a cerut în același timp să scriu o hârtie în toată regula, și s’o iscălesc. Ceia ce am și făcut.

Iarăși la hotarele Basarabiei. Contrabandiștii ovrei

La Geneva mă așteptau mai multe scrisori din Rusia, mă așteptau tovarăși de muncă, mă aștepta tipografia.

Cercul revoluționarilor din Moscova, într’o scrisore transmisă mie prin intermediul lui Eugeniu Lupu din Iași, cerea grabnic ca să-i expediez 10,000 de «Chitraia mehanica», 10,000 de «Patru frați», o poveste tendențioasă pentru popor, 10,000 bucăți din scrierea lui Flerovsky «cito eto bratti» și o a două edițiune din cartea mea despre a «Comuna din Paris». Lucru firesc, că o așa mare comandă ca să fie executată într’un timp foarte scurt, era absolut imposibil. Primo din cauză că la tipografia noastră n’aveam de cât trei lucrători culegători; secundo, că ne lipseau mijloacele necesare pentru tipărirea unei așa mari cantități de cărți și broșuri. După o sfătuire cu amicii grupului «Rabotnik» am luat hotărârea de a tipări numai pe jumătate comanda făcută, iar în ceia ce privește a doua edițiune a cărței «Comuna din Paris», eu unul am refusat categoric de a o retipări de oare-ce, precum aceasta foarte des să întâmplă, m’am convins despre mediocritatea scrierei mele, deși dânsa în public a avut un mare succes. Așa dar, comanda micșorată într’un mod așa de simțitor putea să fie executată la termen.

Ne am pus pe lucru și lucrând câte 14 ore pe zi — am dat’o gata. Dar abia am expediat cele 15,000 de broșuri pentru popor spre granițele Basarabiei și mă pomenesc cu o depeșă din Iași:

Neînțelegând ce fel de cinci transporturi cere de la mine delegatul grupurilor din Moscova, telegrafiai imediat lui Eugeniu Lupu, cerând lămuriri. Drept lămuriri primii o scrisoare peste patru zile; această scrisoare era din partea lui Zdanowici, care mă chiăma la Iași pentru afacerile privitoare la organisarea nouă a transporturilor noastre peste granița Prutului. Mai multe amănunte în această privință, cerea în adevăr presența mea.

Așa dar trebuia să plec. Pentru a trece prin Austria și mai cu seamă prin granița de la Suceava îmi trebuia un pașaport; ceeace ca refugiat politic, nu aveam. Luai un pașaport elvețian și plecai via Cernăuț.

La Iași găsii pe Zdanowici, și împreună cu dânsul am așteptat sosirea transporturilor de cărți. Când coletele cu cărți au sosit, ne am ocupat de confecționarea pachetelor, în greutate de 20 kil. fie-care; apoi le am transportat cu carele la Sculeni.

Aci am găsit lucrurile foarte schimbate, contrabandistul ovrei, prin intermediul căruia transportam cărți până acum, murise ; trebuia prin urmare să găsim un alt jidan. Cu ajutorul lui Eugen Lupu am avut din Iași recomandațiuni de la niște ovrei către un ovrei din Sculeni; merserăm la dânsul.

Spuindu’i ce ne trebue, ovreiul ne dete un răvaș către un coreligionar al său din Sculenii Rusești.

— Acest om are să vă facă tot! zise el.

— Și putem să fim siguri de dânsul ? întrebai.

— Ai vei-mir ! ca d’un rabin. Este un ovreu cinstit și are un cap așa de cuminte, așa de cuminte, în cât toți ovreii îl cunosc.

A doua zi, împreună cu Zdanowici, trecurăm granița Prutului prin vad, având de călăuză pe un țăran român. La Sculenii rusești fără nici o bătae de cap am găsit pe ovreiul nostru Moise Vorojbit.

Era în adevăr un tip de ovrei, uscat, înnalt, nervos, cu barba roșie și niște ochi negri plini de expresiunea unei energii fără seamăn.

Moise Vorojbit merită ca să-i fie povestită biografia. Născut în blagoslovita Polonie, înainte cu trei-zeci de ani el a părăsit satul său natal, și a plecat în lume, căutând locuri mai mănoase pentru a-și face carieră. Părăsindu-și satul, el n’avea cu dânsul de cât doi desagi, plini cu fel de fel de cârpe, cămăși rupte, lădița cu rugile și o veche carte ovreiască cabalistică numită «Zogar».

Vorojbit își îndreptă pașii spre Basarabia, pământul făgăduinței pentru ovreii vagabonzi din Galiția.

Moisele din chiar fragedai copilărie făgăduia deja mult, așa că cahalul local îl privea ca pe un luceafăr, ca pe un viitor rabin, și inscusit tălmaciu al legilor talmudiste. În vârsta de nouă ani băiatul înota ca un pește în apele tulbure ale Talmudului, cu ușurință dezlega problemele cele mai încurcate, șaradele, concepțiunile cele mai paradoxale și cele mai caziustice, explica cuvintele cele mai neînțelese ale vestiților rabini etc. În vârsta de 13 ani Moisele a pronunțat un discurs strălucit în marea sinagogă a târgușorului vecin în presența unor renumiți cunoscători ai Talmudului, făcând cu această ocasiune citațiuni numeroase din tractatele cele mai renumite ale Talmudului din Ierusalim Babilon și a celor 40 de comentatori a acestei cărți sfinte. Privind pe acest băiat uscat, palid, slab, care gesticula îmbrăcat în talasurile albe ca zăpada, Sura-Chaia, mumă-sa, plină de mândrie, zicea:

— Moisele meu va fi conducătorul poporului ales de Dumnezeu!

— Fiul tău, Sura-Chaia, ziceau bătrânii ovrei va fi hoan!

Când băiatul a împlinit 16 ani, ovreii cei mai avuți de prin vecinătate, cârciumarii, arendașii comercianții de grîu îl priveau ca pun bun mire pentru fetele lor.

In acest timp Moise Vorojbit plecă cu tatăl seu la Niloviț, unde în fața întregului sinclin de oameni învățați trecu strălucit examenele pentru gradul de rabbin. Gradul însă nu l-a căpătat, de oare-ce nu-i crescuse încă barba. Trebuia deci să mai aștepte și să se căsătorească. Și Moisele s’a căsătorit.

— Soția mea, ne povestea Moise Vorojbit, era dintr’o casă bogată, tatăl ei avea două cârciumi și o dugheană la Niloviț. După contractul de căsătorie aveam să primesc un săculeț de cherbeli, un ceasornic de aur cu lanț, două perechi de haine de atlas, și mai aveam dreptul să trăiesc patru ani în casa socrului meu. Afară de asta mama mea a mai primit o sută de fiorini pentru a cumpăra măgrele și inele pentru nevasta mea.

Soarta fie-cărui om e în mânele providenței. Bietul Moise n’a fost fericit cu soția sa, care era cu patru ani mai mare de cât dânsul, și nu-l iubea de loc. După căsătorie tînăra femee descoperi multe cusururi în persoana soțului ei. Moise era p’atunci un băiat slăbuț, anemic, care nu corespundea de loc tinerei femei pline-de sănătate. Înainte de toate atât dânsa, cât și muma ei s’au încercat să-l vindece. L-au îndopat cu tot felul de medicamente, ’l-au descântat pe la rabbini și pe la babe — dar totul a fost în zadar. Moise Vorojbit era un talmudist puternic, dar un om slab de corp.

În satul său natal, din fundul Galiției, toți ovreii erau misnagesi adică inamicii Cabbalei, și din contra, prozeliții Talmudului pur și simplu. Chassizi, adică proseliți ai misticismului, cari propoveduesc că lucru principal nu constă în Talmud ci în credința arzătoare în Dumnezeu, nici că existau p’acolo Din nenorocire Moise se interesa tocmai de Cabbală. Un ovrei oare care ’i-a dăruit mai multe cărți cabalistice apoi el a mai cumpărat «Koranul» și a început să studieze misterele științelor cabalistice.

— Îmi aduc aminte, ne zicea Vorojbit, de acel timp când mă ascundeam într’un unghiu al sinagogei noastre umede și întunecoase, și mă cufundam în citirea cărților cabalistice, nădejduind de a descoperi toate tainele pe cari îngerul Raziel le-a transmis lui Adam. Apoi de la cabbala contemplativă am trecut la cabbala activă, aveam de gând să fac miracule : să transform petrii în aur, să învii pe morți, să mă fac nevăzut etc.

In curând faptul că Moise a devenit chassid a fost descoperit de comunitatea ovreiască. Misnageții se ridicară în picioare, femeia sa ceru divorț, si bietul tînăr a fost dat afară din casele socrului său; apoi s’a văzut silit să părăsească și satul său natal.

Trecând pe furiș granița rusească Moise Vorojbit nu s’a oprit de cât în Basarabia, și anume la Sculeni.

— Aci m’am oprit, ne povestea ovreiul, pentru că a fost șabăs. M’am adăpostit la această cârciumă, pe care o ține un ovrei bun. Am fost primit bine, Dumnezeu să ție în mizericordia sa pe stăpînul acesta. Am fost flămând și m’a ospătat, am fost ostenit și m’a odihnit. La masă, stăpînul meu, după ce am mâncat bine, din cughel și din țimes ’mi-a dat vin.

— Bea vin cât poftești, îmi zicea el, la noi vinul e eftin.

— Ce țară bogată și frumoasă! ziceam eu atunci.

— Sunt un ovrei fără carte, zicea apoi stăpînul, dar totuși văd că d-ta ești un cărturar si om învătat. Dacă vrei, rămâi la mine în calitate de melamed (profesor). Aron și Leiba sunt băeți măricei și trebue să înceapă a învăța.

— Apoi după ce am primit propunerea jupânului, el m’a mai întrebat daca am drept de a fi șohet, căci în acel caz aș putea să locuesc la cârciima sa de pe drumul cel mare, spre Lopușna, și cu mina vor trăi și băetii lui, Aron și Leiba.

— Am dreptul să fiu nu numai șohet dar și rabbin! îi respunsesem eu, și ’i-am arătat certificatul meu.

— D’atunci am rămas aici.

Așa dar rabbi Moise a fost guvernor și șohet adică măcelar ovreiesc. În calitate de pedagog și duhovnic el trăia ba la Scu-leni, ba lângă Sculeni pe șleachul cel mare care duce spre Lopușna,—de cinci ani deja.

In acești cinci ani de zile rabbi Moise s’a transformat: a devenit sănătos, s’a întărit fisicește, de și a rămas uscat, din causa temperamentului său nervos. Cârciumarul în casele căruia locuia el era un ovrei de rând, și de aceea mult se mândrea având un cărturar și om învățat în casă; jupâneasa, soția cârciumarului, se închina dinaintea lui Moise, care ’i-a mărturisit că cunoaște misterul de a isgoni spiretele rele, și de a vindeca femeile de sterilitate. Ambii soți considerau pe rabbi Moise de patronul lor, și mulțumeau providenței că a adus la pragul lor această minune. Încetul cu

Încetul cârciumarul începu să se sfătuiască cu profesorul copiilor săi în toate daraverile sale, încredințându-i misterele afacerilor ambeler cârciume.

Amândouă aceste cârciume din Sculeni își aveau mușterii lor!

Rabbi Moise mult timp nu pricepea de unde vine avuția jupânului cârciumar. Mai cu seamă cârciuma solitară de pe marele șleach, nu producea nimic. Din când în când apăreau pe acolo niște mutre suspecte cari aduceau herghelii întregi de cai, apoi beau și mâncau la cârciumă zile întregi, și în fine dispăreau, luând une ori cu ei și pe jupânul cârciumar. Rabbi Moise se hotărî să pătrundă misterul. La început jupâneasa îi explica multe, iar la urmă jupânul în persoană îi încredința secretele. Rabbi Moise a aflat că ambele cârciume sunt centre pentru hoții de cai, cari se adună venind din Bucovina și România. La cârciuma de pe șlech caii furați sunt asortați ; cei mai buni sunt vânduți în Podolia, iar restul se trece în guvernământul Herzon.

Aflând Moise secretul, ca om cuminte încetul cu încetul începu a face cunoștință, cu hoții de cai, cari în curând deveniră prietinii săi, pentru că au descopont că el este vrăjitor. Pentru prorociile sale cabalistice

Moise primea cadouri în bani. În curând după aceasta rabbi Moise deveni un fel de Pithia, transformând cârciuma din Sculeni într’un fel de templu delfic, în care dânsul era adevăratul oracol. Studiind afacerea și împrejurările, cunoscând oamenii, el a devenit în urmă conducătorul contrabandiștilor și a hoților de cai, și toți contrabandiștii de pe malul Prutului îl cunoșteau bine.

In vremea când ’l-am cunoscut eu, Moise Vorojbit era deja o persoană importantă la Sculeni; vameșii ruși, ofițerul de geandarmi și chiar Stanovoi îl salutau, iar subofițerii îi dau mâna și îl întrebau de sănătate.

Rolul seu a ajuns în Sculeni la 1873—74 la apogeu; influența acestui ovrei p’atunci era în adevăr nemărginită atât printre contrabandiși, cât și printre autoritățile locale rusești; caii de la trăsura lui Stanovoi erau cumpărați de la Moise, stofa de mătasă pentru rochiile cocoanei lui Stanovoi erau de la Moise, ceasornicul de aur al căpitanului de geandarmi Agafonoff era dar de la Moise, și așa mai departe.

Mintea talmudistă a lui rabbi Moise pe aceste timpuri schinteia de planuri originale, cu ajutorul cărora dispăreau de pe la proprietari herghelii întregi, iar granița de lângă Sculeni ferbea de mărfurile austriace de contrabandă. Iată dar cu ce oameni trebuia să avem a face, pentru a introduce cărțile noastre în Rusia.

Dar să isprăvesc cu interesanta persoană a lui Moise Vorojbit, a căruia viață a avut un final foarte tragic. Sunt sigur că cetitorul nu va fi supărat de această parantesă în desvălirea peripețiilor vieței mele în exil. Figura contrabandistului Moise este și ea o trăsură caracteristică în torentul evenimentelor dramatice de cari e bogată viața unui proscris.

La 1876 cârciuma din apropiere de Sculeni, aceia de pe șleachul dinspre Lăpușna a ars până în temelie. Unde au dispărut locuitorii săi — nimeni nu știa pe atunci. Această dispanțiune a vătămat mult daraverile noastre cu cărțile, și din acest an am fost siliți a schimba granița, făcând transporturile pe la Galați.

Mult timp după aceasta ovreii noștri din Iași nu știau unde se află Moise Vorojbit. Se povestea însă că cârciuma de lângă Sculeni a fost arsă de cârciumarul în persoană, care împreună cu Moise a aflat că a sunat ora când israeliții trebuia s’o părăsească, de oare-ce se pregătea sosirea Faraonilor cu poliția. Moise Vorojbit, ca anticul proroc Moise, trecu Prutul prin vad, și se mută în România. La Târgu-Frumos, la Podu-Iloaei, aparițiunea sa în calitate de țadic a produs mare impresie printre ovreime.

Pe la sfârșitul anului 1876 unul din amicii mei din Chișinău ’mi-a povestit următoarele :

— Știi unde se află acum vestitul Moise Vorojbit?

— In Romania, am auzit, respunsei eu.

— Așa!... L-am întâlnit la Chișinău, unde trăiește sub numele de Moșea Paikelfinger, supus român, având și pașaport român în toată regula.

— Ce zici? Și cu ce se ocupă?

— Trăește într’o stradă de lângă vechiul Bazar, și pe fereastra locuinței sale este lipit următorul anunț, scris cu mâna în jargon ovreiesc : Da wohnt Rabbi Mosche Paikelfinger. La noi, la Chișineu — toți îl cunosc. Dacă se face în oraș sau în împrejurimile orașului vr’o hoție, furt sau tâlhărie, păgubașii merg direct la Moise și ’i plătesc după taxă, și Moise găsește perfect unde se află calul furat, sau banii și lucrurile furate. Taxa pentru vrăjitorie este proporțională cu valoarea lucrurile furate.

— Și poliția ce zice despre această vrăjitorie.

— Nimic! Am auzit că chiar polițmaistrul din Chișinău, când nu poate descoperi pe tâlhări și are necesitate de a se recomanda superiorilor săi, recurge la vrăjitoria lui Moise, și tot-d’auna în acest cas lucrurile furate se găsesc.

La 1879, adică după răsboi, auzisem în fine că ’i s’a înfundat lui rabbi Moise. În acest timp Basarabia devenise adevărata pădure din Vlăsia. Hoții și tâlhării din cele mai îndrăsnețe se succedau una după alta. În fine într’o zi niște tâlhari au omorît pe un popă catolic. Mulțumită energiei unui tînăr judecător de instrucție s’a dat de urma unor lucruri furate de la popa, și aceste lucruri s’au găsit chiar în locuința lui rabbi Moșea Vorojbit. După ordinul guvernorului general, afacerea imediat a fost transferată la consiliul de răsboi, si inculpații au fost judecați de tribunalele militare. Dovezi că Moise Vorojbit ar lua parte directă la hoții și omoruri — nu s’au descoperit, dar s’a dovedit că vindea lucrurile furate.

— Eu!? Când am fost șohet, îmi venea scârbă să tai o găină, și d-ta voești să fiu capabil de a omorî un om! Ce crezi d-ta, n’am frică eu de Dumnezeu?!

— Dar atunci știi cine ’l-a omorât.

— Știu... Au făcut rău, căci eu i-am oprit de a omorî.

— Atunci denunță-i. Pentru tine e mai bine, căci știi bine, că tribunalul militar te va condamna la moarte.

— Ai wei mir!.... Cu toate astea, nu pot să-i denunț, căci am făcut jurământul cel mare, și am sărutat cartea «Zogar» și nu pot acum să-mi calc jurământul.

Aceste amănunte din procesul lui Rabbi Moise le copiez din ziarul «Basarabskie Wiedomosti» de pe acel timp. Mai jos ziarul din Chișinău a tipărit următorul epilog din viața lui Vorojbit:

«Azi, pe la orele 4 dimineața, în curtea temniței a fost executat vestitul criminal Moșea Vorojbit, condamnat de tribunalul de răsboi la spânzurătoare. Cu o jumătate de oră înaintea săvârșirei pedepsei, la arestant a sosit rabbinul pentru a-l pregăti la moarte. Arestantul însă în loc de a asculta pe duhovnicul său, intră cu dânsul intr’o discuție teologică, și să încercă a demonstra rabbinului că după Cabbală ovreii sunt datori a crede într’un Dumnezeu în trei hipostase. După această discutie arestantul concediase pe rabbin, zicând directorului temniței:

«— Rabbinul ăsta e un am-oarats (ignorant!)

«Spre locul de execuțiune condamnatul a mers ferm, și când călăul l’a îmbrăcat cu lințoliul și i-a pus ștreangul, arestantul s’a adresat către procurorul militar zicând cu o voce tare :

«— Domnule'procuror, să știți că n’am ucis pe popa catolic... Nu sunt tâlhar!»

Așa și-a isprăvit viața Moise Vorojbit, șeful contrabandiștilor din Sculeni.

Și acum să închidem parantesa, și să revenim la firul povestirei noastre.

Ne-am înțeles foarte bine cu Moise Vorojbit, și trecând cu ajutorul lui îndărăt pe pământul României, a doua zi chiar am transportat, fără nici un accident, întregul nostru transport de cărți.

Îndeplinind în așa mod sarcina, Zdanovici plecă spre Chișinău, iar eu, după o ședere de câte-va zile la Iași, me întorsei iară-și la Geneva.

Doctorul Niculai Zubcu Codreanu

La Geneva găsii mult de lucru. În anii 1875—76 activitatea partidului nihilist în Rusia luase deja un mare avânt, îmbrățișând cu organisațiunea sa federalistă pe grupuri aproape întreaga Rusie.

Acțiunea membrilor partidului pe această vreme în întregimea sa se concentrase asupra propagandei prin scris și grai. Nihiliștii propagau atât în mijlocul societăței culte, cât și în mijlocul poporului de prin sate, fabrici și uzine idei contrarii regimului absolutist, contrarii stărei actuale politice și sociale a statului rusesc.

Guvernul absolutist din partea sa își desfășura întreagă activitatea pentru a distruge această organisațiune; arestările cu sutele și cu miile în curând făcură să se umple de arestanți toate temnițele imperiului.

La această prigonire, a oamenilor cari propagau frăție și iubire, și nu se dau la nici un act de violență, revoluționarii nu răspundeau de cât cu cuvinte de iubire și de resemnare față cu suferințele temniței, și față cu condamnările crude la ocne și la exil în Siberia.

Martirologul partidului revoluționar din imperiul rus a înscris deja pe paginile sale de doliu procesul grupului Dolgușin, a căruia crimă a fost că ar fi propagat prin popor idei socialiste; apoi au venit rând pe rând procesele ferarului Marc Malinowsky, a studenților Diakonoff și Serakoff, condamnați la ocne pentru a fi distribuit niște broșuri socialiste printre soldați, a lui Alexandru Osipoff, a fetei Butowsky, o copilă de 16 ani, condamnată la 4 ani de muncă silnică pentru că a dat unui lucrător câte-va numere din ziarul Rabotnik, a lui Donetsky, care a fost arestat la graniță tocmai pe când transporta broșura mea «Către revoluționarii ruși» și a fost condamnat la șease ani de muncă silnică; a advocatului Șemanowsky, pentru că a apărat pe socialiști etc. etc.

Cu toate aceste condamnări crude, partidul revoluționar din imperiul țarilor rămăsese neclintit în modul său de a lupta — adică, fără a recurge la comploturi, fără a conspira, fără a atenta la viața despotului, propaga iubire și frăție prin scris și grai în mijlocul maselor ignorante ale poporului de jos !

Grupul socialiștilor din Moscova la rândul său organisă dupe aceiași metodă o vastă propagandă socialistă. Aproape toți membrii săi: Prințul Sando Țițiani, un tînăr din Caucas, ai căruia străbuni au fost țari în Georgia, Sofia Bardina, Georgii Zdanovici, Ioan Djabadari, Mihail Cekoidzi, Lidia Figner, Barbara Alexandroff, Olga Liubatovici, Vera Liubatovici, Eugenia și Nadejda Suhatin, Caminskaia și mai mulți alții în număr de 50 — toți tineri cu carte, bine înzestrați de natură și plini de entuziasm pentru ideile socialiste — au plecat în popor atât prin fabricele din guvernământul Tula, cât și în mijlocul poporului din Ivanovo-Vaznesensc și Moscova, propagând prin scris și prin grai ideile scumpe lor.

Ocupațiunil noi ale lui Zdanovici silindu-l acum să rămână mereu la Moscova, grupul a hotărît de a însărcina cu granița de la Prut pe un alt om. Pentru a găsi un atare om grupul din Moscova s’a adresat către cei din Petersburg, și tovarășii lor din capitala țarilor au recomandat pe doctorandul în medicină, studentul Academiei medico-hirurgicale, d. Niculai Petrovici Zubcu-Codreanu.

Niculai Zubcu-Codreanu e o figură senină din mișcarea revoluționară a tinerimei noastre Basarabene, de aceia mă opresc aci, ca să fac cunoscut cititorului pe acest înflăcărat patriot român, și om cinstit în întreg înțelesul cuvîntului.

Niculai Zubcu-Codreanu s’a născut la 1850 în satul Nisporeni, județul Chișinău, în Basarabia. El a fost fiul lui Petru Codreanu, diacon la biserica din satul răzeșesc Nisporeni. Afară de dânsul părinții săi mai aveau încă un fiu mai mare, și două sau trei fete.

O grădină cu o viișoară, o sfoară de pământ și o casă proprie împreună cu ceia ce dedea biserica — iată întregul avut al familiei. Bani rar ereau în casă, numai toamna când diaconul vindea la Chișinâu vr’o două poloboace de vin, eșeau ceva parale; dar dacă paralele lipseau, cel puțin mălai și vin din propria viă și din când în când câte o bucată de carne nu lipseau familiei.

Mama lui N. Codreanu a fost o femee bună, care își jertfise viața pentru copii. Surorile lui toate au murit.

Copilăria lui Codreanu a trecut în mijlocul familiei, precum trece copilăria ori cărui băiat din sat. Amicul meu, Codreanu, până la moarte păstrase cu sfințenie amintirile cele mai dulci din viața sa, în acești ani senini din copilărie. Seri întregi, dânsul îmi povestea mereu-mereu despre satul său natal Nisporeni, despre poporul nostru român din Basarabia, despre viața plugarului nevoiaș, despre starea economică de altă dată a răzașilor, precum și despre ruina lor și mizeria din timpurile de acum.

O ură puternică ferbea în sufletul lui Codreanu în contra dușmanilor poporului român din Basarabia. Din naștere aparțiind clasei duhovnicești, N. Codreanu disprețuia popimea ; și causa acestui dispreț adânc au fost călugării-greci, cari administrau pe timpul copilăriei sale moșiile închinate sf. Mormânt, dintre cari moșii unele își au hotarele lângă Nisporeni. După călugării-greci, cari sugeau sângele țăranilor români din Nisporeni, mai erau și alți exploatatori și mai sălbatici: Rușii. Unul din acești venetici a isprăvit prin a aduce la sapă de lemn pe răzașii din Nisporeni, și azi moșioarele răzășești aparțin unui oare care Seleanicoff.

La vârsta de 10 ani Niculai Zubcu-Codreanu intră in clasa întâia la seminarul din Chișinău, ca extern. Părintele diacon închiriă pentru fiul său o odăiță la mahala, plătind în natură pentru întreținerea lui ceva mălai, sare, slănină etc. Locuința era posibilă pe vremea când proprietarul caselor nu începea a se da la băutură; dar când începea cheful, care dura săptămâni întregi, provisiunile aduse pentru iarna întreagă treceau în deposit la cârciumă și bietul băiat era silit să postească. Pentru a nu muri de foame nenorocitul elev seminarial se vedea silit să recurgă la mila vecinilor, cari îi dau câte o bucată de pâine. Pe timpul vacanțelor băiatul se întorcea acasă, unde ajuta tatălui său la munca câmpului.

Tatăl doctorului Codreanu, aparținea încă acelei generații viguroase de diaconi români, care acum încetul cu încetul dispare. Diaconul Petre Codreanu, după spusele fiului său, a fost un român cu minte sănătoasă, care se deosebea de enoriașii săi țărani numai și numai prin faptul că cunoștea psaltirea. Traiul său, portul și obiceiurile sale, erau aceleași pe cari le are țăranul român, și de aceia interesele țerănimei erau interesele sale proprii.

Greu a dus-o Niculai Codreanu la seminar; amară îi părea învățătura scolastică a seminarului, amară era viața seminaristului și plină de lipsuri.

Dar și în zidurile seminarului din Chișinău a pătruns soarele; câți-va profesori bătrâni au murit și în locul lor au venit alții tineri. Sunetul palmelor, șueratul vergelor, plânsurile și suspinele copiilor maltratați au încetat, toate aceste metode pedagogice vechi ajungând la archivă împreună cu această schimbare radicală în viața internă a seminarului, pe lângă retorică, poetică, omiletică și scolastică în seminar pătrunseră și luminele unei științe mai vii. Alăturea cu teologia seminariștii începură a citi opere de critică literară ale lui Belinsky, operile economice ale lui Cernischewsky, istețul comentator al lui Stuart Mill; operele lui Herbert Spencer, etc. Și printre tinerii cari citeau era și Niculai Zubcu Codreanu.

Mult regretatul meu amic adese-ori îmi repeta că datorește desvoltarea sa intelectuală mai ales unuia din profesorii de la seminarul din Chișinău; numele acelui profesor ’l-am uitat. La Chișinău acel profesor se bucura de o reputație mare, mai cu seamă îl iubea poporațiunea de jos română, și elevii săi. O moarte prematură ’l-a răpit din sînul tinerimei, care foarte mult a învățat de la dânsul.

După moartea profesorului iubit, N. Codreanu împreună cu mai mulți tovarăși ai săi de la seminar urmează a se ocupa serios cu filosofia și literatura. Mulțumită lecturei, în curând tăgada și îndoiala cuprinseră spiritul seminaristului; sub presiunea acestei tăgade, căzură în dărâmături concepțiunile vechi, tradițiunile teologiei scholaristice, o luptă învierșunată sa început in sufletul tinerului — între tradițiune și critică. Și fără a se face ateist, N. Codreanu s'a văzut silit de a părăsi ori ce idee de a îmbrățișa cariera duhovnicească. Era prea cinstit pentru a fi ipocrit.

Din acest moment seminaristul caută să-și zidească o credință nouă, menită a înlocui pe cele vechi. La ori ce idee nouă la ori ce achizițiune nouă în domeniul intelectual, dânsul adăuga focul sacru al entusiasmului, și, ca tînăr, era gata de a primi cele mai mari chinuri pentru apărarea ideilor sale.

La 1870 Niculai Codreanu și-a isprăvit studiile în seminar, și s’a înscris la Academia medico-hirurgicală.

Viața unui student sărac e bine cunoscută lumei culte. După o luptă în sînul familiei, care nu voia ca tînărul să îmbrățișeze altă carieră de cât cea duhovnicească, veni lupta cu mizeria cea mai cumplită. La Petersburg Niculai Codreanu a ajuns fără o lăscae în buzunar, și devenind student își agonisea viața ca meditator, primind o plată mai mult de cât ridicolă pentru orele de meditație. Dar de și viața materială la Petersburg a fost mult mai anevoioasă pentru Niculai Codreanu de cât chiar la Chișinău, turpitudinile mizeriei treceau mai ușor, din causă că sufletului seu tiner s’au deschis toate comorile unor speranțe roze. Planuri mărețe de un viitor plin de satisfacțiuni morale se succedau unul după ultul în imaginația sa. Setos de a cunoaște, el s’a dat cu totul cărților, și s’a dedat cu pasiune științei. Fiind încă tînăr, plutea fără busolă pe oceanul nețermurit al științelor, ba citea cu aviditate operele istorice, ba studia pe filosofii germani, ba lucra în laboratorul de chimie, fisiologie și patologie. Încetul cu încetul însă tendințele și aspirațiunile sale începură a se fixa... și Niculai Codreanu a devenit un socialist convins.

Ziua scurtă de iarnă îi trecea între zidurile Academiei, seara se aduna cercul intim al tovarășilor-studenți, și mica locuință a studentului se umplea cu fum de tutun. În acea odăiță, în aburii samovarului, se făceau discuții aprinse, se construiau planuri, se împărtășeau reciproc îndoelile cari frământau cugetarea, se resolvau cestiunile arzătoare ale zilei, în acea odăiță se forma viitorul luptător cu absolutismul moscovit.

Cercul din Petersburg al repausatului meu amic, a fost format din proseliții ardenți ai științei. Acești tineri iubeau știința nu pentru știință în sine, dar fiind-că fie care din ei era convins că știința singură este aptă de a da răspunsuri categorice la toate cestiunile vieței sociale; că, rezimându-se pe știință numai, omul modern poate nădejdui să biruiască minciuna lumei și să strivească nedreptatea.

În ultimii ani ai vieței sale de student N. Codreanu a luat parte activă la mișcarea revoluționară din Rusia.

Convins de dreptatea propagandei noastre si de necesitatea unei lucrări luminate în mijlocul poporului de jos, el părăsi academia pentru un timp oare-care, și primi a face parte din gruparea revoluționarilor din Moscova. Aceasta îi convenea cu atât mai mult, cu cât acea grupare se compunea în majoritate de tineri din sudul imperiului muscălesc.

In anul 1874; N. Zubcu-Codreanu părăsi Petresburgul și se întoarse la Chișinău, unde în curând a isbutit să formeze un cerc de tineri români, cari începură a face propagandă socialistă printre junimea studioasă; în același timp el se puse în relații cu studenții din Iași, și făcu cunoștință cu mult regretatul Bugeniu Lupu.

În toamna anului 1874 eu primisem o scrisoare din partea lui Zdanowici prin care eram avisat despre înlocuirea sea prin N. Codreanu la granița Prutului, dar tocmai în acest timp amicul meu s’a îmbolnăvit, și a fost nevoit să intre în spitalul din Petersburg.

Pe când el zăcea în spital, la Moscova poliția a descoperit depositul de cărți revoluționare, apoi din investigațiuni în investigațiuni a dat de urmele grupărei și a arestat pe prințul Saneo Țițiani și pe tovarășii săi. Când s’a arestat Zdanowici și cei-l-alți, poliția găsi adresa lui Codreanu, dar negăsindu-l acasă n’a putut descoperi existența sa la spital. Prevenit la timp N. Codreanu a putut să părăsească spitalul în grabă, și a fugit din Petersburg la Chișinău, de unde apoi cu ajutorul lui Eugeniu Lupu a trecut Prutul.

Așa dar, împrejurările nenorocite pentru astă dată îl aruncă pe pământul patriei-mume, în calitate de refugiat politic. Este bine cunoscută soarta amară a unui refugiat politic, a unui proscris, dar si mai amară e acea soartă a unui român de sînge, când el se adăpostește pe solul ospitalier al patriei-mume.

În Elveția, în Anglia, — țeri cunoscute prin ospitalilatea lor pentru refugiații politici, un proscris găsește în general acea căldură sufletească, acea întimpinare frățească, care ca un balsam încheagă rănile dureroase ce sângerează mereu în inima proscrisului.

În România... vai! un refugiat din Basarabia nu găsește de cât o primire indiferentă, ba chiar ostilă une ori. Această ostilitate ce e drept e întemeiată pe o greșală istorică, care a făcut cel mai mare rău României, și care chiar în momentul de față este împărtășită de o mare parte a lumei noastre semi-culte. Românii cu ceva carte au simpatii pentru Rusia oficială, nădejduind din partea acestei Rusii un sprijin în tendințele și aspirațiunile lor naționale; cred că cu ajutorul țarilor vor vedea împlinit visul lor măreț de unirea Transilvaniei cu patria-mumă. Greșeala aceasta decurge, firește, din ignoranța lor atât în ceea ce privește istoria țărei, cât și absoluta necunoaștere a Rusiei oficiale.

Acești români, fiind rusofili — privesc dușmănește pe ori ce român din Basarabia, ca pe un protivnic al lor.

Și întru cât-va au dreptate.

Niculai Zubcu-Codreanu a emigrat în România tocmai în anul 1875, adică atunci când la cârma țărei era d. Lascar Catargi. Lucru firesc, că proscrisul a fost nevoit să se ascunză de ochii autoritătei, ca nu cum-va să fie alungat peste graniță pe cale administrativă.

Prima impresiune ce a produs asupra lui Codreanu tinerimea noastră universitară, precum și literatura noastră, a fost cât se poate de tristă. La București, în inima chiar a patriei-mume, el, român proscris, s’a simțit așa de isolat, așa de părăsit de toți, în cât se credea în exil colo... în fundul Siberiei.

Nici un om împrejurul său, nici o linie cinstit scrisă în literatură!

În presă — fraze pompoase, superficialitate, ignoranță și în loc de patriotism — șovinism drept mască.

În tinerime — pasiunea pentru reușită cu ori-ce preț, idealuri înguste de isbândă pentru un trai ușor, pentru cariera lucrativă, fără pic de iubire pentru patrie, pentru poporul român.

«— Aci, la noi, îmi scria el la Geneva, nimeni nici măcar cu știință nu se ocupă serios. Singurul om de știință în înțelesul european al cuvântului — e Hasdeu, dar și el e Basarabian.»

Aceasta era starea morală alui N. Codreanu în cel dintâi an al vieței sale în România.

Voind a-și continua studiile, el s’a înscris la universitate, dar și aci a întîmpinat greutăți. Ministerul de instrucție refusându-i echivalarea diplomei sale din seminar cu bacalaureatul, iar universitatea ne echivalându-i cei cinci ani de inscripții de la Academia Medico-chirurgicală din Petersburg, — N. Codreanu a fost silit să se înscrie la Universitatea din București ca student în anul al cincela la facultatea de medicină, — și să isprăvească studiile sale cu diploma de licențiat în medicină.

Din București N. Codreanu îmi scrisese o scrisoare la Geneva, prin care mă anunțase de sosirea sa, și de sarcina ce ’și-a luat în ceia ce privește granița de la Prut. Fiind deja avisat din Rusia, despre înlocuirea lui Zdanowici prin Codreanu, am expediat un mare transport de cărți la București. Acest transport, precum și multe alte transporturi ulterioare, au trecut Prutul lângă Galați, fără absolut nici un accident. Tactul și dibăcia lui N. Codreanu în a trece cărți, erau căușele acestor isbânde. Pentru înlesnirea operațiunilor D-rul Zubcu-Codreanu adeseori supraveghea în persoană pe contrabandiști.

În anul 1876 posițiunea s’a schimbat întru-cât-va. împrejurul său s’a format un grupuleț de tineri, cari au început a se interesa de literatură, de știință, într’un mod conscient. N. Codreanu le-a dat cartea capitala a lui Karl Marx, scrierile lui Bacunin, ale lui Spencer, Taine, Lefrangais și altele. Interesul ce purtau acești tineri la ori ce ideie nouă, îl bucurau mult. Încetul cu încetul din acești tineri sau format cetățeni buni și patrioți cu dor de țeară.

Trăind însă la București, și apoi în județul Tutova, N. Codreanu nici pentru un moment nu uită pe nenorociții săi frați din Basarabia; cu fie-care transport de cărți revoluționare în limba rusă, polonă și ruteană, el expedia la Chișinău cărți românești: zecimi de exemplare de «Răsvan Vodă» alui Hasdeu, operele lui Alexandri, Bolintineanu, Bălcescu, aritmetice, cărți de citire pentru școlari, geografii, evangelii românești, letopisețele lui Mihail Kogălniceanu, cumpărate cu banii săi, le trecea de se respândeau în Basarabia. Iată, de pildă, ce ’mi scria dânsul la anul 1876, în Februarie 20, la Geneva:

«Dragă amice, în Basarabia noastră avem peste un milion de Români, și noi cu tine nimic n’am făcut încă pentru poporul nostru. Un Român ca tine a scris o mulțime de broșuri pentru poporul rus, editezi un ziar rus pentru poporul rus, ai scris cărți groase în limba rusă, dar nimic, absolut nimic pentru Românii din Basarabia. Singura «Chitraia mechinica,» scrisă de un român, a avut zecimi de ediții și sa distribuit în Rusia în zecimi de mii de exemplare. Nu crezi oare, că suntem culpabili de a fi uitat poporul nostru ?! Nu crezi oare, că împinși de a dărâma imperiul rus, am perdut din vedere și nu ne ocupăm de loc pentru a pregăti pe românii din Basarabia, de a se folosi de îsbânda noastră? Eu cred că suntem mari culpabili față cu țăranul din Basarabia, cu munca și cu sudoarea căruia am crescut și ne-am educat..»

Ca respuns la această scrisoare ’i-am arătat că direct pentru țăranul român nu putem face nimic. Singura armă cu care ne luptăm este cuvântul tipărit, dar vai !.... țăranul român din Basarabia nu știe carte, guvernul muscălesc nu permite să se învețe la școală limba română, și că singurul lucru care îl putem face este să deșteptăm simțul de naționalitate în tinerimea cultă din Basarabia, care tinerime formând un partid național revoluționar in sânul partidului nihilist, să se federeze în lupta cu muscalii, cu polonii, rutenii și caucazienii, că tocmai la aceasta lucrez, și tocmai pentru aceasta sunt unit într’un singur gând cu Mihail Dragomanow, cu poloni și caucazieni ca Țițiani, Cebadari, Ciocoidze etc.

In anul 1877 N. Codreanu a căpătat un loc de medic de plasă în județul Argeș, apoi a trecut ca medic al spitalului militar din Pitești.

Aci, pentru a nu depăși cadrul cronologic al povestirei, sunt nevoit a întrerupe biografia lui N. Zuben-Codreanu, remâind ca să reviu asupra ei mai în urmă.

Arestarea revoluționarilor

Pe când eu cu N. Zubcu-Codreanu eram, unul la Geneva, iar altul în România pentru a ajuta la luminarea popoarelor nenorocite din imperiul țarilor, poliția din Moscova dă de urmele unu! deposit de cărți revoluționare; mai mulți din amicii mei politici fură arestați, și între cei arestați a fost și prințul Sandu Țițiani, Cicoidze, Zdanowici Gheorghe și fetele Subotina și Bardina.

Toți acești tineri fură acusați de a fi complotat în contra siguranței statului, propagând idei socialiste în popor cu ajutorul unor scrieri tipărite la Geneva.

Procurorul departamentului de Casație d. Jucoff în rechizitorul său lung și amănunțit a formulat acusarea contra amicilor mei în următorul mod:

«După o instrucțiune amănunțită, care a durat trei ani de zile, s’a constatat că acusații au format o societate secretă, având ramificații în mai multe guvernamente ale imperiului, având de scop răsturnarea ordinei stabilite și distrugerea imperiului, pe ruinele căruia trebue să se întocmească o federațiune după naționalități.

«Societatea aceasta s’a format sub conducerea și influența (vlieanie) unor persoane cari au părăsit Rusia și s’au stabilit în străinătate... Mijloacele de cari s’au servit acuzații, pentru a realisa scopul lor criminal au fost propaganda prin grai și scris a unor idei subversive, în mijlocul lucrătorilor de prin orașe și a țăranilor de prin sate.

«Pentru acest scop acusații se îmbrăcau în haine ordinare, cum poartă lucrătorii și țăranii, se angajau ca simpli muncitori pe la fabrici și la țară, ca argați, trăind cum trăiesc lucrătorii, și muncind cum muncesc ei».

Iată dar crima, iată mijloacele, cu ajutorul cărora amicii mei politici tindeau la consumarea crimei proiectate.

Și pentru această crimă un tribunal ad hoc numit de împăratul Alexandru al II-lea a condamnat pe Alexandru Tițiani, un tînăr de 25 ani, la muncă silnică pe termen de 10 ani, pe Petre Alexeeff țăran din guvernământul Smolensk la 10 ani munca silnică, pe George Zdanowici la 6 ani și 8 luni muncă silnică, pe dr-a Sofia Bardina, d-rele Vera Limbatowici și Olga Liubatovici la câte 9 ani de muncă silnică, iar restul de acusați, în număr de 50 au fost trimiși în exil în Siberia.

Cu fruntea sus, cu disprețul pe buze au întâmpinat acusații crudul verdict al judecătorilor. Nici unul n’a voit să se apere în contra rechizitoriului procurorului, nici unul n’a făcut recurs pentru grațiare. Și toți acești martiri ai absolutismului muscălesc erau niște tineri și tinere în vîrstă de 18 — 25 ani. Viața plină de farmecul tinereței îi chiamă la sine, dar ei au respins de buna lor voie toate darurile cu cari natura i-a înzestrat și au ales la banchetul vieței cununa de spini a martirilor, temnița, ocnele Siberia!

Puțini foarte puțini din acești tineri sublimi sunt încă în viață astă-zi. Unii au murit în fundul ocnelor, cu lanțuri la picioare, alții au înebunit între zidurile fortărețelor, alții sau stins în pustietățile acoperite de zăpadă ale Siberiei, iar cei rămași în viață lâncezesc în exil.

Femeia nihilistă

Și acum cetitorule... decouvre-toi! Am să-ți vorbesc de femei nihiliste!

Multe sunt ele, despre cari aș voi să-ți vorbesc, dar cadrul acestui volum mă silește a circomscrie povestirea mea în marginile unui plan foarte restrîns, și apoi sunt atâtea femei și fete sublime între acestea, în cât ’mi-e cu neputință de a-mi aduce chiar aminte de toate.

Cel care va voi să le numere, să vorbească de toate aceste martire ale tiraniei Țarilor, va trebui să precurgă cu memoria Siberia întreagă, de la munții Ural și până la Camciatca, va trebui să se scoboare în fundul ocnelor siberiane, să tragă zăvoarele, să deschiză ușile fortărețelor rusești, să pătrunză în toate temnițile și închisorile imperiului rusesc.

Și pretutindeni, la fie care pas al său, în acest vast imperiu, el va călca peste oseminte de ale femeilor și fetelor martire ale libertății popoarelor; necăjite, spânzurate, sugrumate, strivite de împărații Rusiei, — de pretutindeni el va auzi suspinele nenorocitelor închise de vii în mormintele umede din forterețe și din temnițe....

Fiori reci îi vor trece prin corp, când memoria îi va dicta martirologul întreg al femeilor nihiliste.

Martiriul femeiei-nihiliste — a fost o al devărată urgie pentru Țarul Alexandru a-II-lca și pentru Alexandru al IlI-lea. Judecătorii numiți ad-hoc de acești doi împărați aducându-și aminte de procesele politice la cari au luat parte, până acum își ling buzele și-și resfiră mustățile Instinctul feroce al fiearelor sălbatice!!....

În procesul revoluționarilor din Moscova am pomenit câte-va nume de femei. Să vorbesc dar de acele femei, pentru ca cititorul să-și poată face idee precisă despre femeia nihilistă.

Am zis că d-ra Sofia Bardina a fost condamnată de tribunalul ad-hoc la 9 ani de muncă silnică în ocnele Siberiei,

Am cunoscut personal pe această copilă.

Sofia Bardina prin naștere și educațiune aparținea stratului privilegiat al societăței ruse — nobilimei. S’a născut la 1854 în orașul Tambof, unde a isprăvit studiile primare. Apoi a intrat în institutul de fete nobile, unde a isprăvit cursul, fiind promovată cu medalie de aur. La 1872 ea venise la Zürich, cu scop de a intra la universitate.

Cetitorul își va aduce aminte, că tocmai acesta era timpul când la Zürich trăia concentrată întreaga noastră colonie de refugiați politici din Rusia. Ca fată de inimă, Sofia Bardina n’a putut să rămâe indiferentă la propaganda noastră, și în adevăr înscriindu-se ca studentă la universitate, dânsa începu a studia cu ardore cestiunea lumei muncitoare. În curs de doi ani de zile ea a citit tot ce s’a scris în această privință, făcându-și o idee precisă de starea lucrurilor în Europa. La 1874 dânsa s’a întors în Rusia, și imediat a intrat ca membră a grupei revoluționare din Moscova. În calitate de simplă lucrătoare ea s’a angajat la fabrica comercianților Lazareff, sub numele falș de Ana Zaițeva.

Alt fel, firește, o copilă nobilă nici c’ar fi putut fi primită la fabrică.

Activitatea acestei sublime copile s’a mărginit la propaganda printre lucrătoare și lucrători a ideilor socialiste, la respândirea broșurilor revoluționare, și ridicarea nivelului moral a lucrătorilor de fabrică.

Influența sa a fost mare asupra muncitorilor, ceia ce s’a dat pe față în curgerea desbaterilor procesului.

În ziua de 4 Aprilie 1875, pe temeiul unul denunț făcut de lucrătoarea Daria Scvortzof, ea a fost arestată la Moscova, și după doi ani de închisoare preventivă, în ziua de 21 Februarie 1877, a fost judecată împreună cu alți 49 socialiști. În fața unui tribunal întocmit pe sprânceană, Sofia Bardin a pronunțat următoarea pledoarie în apărarea sa:

«Domnii mei! Din punctul meu de vedere eu una nu mă găsesc întru nimic culpabilă, de oare-ce n’am pricinuit și nici n’am avut vr’o dată în gând de a pricinui vre un rău sau vr’o vătămare societăței. Procurorul ce e drept, mă acusă, precum acusă și pe tovarășii mei, de a fi avut tendința de a distruge basele sfinte ale proprietăței, familiei, religiunei, de a fi voit a distruge statul, de a fi voit a ridica o rescoală, și de a fi voit să producem anarhie în sînul societăței. Toate acestea, ar fi ele foarte teribile, dacă ar fi adevărate.

«Domnii mei! Eu nu neg proprietatea. Din potrivă, îmi permit a crede că tocmai eu apăr principiul proprietăței, de oare-ce sunt de părere că ori ce om are dreptul la proprietate, la fructul muncei sale, și fie care om trebue să fie stăpân deplin peste produsul total al muncei sale. Ei bine, dacă aceasta este convingerea mea, vă întreb sunt oare capabilă de a submina temelia principiului sfînt al proprietăței ? Eu sunt oare dușmană proprietăței, sau acel fabricant care plătind muncitorului 1/3 din valoarea muncei sale, pune în buzunar restul de 2/3 din produsul muncei omului? Eu sunt dușmană a proprietăței, sau acel speculant care jucând la bursă, ruinează mii de familii, îmbogățindu-se fără a fi produs ceva? Comunism, ca un ce obligatoriu, nici eu, nici tovarășii mei n’am propagat; noi n’am făcut de cât să arătăm lucrătorilor drepturile lor asupra totalităței produsului muncei lor.

«Domnii mei! Eu nu neg familia. Din potrivă, părerea mea este că tocmai acela care silește pe femee și pe copii de a părăsi căminul familiei și de a merge la lucru la fabrică, unde și femeia și copiii se demoralisează, tocmai acela neagă familia, — care silește pe femee să devie prostituată, considerând prostituția ca o instituție necesară pentru salvgardarea familiei; tocmai acela neagă principiul sfînt al familiei, iar nu eu, care voiesc ca ori ce om să aibă o familie apărată de mizerie, care este sorgintea desfrîului și a tutulor relelor sociale.

«Domnii mei! Eu nu neg religia. Din potrivă, cred că tocmai eu am rămas și rămân credincioasă adevăratului spirit al religiunei creștine, credincioasă principielor ei fundamentale în toată puritatea lor, adică așa, precum aceste principii au fost propagate de chiar întemeiotorul creștinismului, Isus Christos. Atrag în această privință atențiuuea judecătorilor mei, că nici un martor n’a zis că eu sau tovarășii mei am propagat ateismul, am negat existența lui Dumnezeu. Martora Daria Scvorțova singură a zis: «Pe Dumnezeu în ceruri ei îl recunosc, dar persoana sa nu o admit, adică nu admit ca Dumnezeu să aibă barbă, mustăți etc. precum este zugrăvit în icoane.»

«Așa dar, vedeți că acusările privitoare la proprietate, familie și religiune — sunt niște neadevăruri!

«Despre crima de a fi voit să distrug actualul stat, nu pot să fiu bănuită măcar. Sunt, domnii mei, de părere, că o beată fată În vîrsta de abia de 20 de ani nu poate comite asemenea crimă.

«Dacă se întîmplă une ori că statele se distrug, aceasta se întîmplă numai atunci, când germenele distrugător distruge forțele vitale ale statului. Așa de pildă, statele antice au perit din causă că au fost întemeiate pe robie. Asemenea, dacă un stat este întemeiat pe robia politică, economică și intelectuală, a popoarelor sale, când aceste popoare zac în mizerie, iar o mână de priveligiați se înavuțește pe spatele acestor popoare, când atât pătura cultă, cât și poporul muncitor degenerează, unii de trândăvie, alții de mizene, atunci, domnii mei, acest stat este osândit la peire, și peirea sa nu va fi causată de prorocii cari o vor prezice, ci de cei cari au adus popoarele la sapă de lemn. Dacă statul e sănătos, dacă popoarele sale trăesc în belșug, moralicește și intelectualicește propășește—atunci, domnii mei, cei cari prezic peirea unui asemenea stat, vor fi desmințiți de chiar progresul statului, și vor fi considerați de proroci mincinoși.

«Domnii mei, sunt acusată că am voit să produc rescoale. Când? Unde? Nici un fapt în sprijinul învinuirei. Voiți să știți părere mea în ceea ce privește ațîțarea la rescoale? Sunt de părere că revoluția este resultatul firesc al evenimentelor istorice, și nu se poate face într’un mod artificial de către niște ațîțătorI; rescoala de asemenea nu se produce când vor ațîțătorii, ci când nevoile asupriților sunt așa de mari, în cât ei perd ori ce răbdare și sunt gata de a muri mai bine decât a trăi tot așa înainte. Ucideri, vărsări de sânge — eu una nu voi, căci n’am, domnii mei, acele instincte feroce, cu cari m’a înzestrat d-nul Procuror. Eu sunt de părere că revoluțiunile sunt niște rele neînlăturabile, cari mai de vreme sau mai târziu vor dispărea... Eu aparțin, domnii mei, acelei grupări socialiste, care este cunoscută sub numirea de socialiști pacinici, de simplii propagandiști ai ideilor socialiste. Scopul pe care îl urmărim noi este, a deștepta în conștiința poporului tendința tenace către dreptate și libertate, și prin urmare epitetul de revoluționari pe care «ni-l dă procurorul, nu e potrivit.

«Domnii mei, dacă noi am fi fost revoluționari, atunci am fi avut de scop un coup d’etat politic. Din contră, ce am făcut noi? Am mers în popor, am mers la fabrici, prin sate, pentru a ridica nivelul cultural al poporului, pentru a-l învăța, a’l povățui pe popor. Dacă am fi fost revoluționari, ne am fi ocupat cu alt ceva, am fi conspirat și complotat.

«Așa dar, vedeți domnii mei, că nu sunt vinovată întru nimic de crimele de cari mă acusă procurorul, cu toate astea însă declar sus și tare, că ori ce soartă mă va aștepta, eu una, de la voi, judecătorii mei, nu cer nici o îndurare, nici o milă...

«Pedepsiți-ne, persecutați-ne, eu sunt convinsă, adânc convinsă, că mișcarea care a îmbrățișat imperiul întreg este resultatul firesc al lucrurilor, și că această mișcare nu o veți opri cu ajutorul represaliilor. Eu sunt ferm convinsă, că în curând va suna ora când chiar și societatea rusă se va descepta, și sculându-se în picioare, nu va permite ca frații noștri, surorile și fii, să fie trimiși în Siberia pentru niște idei. Va suna, domnilor, ora răsbunărei!... iar până atunci prigoniți-ne căci azi sunteți mai tari. Din partea voastră e forța materială, din partea noastră forța morală, forța istorică a progresului, forța groasnică a ideilor... și ideile, domnii mei... vai, nu se pot aresta, zăvori, străpunge cu baionetele!»

Pentru această cuvîntare d-ra Sofia Bar-dina a fost condamnată la muncă silnică pe termen de 9 ani. Sublima martiră a plecat în Siberia, unde cu resemnațiunea apostolilor creștinătăței a dus crucea sa până la urmă.

Într’un moment de desperare, când caliciul cu amăriciune a fost golit până la ultima picătură, Sofia Bardina ’și a sburat crierii cu un glonț de revolver.

Și ce crimă groasnică a comis această fecioară sublimă?

În calitatea mea de redactor al organului partidului nihilist «Obșcina» am primit în anul 1878 un mic caiet scris de mâna d-nei E Brejcovska. In acest caiet d-ra Brejcovska a descris pe larg cu toate amănuntele crima pentru care a fost condamnată la muncă silnică în ocnele Siberiei, de judecătorii Țarului Alexandru al II lea.

Același lucru ’l-a făcut și Sofia Bardina.

Iată acea spovedanie :

«În mijlocul poporului eu una am trăit numai trei luni și jumătate. Am trăit, ca o simplă țărancă, îmbrăcându-mă, mâncând și muncind cum fac țărancele. În curgerea acestor trei luni am cutreerat trei guvernamente din sudul Rusiei. Limba ruteană nu o știam, și de aceia treceam drept o rusoaică, cum aveam și portul. Nu-mi prefăcusem modul de a vorbi — cum vorbesc țăranii, dar întrebuințam expresiuni poporane. Pretutindeni am fost cunoscută de femeie de treabă, și care știe carte...

«În convorbirile mele cu țăranii, eu totd’a-una am vorbit ca un om convins. Vorbeam aprinsă, cu covingere, și nici o dată nu mi s’a întâmplat ca țăranii să fi zis de mine:

«— Ce’ți bagi nasul unde nu’ți ferbe oala.

«Din potrivă, tot-d'a-una țăranii discutau cu mine ca cu un om matur, egal lor, și nu mă luau în zeflemea, că sunt femee tînără și nu ’mi ar ședea bine de a mă ocupa cu astfel de lucruri......

«De obicei, fără târcoale abordam în convorbirile mele cu țărani cestiunea de a dreptul. Și cu toate astea, nici odată nu mi s’a întâmplat ca țăranii să mă fi bănuit că nu sunt țărancă, și că aparțin clasei nobile (dvoreanca). Ei nu găseau straniu că picioarele mele neîncălțate sunt albe, că mânile mele n’au bătături, că sunt slabă din fire — până într'atâta că nu puteam aduce de la fântână două vedre de apă de-odată. Ce e drept, nici eu nu mă dedeam de femee care știe munci la câmp, ci treceam drept o bună cusătoreasă. În unele locuri treceam drept vânzătoare de pânză, și de lucruri țărănești brodate....

«În general am constatat că țăranii întimpină foarte bine pe un om modest, care se poartă cu ei cinstit, și nu-l bănuesc întru nimica rău, chiar în casul când observă ceva care e cu desăvârșire străin moravurilor lor.

«Îmi aduc aminte, că odată mă stabilisem într’un sat cât se poate de nefavorabil pentru propaganda ideilor socialiste. Satul era mare, situat pe o principală cale județeană; poporațiunea sa se compunea dintr’o parte din țărani fruntași, cu dare de mână, din alta de o mulțime nevoiașă, ajunsă la sapă de lemn. Printre acești din urmă erau fel de fel de oameni: soldați-reserviști fără gospodărie, țărani fără pământ; oameni cari nu se mai ocupau cu munca câmpului, și tăiau lemne sau se îndeletniceau cu un meșteșug oare-care. Această mulțime nevoiașă, adusă la sapă de lemn, avea groază de perceptori, căci lucrul cel mai greu pentru dânsa era plata birurilor grele, cu cari în Rusia e înpovorată familia țărănească.

«Procedura de a ridica birul în aceste locuri e cât se poate de originală, și merită să fie menționată. Odata pe când ședeam acasă și coseam, iată că se deschide ușa, și intră vr’o cinci țărani. Unul din ei era primarul satului, altul notarul, ajuns din soldații în concediu; al treilea un țăran, care ținea în mână o dohotniță, plină cu dohot. Primarul mă întrebă cine sunt, și îmi porunci să merg la primărie și să aduc răvașul meu de drum.

«Arătându-i documentul meu, făcut pe numele unei țărance dintr’un guvernământ depărtat, eu îl întrebasem ce însamnă procesiunea asta cu dohotnița; și iată ce mi s’a răspuns: Primarul cu o suită aleasă din oameni zdraveni umblă din casă în casă, îndemnând pe țărani la plata birurilor; în cas când țăranul la data fixă n’a plătit birul, atunci primarul cu oamenii săi năvălește în casa omului, și face acolo tot feliul de stricăciuni: ușile să mânjesc cu dohot și chinoros, sobele se dărâmă, lăturile găsite în curte, sau aiurea, se varsă pe podele, zidurile să sparg.

«Această metodă de a aduna birul se întrebnințează în Ukrania, unde poporul e foarte curat și ține la curățenie. Căsuțele țărănești curat văruite, și podelele proaspet lipite cu lut — într’o clipă se transformă, cu ajutorul perceptorilor, într’o grămadă de noroi și lături....

«In mijlocul acestei sărăcii îmi era imposibil de a mai remânea, și am fost nevoită să me mut într’un târgușor, unde poporațiunea în general se compune din lucrători de uzină. M’am stabilit în mijlocul acestui element de muncitori. Părinții lor au fost țărani; dar proprietarul pe timpul robiei încă i-a luat cu sila de prin satele lor și i-a mutat aici, dând fie-cărei familii câte o bucată de pământ pentru siliște, și transformându-i din agricultori în lucrători de uzină. De atunci a crescut o nouă generație, care de și blestema soarta sa, dar nici după desrobire n’a putut scăpa din ghiarele uzinei.

«Am făcut cunoștință cu lucrători mai inteligenți, și mai puțin apăsați. Cunoștințele în general le făceam nu la uzină, unde ’mi-a fost imposibil de a mă angagea, ci acasă, în calitate de boiangeasă și cusutoreasă. Seara, când se isprăvea lucrul la uzină, lucrătorii umblau și ședeau în grupuri pe uliță, unde se fac și cunoștințele.

«Am observat că lucrătorii ascultă mai cu seamă cu plăcere când se vorbește despre partea negativă a vieței lor. Le pare bine când se găsește un om cu mintea sănătoasă, care nu numai că înțelege chinurile lor, simpatisează cu ei, dar mai cu seamă e capabil să le arate causa, isvorul acestor chinuri. Acești lucrători înțelegeau chiar și foloasele unei greve, dar pricepeau tot-odată că fără organisație o grevă este absolut cu neputință.

«Organisațiunea lumei muncitoare după calapodul european fiind la noi imposibilă, nevoită eram să arăt lucrătorilor că mai exista și alt mijloc mai radical.—In acest cas însă, se dau pe față toate acele piedici, cari opresc lumea muncitoare de a lucra într’un mod conștient pentru emanciparea sa; ori-ce lucrător, ca ori-ce om, se sfiește de a sacrifica persoana sa proprie pentru o fericire, de care se vor folosi numai nepoții sau chiar strănepoții săi. Frica de a perde viața asta miserabilă, jertfind’o pentru un viitor depărtat al omenirei — paralisează tot; apoi mai cumpănește și îndoiala de forțele proprii, și lipsa de credință în popor.

«Mai des de cât cu ori care am vorbit «cu un țăran, Ivan C.... om cu multă minte sănătoasă, deștept și bun părinte de familie. Acest om mal cu seamă se tânguia de starea mizerabilă a lucrătorilor de uzină. Ivan C... înțelegea foarte bine nedreptatea relațiunilor dintre proprietarii uzinei și lucrători; pricepea ce flagrantă e exploatarea muncitorilor, și une-ori își punea chiar întrebarea, dacă o asemenea stare de lucruri poate să dureze tot-d’a-una. Mult, și pe larg am vorbit cu dânsul despre toate astea, și într’o zi ’i-am dus niște cărți privitoare la cestiune. Impresiunea ce au produs aceste cărți asupra lui a fost foarte mare. Ivan nu credea că există în lume asemenea cărți, că sunt cărturari cari se ocupa de soartea lumei muncitoare. Întreaga noapte acest om a fost gata să asculte citirea ce-i făceam, și cu chiu și vai ’l-am convins, că e târziu și mâne e zi de lucru. Când am isprăvit cetirea, Ivan, cu ochii înflăcărați ’mi-a zis cu un ton solemn:

«— Vezi ce babo, când în rândul trecut am vorbit cu tine, mă gândeam: are dreptate femeia astă, dar deh..... așa-i lumea, așa a fost și așa va rămânea! Acum însă văd, că este cu neputință ca să fie tot așa, și că neapărat, da, neapărat lucrunle se vor schimba. Acum înțeleg că de la noi depinde, ca să se schimbe, și nimeni altul de cât noi lucrătorii trebue să ne punem pe lucru, ca să ne des robim».

«A doua zi, când m'am întâlnit cu Ivan C..., am fost surprinsă de aerul său cam jenat.

« D-ta trăești de mult aici, ’i-am zis, deci cunoști bine lumea, arată-mi pe cei mai buni din lucrători, cu cari merită să vorbesc, și să mă înțeleg cu ei despre cele vorbite....

«— Nu cunosc pe nimeni aici, ’mi a răspuns Ivan C....... Și lucru despre care am vorbit—e periculoși.... Zicând aceste cuvinte omul luă căciula, și fără a-mi zice remas bun, ieși din casă. Am înțeles că îi este frică! Cu toate astea nu m’am lăsat, și zilnic citeam lucrătorilor cărți socialiste. Auditorul meu tot-d’a-una mă ascultă cu mare atențiune, cerând explicări și analisând cele citite....

«Auzind mult de la lucrători despre locuitorii unui sat vecin, cari toți sunt sectanții unei religii noi protestante, m’am hotărât să merg acolo, ca să văd dacă printre sectanți nu voi găsi un teren bun pentru ideile mele, Ajungând în sat, nu m’am oprit la un țăran proselit al nouei religii, ci la un pravoslavnic, întrebând pe stăpânul casei despre sectanți, acesta ’mi a zis:

«— Sunt niște oameni foarte de treabă, buni gospodari, ospitalieri, și nu beau vin. Iată vecinul meu chiar e de aceia; mergi la dânsul, îți va spune multe și mărunte despre religia lor.

«Des de dimineață, luând cu nune lucrul de mână, am mers la acel vecin. Sectantul Stepan vântura grâu în mijlocul ariei; eu m’am așezat pe o claie de paie cu lucrul meu în mână. În curând Stepan isprăvi de vânturat, și se apropie de mine:

«— Salutare soro, bine ai venit! mă întâmpină el cu blândețe.

«— Salutare frate! răspunsei eu.

«După aceia s’a început între noi o conversațiune. Stepan îmi declară că imediat ce m’a văzut a priceput că sunt una din acele femei cari caută adevărul, si că dânsul e vesel de a mă putea călăuzi spre descoperirea acestui adevăr. Apoi mă invită în casă, unde ’mi-a arătat evanghelia scrisă în limba ruteană, și mai multe cărți rutenești scrise de Dragomanow.

«— Multe chinuri am suferit noi pentru religia noastră, ’mi-a spus Stepan. Am fost bătuți cu vergi, ne au spânzurat, trecându-ne fuma pe subsuoară și atârnându-ne de copaci la arșița soarelui. Așa ne au ținut zile întregi,—credeau să ne silească a renega religia noastră și a ne întoarce la pravoslavie.... Toate le am îndurat, dar nu ne am lepădat de credință, și ei sau lăpădat de noi!»

«În adevăr persecuțiunile nu numai că n’au avut nici un efect asupra acestor sectanți, dar încă i-au îndârjit mai tare, și au făcut ca propaganda să se lățească și mai mult. Cei trimiși de guvern în Siberia trec acum printre acești sectanți drept niște sfinți mucenici.

«— Noi am construit o școală, îmi povestea Stepan, pentru ca copiii noștrii să învețe carte și să poată citi singuri sf. scriptură; dar guvernul a închis școala, și copiii noștri nu știu carte.

«După ce Stepan îmi povesti în ce constă religia lor, eu la rândul meu îi zisei, că nu numai copiii lor cresc fără carte, ci copiii întregului popor rutean și rus, că nu numai pe ei îi persecută guvernul, ci persecută pe întregul popor, care trăește mai mizerabil de cât trăesc ei — sectanți, de oare-ce beția și lipsa de ajutor reciproc îl face și mai puțin resistent față cu nevoile vieței, și față cu dușmanii sei. Stepan, ca om cuminte, a priceput imediat încotro duc vorba eu, și începu a me combate cu citații din Sf. Evangelie. Atunci m’am înarmat și eu cu aceleași argumente, și începui a cita cuvintele Mântuitorului. «Acesta este ordinul meu ca să ve iubiți unul pe altul. Mai mare dragoste de cât aceasta nimenea nu are, ca să-și pună cine-va viața sa pentru alții.» Așa a poruncit Christos, și «așa trebue să facem.

«A două zi când m’am întâlmț cu Stepan, el mi a zis: «Soro, nu știu cine ești tu, dar eu cred că trebue să fii din viță împărătească!

«— Cum așa? exclamai eu surprinsă.

«— Pentru că este scris în Biblie, că hula în contra Țarilor și a puterei, din neamul împărătesc va ieși.

«— Așa este, am răspuns, dar tu ai uitat că aceasta stă scris în vechiul testament, iar în cel nou hula în contra regilor și a puternicilor a fost deja pronunțată de Christos, care a ieșit din neamul lui David, regele iudeilor.

«Cu acest mod am scăpat din încurcătură... Peste câte-va zile am părăsit acel sat, convingându-mă, că între sectanții ocupați cu principiile lor abstracte, nimic nu e de făcut...

«Din satul sectanților am plecat spre apus, și în curând m’am oprit într’un tîrgușor mare. Mergând ca să-mi cumpăr ceva din piață, lăsat desagii într’o casă mărginașă, unde am închiriat o odăiță. Pe uliță am fost oprită de Stanovoi (polițaiul), care trecea în trăsură.

«— Cine ești? Unde mergi? Pentru ce? strigă el supărat.

«Mat târziu am aflat că dânsul plecase tocmai ca să me vază în căsuța unde mă oprisem, și iată pricina acestei visite grabnice. De obicei țăranii mărginași de prin târgurile rutene sunt oameni foarte cinstiți, și când închiriază o odaie cui-va, nu sunt curioși de a vedea ce calabalîc are chiriașul; de aceia eu m’am obicinuit de a lăsa lucrurile mele fără nici o teamă că stăpânii vor scotoci prin ele. Astă dată însă am pățit’o rău. Stăpânii mei aveau o slujnică tîneră, care tocmai în acea zi când am închiriat eu odăița a fost concediată, și ’și-a găsit loc de slujnică, la polițai. Înainte de a pleca la noul său loc, dânsa, voind de sigur să ’și aproprieze ceva din lucrurile mele, în absența mea scotocise prin desagi, și a descoperit acolo niște cărți, pe cari ca una care știa citi, le și resfoise. Cărțile erau tot revoluționare, și slujnica povesti imediat în casele lui Stanovoi despre sosirea unei femei, care poartă cu sine niște cărți în contra Țarului.

«Ne știind absolut nimic despre toate astea, eu răspunsei polițaiului cine sunt, și unde merg.

«— Urcă-te pe capră! porunci el.

«Mă urcai, și plecarăm spre locuința mea. Aci lucru cel dintâi a fost că dânsul s’a năpustit asupra desagilor mei, scoțând una câte una toate cărțile, și proclamațiunile. Cum a dat polițaiul de aceste lucruri, imediat s’a schimbat față cu mine, nu ’mi mai zicea «tu», ci «d-ta», nu mă mai brusca, ci din contră m’a poftit să șed. Avea și dreptate să fie cel puțin politicos cu mine, căci doară eram pentru dânsul un chilipir mare, și aveam să plătesc cu viața mea urcarea sa pe treptele ierarhice ale carierei sale polițienești. Omul instinctiv simțea că-mi datorește acea politeță, cel puțin.

«Văzend că sunt perdută, am refusat să respund la cestiunile sale, și m’am așezat pe un scaun, mâncând mere, ce cumpărasem în piață. Polițaiul chemă imediat mai mulți martori, față cu cari începe a citi cu voce tare proclamați unea găsită. S’a strâns multă lume împrejur, și toată asculta citirea cu mare interes. Când Stanovoiul ieșise pentru un moment din casă, unul din martori adresându-se către alții a zis:

«— Bine e scrisă hârtia aia!... că adicătelea pământul să fie aceluia, care îl muncește cu brațele sale, că boerii, arendașii, și de-al de ăștia nu trebuiesc... numai un lucru n’am înțeles.... stă scris că nu trebuește Țarul. Ei! Apoi fără Țar, cum se poate?! .

«Cum s’au strâns și mai mulți împrejurul casei, Stanovoiul a trimis după popă, și când acesta a sosit, a început pentru a doua oară să citească proclamația. Lumea care-l înconjura a crezut de cuviință să-și descopere capul, ca și cum s’ar fi citit cine știe ce manifest.

«Țeranii cari mă înconjurau, dau din cap, jălindu-mă și veătându-se de soarta mea; femeile mă consolau, sfâtuindu-mă ca să mă resemnez și să mă supui soartei mele.

«Apoi a venit un jude de instrucție, și iară-și s’a citit proclamația mea, pe care unii o știau deja pe din afară. Spre seară sosi și ispravnicul, care la rândul său a citit proclamațiunea, apoi ordonă să fiu dusă la arest.

«După trei zile de arest în acest târgușor am fost transportată în temnița județului împreună cu mine în acea temniță a venit și știrea ridicolă, colportată de țărani, că s’a arestat o principesă de neam împărătesc, care are cu dânsa un Ukaz al Țarului, și o carte de aur.

«Această știre într’atâta a zăpăcit pe unii din arestanții din acea temniță, în cât mi-au adresat mie niște plângeri în contra autorităților, rugîndu-mă ca să dau ordin să fie puși în libertate.

«Din partea sa nici autoritatea nu se jena de mine. Imediat ce am fost adusă, m’au și pus la carcer cu lanțuri la mâini, iar ca să n’am absolut nici o comunicațiune cu lumea din afară, un soldat păzea în permanență ușa mea. Noroi, aer infect, parasiți — îmi făcură viața de nesuferit în acea groasnică temniță. Numai peste o lună am fost transportată în fortăreață...

Aci întrerup citațiunile din memoriul d-nei E. Brejcowska. Partea citată pune in relief groasnica crimă făptuită de această martiră a ideilor altruiste. Crima d-nei Brejcowska e aceiași pe care a comis’o Solia Bardina, și sutimi de fete și femei nihiliste.

De aceea mare dreptate a avut un poet rus, când într’o poesie plină de colori, și dedicată judecătorilor acestor martire, a pus în gura sublimelor ființe următoarele cuvinte «Păcatul meu cel mare, crima mea cea groasnică judecă-o judecătorule, dar mai iute, fără procedură de paradă, fără mască de fariseu, fără discursuri de apărare. Am îmbrăcat sdrențe țărenești, în loc de rochie, și desculță am mers acolo unde sufere poporul meu, unde pururea se aud suspine și plâns. Pe locul crimei am fost prinsă și n’am să neg. Ce mă mai întrebi? privește vinovăția mea e pe față: umerii mei sunt acoperiți cu suman țărănesc, picioarele mele sunt goale, mânile mele sunt acoperite cu bătături..........

«Forțele mele, de muncă grea sunt sleite. Dar aci uite, în fundul sufletului meu, mai e încă o dovadă, cea mai groasnică din toate: dovada aceia este iubirea pentru popor! Lovește dar! Să știi însă, că ori cât de culpabilă sunt eu, totuși tu judecător n’ai nici o putere asupra mea. Biruitoare voi ieși eu, și nu tu. Condamnă-mă la muncă silnică pe viață, ce-i viața mea, când deja în pieptul meu se ascunde o boală care mă va duce grabnic la mormânt... Da, voi muri iubind poporul meu nenorocit, și chiar temnicerii descoperindu-se înaintea mea, vor scăpa din mânile lor cheile închisorei, și vor plânge!»

Fermecătoare, frumoase sunt, ca icoane aceste femei sublime! Una câte una trec umbrele lor dinaintea memoriei mele, și rămân cuprins de admirație pentru aceste fete și femei candide, modeste, iubitoare, cari toate au murit în floarea vîrstei.

În procesul celor 50 de socialiști din Moscova, au mai figurat împreună cu Sofia Bardina, o ovreică de 17 ani, Beti Caminska, și Mana Subotina.

Să vă vorbesc de ele, căci le am cunoscut personal.

Maria Subotina s’a născut la 1854 în guvernamentul Orel. Ea a crescut și s’a educat acasă, sub suprevegherea directă a mumei sale; tatăl ei a murit, când mititica avea abia 5 ani. Sistemul de educație cu ajutorul guvernantelor i-a fost complectată de mamă, care ținea mult ca copiii ei, trei fetițe, să se obicinuiască din frageda copilărie la gospodăria casnică, la o viață simplă și plină de muncă roditoare. Mama sa se folosea de toate împrejurările pentru ca fetele sale să facă cunoștință do aproape cu manifestațiunile vieței sociale, cari le înconjoară; de aceia alăturea, și în același timp cu învățătura, cu piano, fetele învățau gospodăria casnică și agricultura, căci trebuea să moștenească o avere în moșii de peste două milioane lei: alăturea cu predarea regulelor de buna cuviință fetițele aveau voie să se joace cu copiii din sat, și iarna Maria scurta lungile seri ascultând la cuhniă povești și cântece bătrânești, poveștile sau cântate de slugi. În vîrsta de 13 ani Maria ajuta deja pe mama sa la administrarea moșiilor, ținea cheile de la pivniță și hambare, supraveghea arăturile și sămănâturile, umbla cu mama prin sat, lecuind pe țăranii bolnavi.

Așa dar viața Măriei n’a fost întru nimic croită după calapodul vieței pline de far niente, a unei domnișoare. Ea era o copiliță blajină, modestă, dar foarte impresionabilă și serioasă. Rare ori se întâmpla ca dânsa să dea prilej la dojenire, rare ori era dânsa causa vre unei certe. Nervoasă din fire, avea deja un caracter așezat. Rudele sale îi proroceau o viață lină, găsind în caracterul ei toate calitățile necesare pentru ca din fetiță să se desvolte. Încet câte încet un om cinstit, o bună soție, o bună mamă. Soarta ei însă a deszis această prorocire.

La vîrsta de 13 ani Maria Subotin cu mama și cu surorile sale s’au mutat de la moșie la Moscova, pentru a intra în școala secundară de fete. Aci în curând viața ei s’a schimbat cu desăvârșire. Fiind dintr’o familie bogată, copila începu a ieși în lume, a lua parte la sindrofii, baluri, teatru. Dar viața aceasta plină de sgomot nu era făcută pentru firea ei, pentru sufletul ei.

Cavalerii cu flirt, domnișoare cu complimente ușuratice, n’o făceau să surîză măcar, și în curând toți aceia cari o înconjurau își făcură o părere eronată despre copilă, crezând-o lipsită de ori ce pasiune, rece și indiferentă. Când Maria a trecut în clasele superioare ale liceului de fete, a făcut cunoștință cu câți-va studenți, oameni foarte de treabă. Din acest moment în salonul mamei ei resună conversațiuni privitoare la starea țăranilor în Rusia, la cestiunea muncitorimei în genere, la procesul politic al lui Neciaeff, etc... Aceste conversații, citirea de cărți și mișcarea studenților, care deja începuse a se da pe față, deșteptară în sufletul copilei compătimirea pentru cei cari sufăr. În curând dânsa împreună cu una din surorile sale s’au hotărât să plece în străinătate, pentru a urma acolo studiele universitare. Ambele fete aflaseră deja despre ceia ce se petrece la Zürich.

Sosind la Zürich Maria Subotin s’a înscris la facultatea de medicină, si în curând a făcut cunoștință cu cercurile refugiaților politici, apoi s’a împrietenit cu Sofia Bardina, și cu mai multe alte fete studente.

Maria Subotin, precum am zis, a fost o fată bogată; cu toate astea dânsa nu-și permitea să-și cheltuească banii pentru lucruri de lux, pentru capricii de ale omului avut, și din contră, în conformitate cu principiile sale morale, măricelele venituri si le cheltuea în profitul grevelor de muncitori din străinătate, cu tipărirea cărților și a ziarelor socialiste francese și germane, și în profitul societăței internaționale de lucrători. Înbolnăvindu-se de pneumonie, dânsa a refusat chiar să plece la Niza, unde o trimeteau doctorii, pentru îndreptarea sănătăței sdruncinate.

Maria Subotin în această privință era așa de negligentă întru tot ce privea persoana sa, în cât adese ori amicii săi erau siliți să o certe și să o convingă, că face rău chiar causei pentru care dorește să lucreze, neîngrijindu-se de sănătatea sa.

La 1872 guvernul rusesc pentru a scăpa fetele și femeile din Rusia de sub influența refugiaților politici a emis un Ukaz special, prin care se poruncea tutulor supușilor ruși să părăsească Zürichul, și să iese din universitatea de acolo; celor cari nu se vor supune ordinului dat de guvernul din Petersburg, le refusa pașapoartele, și îi amenința cu sechestrarea averii. Acest Ukaz a avut de efect că peste câte va zile aproape întreaga tinerime studioasă—femei și băeți, au părăsit în grabă Zürichul, și chiar Elveția.

Maria Subotin plecă la rândul său la Paris, unde s’a înscris ca studentă în medicină. În acest timp însă mișcarea revoluționară în Rusia luase deja proporțiuni mari; guvernul rus, pentru a pune capăt mișcărei, se năpustise asupra tinerimei cu toată furia regimului despotic, și temnițele imperiului se umplură cu arestanți politici. In curând din Rusia sosi la Paris trista știre că mama și surorile Mariei sunt arestate pentru propagandă socialistă printre săteni. Primind această știre, Maria nu mai putea remânea la Paris, dânsa plecă grabnic în Rusia. Abia întoarsă, ea a fost arestată sub motiv că a scris o scrisoare insultătoare pentru Țar. Nenorocita sa muma a zăcut 9 luni de zile în închisoare, și apoi, după ce instrucția n’a putut să găsească nici o vină în contra sa, dânsa s’a văzut internată sub supraveherea poliției în orașul Kursc. În tot timpul cât a fost arestată mumă-sa, Maria se prăpădea de grijă ; apoi, când mama a fost liberată, biata copilă a căzut rău bolnavă de friguri. Temnița, umiditatea, lipsa de aer, grijile pentru ai săi—făcură ca sănătatea ei deja atât de sdruncinatâ, să fie periclitată cu desăvârșire. Rigoarea temniței, cruzimea guvernului față cu arestanții politici, cinismul odios al temnicerilor, brutalitatea geandarmilor au făcut imposibilă viața acestei delicate ființe.

Într’o zi, șezând tăcută în celula sa solitară, Maria aude un sgomot, care venea dintr’o celulă vecină; apoi se aud strigăte și loviri, plâns. ... Evident că cine-va din temniceri maltrata pe un arestant politic. Revoltată Maria începe a bate cu pumnii în ușa zăvorită, cei-l-alți arestanți fac acelaș lucru. Temnicerul lasă victima sa, și se apropie de ușa ei, poruncindu-i să se liniștească, apoi deschide ușa și vrea să intre în celulă; Maria speriată că bestia asta are de gând acum s’o maltrateze pe dânsa, sare pe un scăunel și ia în mână un vas cu apă ferbinte pentru ceai. Temnicerul atunci se retrage. A doua zi nenorocita copilă, pentru această amenințare, a fost transferată într’o celulă fără ferestre, unde a zăcut o lungă lună de zile în mijlocul unui întuneric neîntrerupt. Era destul; într’un moment de desperare copila se hotări să moară. Seara, când temnicerul a adus lampa în celula sa întunecoasă, Maria a resturnat lampa peste salteaua de paie, și gazul s a aprins umplând celula cu flăcări.

Graznică moarte!!!... Dar vai! incendiul în curând a fost stins și desperata victimă a tiraniei rusești e scăpată din mijlocul flăcărilor, pentru a îndura noi chinuri.

Maria Subotina a petrecut în temniță, ca și mumă-sa, 9 luni de zile, apoi după ce a fost liberată, poliția a arestat-o din nou, pentru ca să apară pe banca acusaților în procesul celor 50 socialiști din Moscova. Justiția Țarului neputând-o condamna pentru o crimă politică, a expediat-o pe cale administrativă în Siberia.

Aceasta era ultima lovitură ce-i au dat calăii

Organismul delicat slăbit în temniță, n’a mai putut îndura mult timp; pe când geandarmii o duceau într’o chibitca (căruță acoperită) spre Novouzensk din Siberia, dânsa abia se mai ținea pe picioare. După trei luni de chinuri în Siberia, în ziua de 8 Februarie 1875 — Maria Subotin a încetat din viață în vîrstă de 24 ani.

Iată dar povestea dureroasă a acestei martire!

O altă fată, Beti Caminskaia, tovarășă de proces cu Maria Subotin, nu era o nobilă, nu era o fată dintr’o familie avută, ci fiica unui mic comerciant ovrei. Perzend pe mumă-sa la vârsta sa fragetă, dânsa a rămas singură-singuncă acasă. Ziua întreagă, pe când tatăl său lipsea de a acasă, fetița lăsată în voia întâmplărilor, petrecea afară, pe stradă, cum petrec toți copiii săraci. Pe când copilița creștea, comerciantul ovrei făcea parale, și în curând mulțumită unor afaceri bune deveni un om cu o mică avere, care punea la adăpost de ori-ce mizerie pe unica sa copilă. În acest timp la Melitopol, orășel unde locuia Beti cu tatăl său, veni un fiu al unui unchiu al fetiței, băiat desghețat, elev de liceu, care făcu cunoștință cu verișoara sa, și începu a-i da fel de fel de cărți pentru citit. Beti Caminska știa citi numai rusește ; sub îndemnul vărului său dânsa s’a pus pe învățătură, și deși fără nici un sistem, ajunsese totuși să capete oare-care cunoștințe de istorie, științe naturale și literatură. Cartea transformă pe Beți, și dintr’un copil sburdalnic, ea deveni o fetiță serioasă, timidă, sentimentală. Două trei cărți bune, cari ’i-au căzut în mână, deșteptară cugetul ei, și dânsa începu a face comparație între tendințele sufletului său spre bine și spre frumos, și viața vulgară plină de nedreptate, mizerie și vicii. Inimioara sea cerea simpatii, cerea amiciție, iubire, de care simțea atâta lipsă din causă că n’a-vea mamă. D’aci idealisarea, ca consecință firească. Descoperind vr’o trăsătură de caracter bună la vr’o rudă a sa, Beti imediat se entusiasma, și în imaginația sa pasionată de jidaucuță, înzestra acea persoană cu toate calitățile posibile, începând a o admira. Natural, că idolul, creat pe dintreg de fantazie, în curând cădea de pe piedestalul său—și biata fetiță, desilusionată, se simțea lovită în inimă și remânea și mai nenorocită, și mai isolată de cum era în realitate. Tata o iubea mult, de și în sufletul său de gheșeftar mic dânsul nu o putea înțelege, nu putea pricepe ce dor nespus frământa crierul copilei sale; din partea lor, cele l-alte rude ale ei, văzând ardoarea cu care fetița se ocupa cu cartea, o proclamară de fenix, de fenomen nemai auzit. Această admirație a oamenilor din prejur, de sigur c’ar fi putut avea un efect dăunător asupra fetei, dar n’a avut nimic rău; natura sa bună din fire a salvat’o, și în sufletul ei curat nu s’a prins sămânța orgoliului, dorința de a arunca pulbere în ochi, de a concura la premiul întâi în cariera vieței. Din contra, puțin preocupată de mica sa persoană, Beti Caminskaia era pătrunsă de dorința de a ajuta pe nenorociții mizerabili din coreligionarii săi. Dar cum să le ajute? Cu niscai-va acte filantropice!? Îi se părea puțin; și apoi dânsa pricepea deja perfect că mizeria nu se poate vindeca cu ast-fel de mijloace. Atunci pentru a găsi un mijloc eficace pentru toate mizeriile, pentru a lovi răul în rădăcina sa, Beti crezu în știință. Știința are respuns la toate! zicea ea, și nu se poate, nu se poate, ca dânsa să nu ’mi dee respuns la această mare cestiune.

Ba se hotărî deci a intra la universitate, pentru a studia, și luând pașaport la vîrsta de 17 ani, plecă la Zürich.

Acolo o lume nouă o întîmpină; peste o sută de fete, venite din toate unghiurile imperiului rus se adunară la Zürich, cuprinse de acelaș dor de a face binele, de a fi folositoare, de a rupe lanțul robiei, cu care ființa femeiască de secoli e încătușată la căminul părintesc. Făcând cunoștință cu unele din aceste fete, Beti Caminskaia găsi în unele din ele «idealul» ei. Din acest moment densa începu a trăi, precum dorea să trăiască.

Beti Caninskaia și amicele sale deveniră proselite ardente ale socialismului.

Toate aceste fete n’au fost însă dintre acei oameni, a căror temperament se mulțumește cu teoria, drept busolă în viață, fără ca această busolă să fie întrebuințată în calea vieței. Teoria nu le interesa, de cât ca răspuns la cestiumle arzătoare ale vieței, de aceia alăturea cu ocupațiunea pur teoretică, în aceste capete tinere se combina deja un plan anume determinat pentru aplicarea socialismului în viața lor în Rusia.

În aceste vremuri tocmai, refugiații politici din Elveția, noi, toți cari ne am strâns la Zürich, propagam idea de a merge în popor, în calitate de simpli muncitori.

Priimind ideia noastră, aceste fete știau bine ce dificultăți groasnice vor întimpina. Dar nimic nu le mai putea opri. Ele au părăsit universitatea, știința, pe care o iubeau, viața liniștită în Elveția liberă, și s’au întors în Rusia — pentru a lucra, a munci și a trăi cu poporul, în popor și pentru popor.

În toamna anului 1874 Beți Caminska s’a întors în Rusia, iar în primăvara următorului an dânsa a fost deja zăvorită în temniță.

Scurtă, dar plină de focul sacru al martiriului a fost activitatea sa. În propaganda ideilor socialiste această admirabilă jidovcuță a pus aceiaș ardoare, cu care s’a dedat științei. La Moscova, pe când pietrele crâpau de ger, Beti Caminska, îmbrobodită ca o lucrătoare, cu frica în sîn, percurgea capitala pe la 4 ore de dimineață de la un capăt la altul, grăbindu-se la fabrică, pentru a nu întârzia, și a nu fi dojenită de stăpân.

Înteia fabrică la care densa s’a angajat, cu un pașaport falș, pe numele fictiv de Maria Crasnoff, era o fabrică de cârpe. Această fabrică e situată pe malul rîului Moscova, într’un cartier înfundat. La fabrică lucrau peste 60 de femei și fete, înghesuite în două camere, unde ele coseau cârpele una la alta, șezând pe niște podele umede și murdare. Aerul era plin de praf, și eshalațiuni nesalubre din cârpi; praful astupa ochii, nasul, urechile, și lucrul se începea pe la 4 oare de dimineață, pentru a se isprăvi la orele 8 seara. Pentru mâncare lucrătoarele aveau 15 minute răgaz. Mâncarea nenorocitelor se compunea din pâine neagră de secară, castraveți murați, și Kvas (o băutură acră rusească), pe care lucrătoarele o cumpărau dintr’o prăvălie vecină.

La orele 8 seara lucrul se isprăvea, și lucrătoarele intrau în odăile lor de dormit. Aceste odăi erau un fel de sub-soluri întunecoase și umede, având niște ferestre mici, la nivel cu caldarâmul, cari abia dedeau lumină destulă ziua, pentru trebuința ființelor cari locuiau în aceste pivnițe. De alungul zidurilor mergea un etagiu de lavițe, cari serveau de pat; asemenea servea de pat și podeaua sub-solului. În fiecare din aceste vizuini dormeau peste 20 de femei. Drept pat fie-care avea câte-o rogojină, iar cârpele serveau de perină.

Înainte de a se culca, lucrătoarele aveau obiceiul să se certe, după ceartă toate cădeau obosite, și adormeau. Dar nu dormea una din ele—aceasta era biata Beti.

Inimioara ei, bătea iute-iute, resuflarea ’i devenea dificilă în acel aer infect, și când copila ațipea în fine, obosită, sdrobită de muncă, — vocea stăpînului resuna în cameră :

— Sculați-vă, babelor, la lucru!

Și Beti Caminska sărea în picioare, și se punea la lucru. Munca n’ar fi fost tocmai grea, dacă lucrătoarele n’ar fi fost obligate să transporte colete cu cârpe de la fabrică la depou. Această din urmă muncă nu era făcută pentru micuța și slăbuța Beti. Fiecare colet avea o greutate de peste 30 kilograme, și cu o atare greutate în spate trebuia să urce o scară, ale cărei trepte iarna adese ori erau acoperite cu polei. Biata copilă aluneca, și cu chiu și vai ducea povara sa. Trei săptămâni de zile a lucrat Beti la această fabrică, și după acest termen s’a văzut silită din causa sănătății să o părăsească, angajîndu-se la fabrica de postav a comerciantului Nosoff (tot la Moscova). Această fabrică e bine cunoscută în Rusia, acolo lucrează peste 4000 de lucrători de ambele sexe, și de toate vîrstele, de la 7 ani și până la vîrsta de 50 ani.

Beti s’a angajat aci în calitate de tunsătoare. Munca ei consta în următoarea operațiune: două lucrătorese se așază la două capete ale răsboiului, peste care stă întinsă o bucată de postav deja gata; pe suprafața acestui postav trece de la un capăt la altul un cilindru de aramă, mecanismul căruia e făcut așa, că dânsul tunde părul de pe postav. Când cilindrul ajunge până da capăt, lucrătoare ’l oprește, și apoi scoate de pe resboi bucata de postav, puind în locul ei o altă bucată. Această operațiune durează 14 ceasuri pe zi. Pai-spre-zece ceasuri de muncă stând în picioare, cu ochii mereu ațintiți asupra mișcărilor cilindrului. Picioarele se unflă, capul amețește ! Se întâmpla une-ori că Beti se gândea la ceva, uita pentru o clipă cilindrul, și mașina se oprea; atunci ține-te la rîsetele lucrătoarelor, și la dojenirile șefului de atelier. Roșie ca racul, biata copilă 'și dedea cuvîntul de a nu se mai gândi la nimic în lume de cât..... la acel perpetum mobile, care transformă de secoli sudoarea muncitorilor în aur și bancnote, ce încasează stăpânii capitalului.

După ce se isprăvea lucrul la fabrică, lucrătoarele mai erau nevoite să măture și să curățe atelierele; odată pe săptămână o echipă de femei mergea să spele rufele amploiaților de la fabrică; spălarea albiturilor se făcea pe malul rîului. Iarnă, când gerul la Moscova ajunge până la —32° R. mâinile nenorocitelor femei crăpau de frig și se umflau.

Toate le-a îndurat, toate le-a suferit Beti Caminska.

«Vuetul monoton al mașinelor, povestea dânsa, produce un efect somnifer; pentru a nu adormi te încerci a cânta, dar în curând ’ți lipsește vocea, atunci te datini în cadență pe picioare și devii un șurub al mașinei, care se învârtește, se tot învârtește. Când oboseala le doboară în fine, lucrătoarele ies din atelier sub pretext de trebuință și... adorm în privată.»

Iată viața, pe care de bună voie ’și a ales-o Beti Caminska.

Și în condiții așa de oribile, căzând sub povara unei munci fisice la care nu era obicinuită, Beti Caminska totuși găsea destulă tărie de suflet, pentru a face propagandă socialistă în mijlocul lucrătoarelor. Entusiastă, fanatică, ea uita de somn, uita mâncare — jertfind timpul liber propagandei.

Cuvântarea sa caldă producea o mare impresie asupra lucrătorilor și lucrătoreselor. În acele momente dânsa era în adevăr de o frumusețe bătătoare la ochi: obrajii săi ardeau de emoțiune, marii ei ochi căprui străluceau ca doi luceferi; în vocea sa de fecioară se auzeau niște note, cari pătrundeau până la inimă.

Beti Caminska a isbutit în fine să alcătuiască un cerc puternic de lucrători socialiști. Această isbândă a fost triumful ei, și despre acest triumf densa comunică tutulor amicelor politice. Fericirea sa însă a fost de o durată scurtă. Atât dânsa, cât și tovarășele sale Olga și Vera Linbatouici, Lidia Figner și Sofia Bardina, au fost arestate în ziua de 3 Aprilie 1875.

Aruncată într’o temniță solitară, Beti Caminska, această copilă slăbuță, delicată, impresionabilă, căzu prada unei boale psihice. În luna a doua a întemnițării sale o melancolie liniștită a coprins’o; dânsa refusă de a lua alimente, apoi refusă de a vorbi.... În curând nenorocita devine victima unor halucinațiuni: vedea monștri, auzea plâns și strigăte de durere.

Guvernul despotic a mai ținut’o în această stare zece luni de zile, apoi nenorocita a fost remisă părintelui său, pe cauțiune.

Adusă acasă, la Melitopol Beti Caminska începu a se îndrepta; rațiunea parcă’i revenea, dar o nenorocită împrejurare a fost că densa iară-și a recăzut în melancolie, care n'a mai cruțat’o. Intr'o zi un ziar îi căzu în mâini, și în acel ziar era publicat verdictul crud, prin care au fost condamnate la muncă silnică tovarășele sale din procesul celor 50 de socialiști din Moscova. Citind groasnicul verdict, Beti începu a plânge, apoi disolvă mai multe cutii de chibrituri, și bău otravă. Trei zile a durat agonia.

În ultima zi dânsa chemă la patul său pe tată și’l întrebă:

— Au venit scrisori pentru mine? Spune tată, ce au de gând ei să facă cu noi?.........

O, mai bine să mor!

— Liniștește-te Beti, te vei îndrepta, ești tineră, vei trăi! o consola bietul părinte.

In ultimul moment, când dânsa mai păstra ultima rază de conștiință, luând mâna tatălui său strigă cu o voce înecată de lacrimi :

— Pentru ce să mai trăesc Fără ei!... Lidia, Olga!!....

Spre dimineață Beți a murit.......

Lung, foarte lung e martirologul femeei nihiliste. Vor trece ani, si zecimi de ani —și cu cât timpul va depune mai multă pulvere peste faptele de ură, de barbarie, de cruzimi și infamii omenești, cu atât mai strălucit va luci aureola pe fruntea acestor martire sublime ale omenirei.

N’am vorbit, de cât de două-trei femei nihiliste; am amintit numai pe acele fete, cari au căzut victime absolutismului rusesc în procesul celor 50 de socialiști din Moscova — și cetitorul deja are înaintea sa icoana adevărată a femeei nihiliste. N’am exagerat întru nimic; și am descris într’un mod obiectiv.

Ori ce om, care simte și cugetă cinstit, care în vârtejul vieței n’a gonit pe Dumnezeu din sufletul seu, care posedă noțiunile frumosului, care are în fine un ideal în viață — nu poate să nu cază în genunchi și să nu se închine înaintea acestor sfinte martire!

Impresiunea ce au produs aceste fete-nihiliste în procesul celor 50 de socialiști din Moscova a fost sdrobitoare pentru absolutismul rusesc. Cu toată inerția societăței semi-barbare ruse, toți din pătura cultă au avut ochii țintiți asupa condamnatelor și condamnaților; ziarele ruse în cursul procesului se citeau cu aviditate, de și dările de seamă tipărite în acele ziare au fost forfecate bine de cenzură. Până la acest proces — suflarea luminată din imperiul rus puțină importanță dedea mișcărei revoluționare nihiliste, iar după proces — toți caută să puie mâna pe vr’o broșură, sau carte socialistă, pentru a face cunoștiință mai de aproape cu tendințele și aspirațiunile socialiștilor.

Firește, că majoritatea acestor oameni se compunea numai și numai din simpli curioși, dar, totuși, eu unul imediat după proces am primit numeroase scrisori în Geneva din partea unor oameni, cari numai socialiști nu erau.

O doamnă avută, din aristocrația rusă, o adevărată principesă, ’mi a scris o scrisoare entuziastă și pe lângă scrisoare ’mi a trimis o sută de ruble, pentru respândirea cărței «Comuna din Paris»; o altă doamnă, care de plăcere călătoarea prin Italia, a remis amicului meu Axelrod o brățară și niște cercei de diamant în valoare de 2000 fus, în folosul propagandei socialiste. Exemplele acestea peste puțin au devenit un lucru de toate zilele.

Tinerimea universitară, partea cea mai curată, cea mai puțin atinsă de cangrena corupțiunei societăței moderne, a fost mai cu seamă impresionată de mărețele figuri ale condamnatelor și condamnaților; poesii entusiaste dedicate Sofiei Bardina, Caminskăi și Subotinei circulau pretutindeni.

Și în ziua de 6 Decembrie 1876, adică mult înainte de judecata și condamnarea celor 50 de socialiști, o mulțime mare de studenți și de lucrători s’a adunat la biserica Cazan din Petersburg, cu scop de a asculta un serviciu divin, comandat pentru amintirea celor ce zac în temnițe și ocne pentru sfânta causă a popoarelor nedreptățite. După ce sf. Leturghie s’a oficiat, tinerimea comanda un Te-Deum pentru sănătatea lui Diecuișwsky, condamnat la muncă silnică. După Te-Deum enoriașii, în număr de peste o mie de oameni au ieșit din biserică și s’au oprit în piața din fața templului. Din mulțimea aceasta a ieșit un tînăr și a rostit către popor următoarea cuvântare:

«Prieteni! Am ascultat serviciul divin oficiat pentru amintirea celor ce zac în temnițe pentru sfînta causă a poporului. Voi toți aci presenți lucrători trebue să știți în fine că, Cernișewsky, femeile Bardina, Caminska și altele, cari zac în temnițe și ocne, sufer pentru voi, pentru causa voastră. Toți aceia, pe cari guvernul i-a osândit deodată cu Caracazoff, Neciaeff, Dulgușin — toți pentru voi au perit! De aceia voi și noi datori suntem de a zice acestui guvern că solidari suntem cu acești martiri, că drapelul lor—al nostru este, căci p’acest drapel stau scrise cuvintele: libertate și pământ pentru țărani. Să trăiască dar Zemlea i Volea!

Această mică cuvântare a fost întîmpi-nată de mulțime cu strigăte entusiaste de «Ura!» și Trăiască Zemlea i Volea! Ca răspuns mulțimei, se auziră șuerăturile sinistre ale gardiștilor, cari începură a se aduna și a impresora publicul.

În acest moment o fată de 16 ani, frumoasă ca un înger, arboră peste capetele mulțimei falnicul drapel roșu al muncitorimei. Pe acest drapel stau scrise cuvintele: Zemlea i Volea.

Aceasta a fost întâia dată, când în capitala Țarilor a fâlfâit superbul drapel al lumei muncitoare.

Un «Ura!» asurzitor umplu aerul și întreaga mulțime încunjură drapelul, ținut de sublima copilă. Rândurile se mișcară, și valurile mulțimei se îndreptară spre prospectiva Nerska. Aci procesiunea a fost oprită de generalul Trepoff, prefectul de poliție a capitalei Țarilor. Odiosul Trictan al împăratului Alexandru al II-lea era urmat de plutoane de gardieni.

— Pe ei! Pe polonezi! vocifera Trepoff.

Și sbirii se năpustiră asupra manifestanților.

O învălmășeală mare s’a iscat, tesacele soldaților lucrau la dreapta și la stânga; sergenții de oraș arestau oameni cu duiumul ! Femei și fete fură călcate în picioare, lovite, maltratate. Iar sălbaticul Trepoff, cu ochii închegați de sânge, sbera și înjura mulțimea.

Printre cei arestați a fost și fata cu drapelul roșu.

Arestată împreună cu vr’o 60 de tineri inițiatori ai manifestațiunei, dânsa a fost aruncată în temniță, unde a zăcut un an de zile, până în fine a fost adusă înaintea unor judecători numiți ad hoc de către Țar,

Acea fată era — Felicia Șeftel.

Născută la 1860 la Voronej, dânsa după ce a isprăvit studiile în liceul din orașul său natal, a venit la Petersburg pentru a se înscrie la medicină. Din causă însă că nu avea 16 ani împliniți, ca minoră, a fost respinsă la înscriere. Făcând cunoștință cu alte fete studente, dânsa în curând deveni o ferventă discipolă a socialismului. Revoltată de cruzimile Țarilor, Felicia Șeftel luă parte la manifestația în contra absolutismului, și în ziua de 6 Decembrie 1876 în fruntea a o mie de lucrători și studenți ridică drapelul muncitorimei.

Pentru această groasnică crimă, Țarul, care turbase de mânie ca un taur la vederea unei stofe roșii, a condamnat’o la muncă silnică pe termen de 15 ani.

Această condamnare a unei minore a produs așa impresiune mare în capitala imperiului rus, în cât după pronunțarea verdictului împăratul a fost nevoit, pentru a potoli rumoarea publică, să micșoreze pedeapsa.

Micșorarea s’a făcut după voința Țarului, într’un mod obicinuit a tiranului; munca silnică de 15 ani a fost înlocuită cu exil în fundul Siberiei pe viață.

Și eroica copilă, în vârstă de 16 ani, a fost transportată din Petersburg în Siberia. Urcarea groasnicei Golgote s’a început în luna Septembrie, și abia la Noembrie 1877 sublima martiră a ajuns în fine la locul de destinație: orășelul Bezeof, pierdut între ghețuri și zăpada Siberiei. Viața plină de lipsuri, clima groasnică, asprimea supravegherei polițienești, în curând au sfărâmat acest organism tînăr; bolnavă dânsa a fost transportată în orașul Curgan.

Exilul a durat trei ani și jumătate; la 1881, după moartea împăratului Alexandru al II-lea, Felicia Șeftel a fugit din Siberia, și mulțumită unor împrejurări fericite, a trecut granița și s’a stabilit tn Europa.

Au trecut ani — și sublima eroină de la 6 Decembrie 1876, martira absolutismului muscălesc — s’a căsătorit, și astăzi e mama a patru copii.

Copiii unei asemenea femei — vor fi demni de mama lor.

Și acum, înainte de a încheia acest capitol din amintirile mele, dedicat specialmente femeei-nihiliste, cred necesar de a atrage atențiunea cetitorului asupra trăsurei generale a mișcărei revoluționare din Rusia până la 1877.

Mișcarea aceasta, precum am arătat’o, nu s’a manifestat la început de cât printr’o activitate liniștită, care avea de scop propagarea ideilor socialiste în popor. Această propagandă se făcea prin grai și prin scris. Nici un act de violență, nici o picătură de sânge n’a mânjit această mișcare, afară de sângele pe care’l vărsă guvernul Țarului, condamnând pe propagatori la muncă silnică, la temniță pe viață, la exil în Siberia.

Cuvinte de iubire, apel la înfrățire! Iată moto acestor socialiști!

Drept răspuns la acest apel guvernul muscălesc, în cap cu împăratul, persecutau pe propagatori, arestându-i și torturându-i. Asprimea pedepselor, chinurile, tortura, creșteau treptat.

Toate acestea întăreau caracterele, oțelindu-le, fanatisând oamenii și deșteptând în inima lor simțimentul legitim de ura în contra dușmanului.

Ora răsbunărilor se apropia!

În loc de cuvintele de iubire avea să răsune sgomotul explosiunei dinamitei, în loc de apel la înfrățire avea să se auză verdictul de moarte pentru moarte, în loc de organisațiunea federativă a grupurilor avea să se înființeze comitetul executiv, central, care va osândi la moarte pe împăratul Alexandru.

A cui dar a fost vina, că propagatorii iubirei și a înfrățirei s’au transformat în teroriști?!

A Țarului și a guvernului său.

Alt-fel nici că se putea.

La 1877, când împăratul Alexandru al II-lea domnea în Rusia, pe la toate tribunalele sale ad hoc, pe la curțile cu jurați abia introduse, la consiliul său de stat — pretutindeni unde în vastul său imperiu magistrații condamnau pe nihiliști în numele ordinei, familiei și proprietăței, se înalță atârnată de asupra capului judecătorilor o cruce.

Firește, când judecătorii intrau pentru a’și ocupa locurile, involuntar ochii lor trebuea să se oprească asupra acestei cruci, și atunci, sufletul lor avea neapărat să simtă o neliniște, îndoială mare, redicându-li-se din fundul inimei.

Colo sus, ei vedeau pururea p’acela, care plutind de asupra a XX secole strigă de pe crucea sa lui Caiafa și lui Pilat, adică justiției omenești:

— Te poți înșela judecătorule! Căci tu care condamni ești poate cel culpabil, iar acela pe care’l osândești — e om drept!.........

Privește.... Acest mizerabil fiu al pescarului din Nazaret era și densul învinovățit de sacrilegiu, de rebeliune, de excitare în contra autorităților stabilite, de ultragiu preoților, de fapte calificate de crime... Acest mizerabil, pe care judecătorii săi ’l-au trimis la moarte pe cruce, a fost Christos! Agonia Sa, suferințele, chinurile Sale groasnice, s’au transformat ca prin minune într’un piedestal din înălțimea căruia osânditul la moarte a bine-cuvântat popoarele ce au îngenunchiat la picioarele crucei Sale...

Christos!... Și El era criminal, era resvrătitorul tovarășilor vagabonzi, al săracilor, mizerabililor din Iudea... Și din momentul când Pilat a zis: «luați’l și’l restigniți» din acel moment Christos a devenit nemuritor.

Și ce era pentru Christos condamnarea la moarte!?

Din înălțimea crucei Sale, în mijlocul chinurilor supreme, El privea deja viitorul.... privea cum din secoli în secoli propaganda Sa de iubire se transmite din generație în generație, până ce în fine omenirea întreagă învățând la isvorul cuvîntului Său sfînt va mărturisi:

— Acest om a fost Dumnezeu!

Și dacă caliciul amar ar fi trecut pe dinaintea buzelor sale, dacă, precum s’a rugat în grădina măslinilor, într’un moment de slăbiciune trupească el ar fi slăbit zicând: «treacă dela mine acest pahar», dacă el n’ar fi fost restignit; dacă Caiafa cu Sanhedrinul seu ’l-ar fi lăsat în grădina olivelor, Isus... n’ar fi devenit Mântuitorul, n’ar fi împlinit dumnezeiasca Sa misiune... și ca mulți proroci ai Iudeei ar fi perit necunoscut!!..

Și acum voi toți—preoți, magistrați, oameni cu idei înguste, fanatici ai casuisticei și a scolasticei, farisei de toate timpurile și de toate neamurile—priviți p’aceasta Incomparabilă victimă în numele căreia îndrăsniți a judeca și condamna, priviți-l restignit, cu cununa de spini pe frunte!...

Nu auziți oare voi, cum de secoli fiecare picătură de sânge, ce curge din mâinile și picioarele Sale pironite vă strigă de pe cruce:

— Cine sunteți voi, cari condamnați în numele Meu, cine sunteți dacă nu urmașii lui Caiafa și ai lui Pilat!!

Lucrătorul Petru Alexeeff

Împreună cu Sofia Bardina, Caminska Subotin, și cei-l-alți, în procesul din 1877 a fost pe banca acusaților și Petre Alexeeff.

Figură măreață a muncitorimei!

Petru Alexeeff era un simplu lucrător, abia eșit din țărănimea guvernamentului Smolensk. Născut în satul Norvinska, densul n’a fost nici într’o școală; și dacă știa carte, apoi mulțumită sieși și unor împrejurări particulare, cari ’l au făcut să facă cunoștință cu niște studenți de universitate.

Petre Alexeeff era lucrător de fabrică. Arestat pentru propaganda ideilor socialiste printre lucrători, densul n’a avut altă vină de cât aceia că a fost prins în momentul când citea lucrătorilor o broșură socialistă.

Adus înaintea judecătorilor, Petre Alexeeff a refusat să ’și ia apărător, zicând că n’are trebuință de a se apăra. Când a venit rândul seu de a vorbi, Alexeeff a rostit următoarea cuvîntare:

«— Noi, milioane de muncitori, d’abia ieșind din fașe, suntem deja aruncați în voia întâmplărilor. Părinții noștri robi ai muncii, n’au timp să se ocupe de educația noastră; noi nu știm ce e școala, învățătura, și de abia cunoaștem ce e mângăerea unei mume. În vîrsta de 7 — 9 ani suntem goniți din casă, căci trebue să începem deja a ne agonisi o bucată de pâine. Ce ne așteaptă dincolo de pragul căsuței părintești ? — Fabrica, unde stăpânul-capitalist, cu ajutorul vergelor și ghionturilor, ne va învăța a munci. Suntem hrăniți rău, respirăm aer infect, dormim pe scânduri goale, tremurând de frig, nespălați, nepeptănați, cu lacrimi în ochi, noi creștem ca niște condamnați la ocne. Si care e vina noastră? Suntem vinovați — că ne am născut! În inimile noastre de copii, firește, se naște și crește încetul cu încetul o ură mare în contra capitalistului, în contra stăpînului, care exploatează munca noastră de copii.

Ura aceasta dacă nu isbucnește, dacă remâne ascunsă în fundul inimei noastre — apoi, domnilor, este numai și numai de frică! Frica, numai frica menține ordinea stabilită, și în momentul când desperarea înăbușe frica — ordinea voastră e amenințată !»

Dupe aceste cuvinte Petru Alexeeff povesti judecătorilor săi starea în care se află lucrătorii de fabrice la Moscova, apoi zise:

«— Dar ce vă pasă vouă, domnilor, de toate astea; ce vă pasă că lucrătorul nostru muncește 17 ore pe zi pentru un salariu de 40 kopeici (85 bani).... Eu știu, domnilor, cum trăiește lucrătorul în Europa. Rea e starea sa, dar incomparabil mai bună de cât a noastră; acolo lucrătorii nu mai sunt persecutați așa precum suntem persecutați noi; acolo, cel puțin seara lucrătorul e liber, și poate să citească o carte, poate să se instruiască, să tindă de a deveni și densul om ca lumea.

«Dar noi, lucrătorii din Rusia, avem oare un moment liber în viața noastră de robi? Sunt oare școli pentru copiii noștrii ? Ne învață cine-va ? Sunt oare cărți scrise pentru noi? Unde, cum și când un lucrător la noi poate să se instruiască? Știți, domnilor, înși-ve, că la noi în Rusia lucrătorii sunt opriți de a citi, sunt persecutați pentru citirea cărților. Stăpânii noștri când ne văd cu carte în mână, ne zic: ce lucrător ești tu, dacă citești!!.. Și credeți d-v. că noi nu știm că stăpânii noștri ne desprețuesc, ne consideră de bețivi, leneși, stupizi? Bețivi? — Dar ce să facă lucrătorul Dumineca când nu lucrează? Leneși? — Dar cine muncește atunci, cine produce toate cele în Rusia? Stupizi? — Da, sunt stupizi, aveți dreptate! Căci dacă n’ar fi stupid, n’ar fi lucrător. Cu toată stupiditatea sea, însă, domnilor, să știți că lucrătorii noștrii știu bine de unde ve vine avuția voastră, știu bine ce mâini, și a cui sudoare a produs averea voastră.»....................

«Suntem fiii țărănimei, domnilor. În ziua de 19 Februarie 1861 Țarul a desrobit pe părinții noștri. Acea zi e sfîntă pentru noi, căci în naivitatea și ignoranța părinților noștri s’a crezut că Țarul în adevăr ne voiește bine Dar vai! A perit ilusia ce am avut; liberi, am rămas fără pâine, cu o sfoară de pământ lutos, netrebnic. Am fost siliți să părăsim acest pământ ingrat, și să mergem la fabrică. De aceia, domnilor, comercianții și industriașii proslăvesc pe Țarul, iar nobilii ’l dojenesc — că ne a desrobit.

Am fost robii nobililor, acum suntem robii industriașilor. Robi suntem, domnilor! Dovadă, că n’avem dreptul de a părăsi fabrica, n’avem drept de a face grevă. Și când sleiți de muncă și foame facem grevă, suntem împușcați ca câinii sau expediați în Siberia............

«Grea e soarta lucrătorilor, și altă ieșire din starea mizerabilă în care trăesc ei, eu unul nu știu, de cât aceia ca singuri să se încerce a’și croi o altă soartă. Să nu aștepte lucrătorul ca cine-va să ’l ajute... ajutorul nu'i va veni, de cât din partea generoasei noastre tinerimi, din partea acestei tinerimi culte...»

Aci președintele tribunalului strigă, ridicându-se de pe fotoliu:

— Opriți-vă ! Vă poruncesc să tăceți!

Dar Petru Alexeeff după o pausă urmă, cu voce tare:

«— Dânsa singură ne a întins mâna; dânsa singură a auzit suspinele noastre, dânsa singură a simțit cât de amară ne e soarta, dânsa singură nu poate să vază, chinurile noastre, suferințele noastre.... sub jugul greu al despotismului. Tinerimea cultă, ca amic sincer a venit in ajutorul nostru, ea a despicat pieptul nostru și a scos din el inima noastră de robi, puind în locui inimii fricoase un cărbune aprins... ea a atins cu mâini diafane și delicate, de fata sublimă, ploapele noastre închise, și ochii noștri au văzut lumină, ea a mers în popor și cu cuvântul ei ne-a arătat calea spre mântuire... și dânsa va merge mână în mână cu noi, până ce nu se va ridica mâna musculară a milioanelor de muncitori!...

— Tăceți! Tăceți! strigă președintele.

«— Și jugul despotismului, apărat de baionete, va fi sdrobit!» strigă Petru Alexeeff.

După aceste cuvinte Alexeeff a fost ridicat cu sila de pe banca acusaților. Magistrații stând în picioare priveau cum geandarmii ’l tîreau afară din sala tribunalului. Publicul present la desbaterile procesului, cuprins de emoțiune șuera și desaproba pe judecători. Președintele ordonă evacuarea salei.

Petru Alexeeff a fost condamnat apoi la 10 ani de muncă silnică la ocne. Transportat în Siberia acest curagios representant al muncitori mei a trăit până la 1891.

În anul acesta, 1891, dânsul a perit acolo, omorît într’un mod foarte barbar. Iată epilogul acestei vieți sfinte, pe cari le extrag dintr’o scrisoare, priimită din fundul Siberiei încă în anul 1892:

«Petru Alexeeff a fost mișelește omorît de către doi iacuți. Unul e Egor Abramoff, altul primarul Fedot. Acest din urmă, sub cuvînt că drumul către satul Ciaranciu e mai scurt prin pădure, a invitat pe Alexeeff să meargă cu dânsul. La distanță ca de două kilometre de Ulus (sat în limba iacuță) ambii călători au întâlnit, ca din întâmplare, pe iacutul Abramoff. Iacuții vorbeau între ei, iar Alexeeff aștepta călare pe cal. În acest moment Fedot ’i a zis că încingătoarea de la șea a slăbit și că trebue să se scoboare de pe cal, ca s’o îndrepte. Ne bănuind nimic, Alexeeff sări de pe cal și, întorcându-se cu spatele către iacuți, începu a îndrepta încingătoarea. Tocmai în acest moment Fedot îi înfige cuțitul în spate. Alexeeff s’a întors, a apucat pe asasinul său de guler și ’l a întins la pământ, dar miserabilul a reușit să ’i mai dee încă o lovitură de cuțit în pânteci. Apoi s’a încins o luptă desperată între ambii asasini și victimă. Într’un moment Alexeeff isbutise să rănească cu cuțitul său pe unul din asasini, dar la urmă, slăbit de răni, căzu jos. Asasinii măcelăriră pe nenorocita lor victimă, și despoind-o de lucruri și de parale, au dispărut.»

Așa a perit Petru Alexeeff, exilat în pustietățile Siberiei.

Vera Zasulici

Pe când poliția muscălească înghesuia temnițele Rusiei cu floarea tinerimei, ruptă din sînul popoarelor subjugate de muscălime, eu unul împreună cu tovarășii mei din exil, eram nevoit a rămânea la postul meu din Geneva, scriind și tipărind cărțile, broșurile și ziarele partidului.

Treceau anii, și martirologul amicilor mei de luptă se tot lungea, ușile zăvorîte ale temnițelor și forterețelor, în cari și eu altă dată am petrecut ani, nu se deschideau acum de cât pentru a da drumul coșciugilor în cari se odihneau cei pe cari moartea i-a slobozit din ghiarele absolutismului moscovit. Știri tot mai grave, tot mal lugubre, ’mi veneau la redacția ziarului Rabotnik și Le Travailleur și înregistrând aceste știri, adese-ori ’mi venea sa plâng de ură contra dușmanilor țărei mele, a Poloniei, Ukrainei și Caucazieni.

În curând după procesul amicilor mei din Moscova o știre groasnică veni la tipografia mea din Geneva. O barbarie teribilă a fost făptuită la Petersburg de către prefectul de poliție generalul Trepoff.

Iată ce s’a întâmplat:

În ziua de 13 Iulie 1877, des dimineață, ușa temniței arestanților preventivi s’a deschis cu mare alai, și în curte a intrat generalul Trepoff, urmat de o suită. Șeful sbirilor Țarului veni să facă inspecție, de și n’avea nici un drept de a o face, căci temnița aceasta destinată numai pentru cel în prevenție e direct pendentă de ministerul de justiție. În curtea temniței în acest moment nenorocit se plimbau trei arestanți politici: Petropavlowsky, Bogoliuboff și basarabianul nostru Cadiano. Apropiindu-se de prefect cei trei arestanți, l’au salutat, și s’au dat la o parte.

Trepoff s’a oprit în loc, apoi țipă ca turbat, adresându-se câtre directorul temniței :

— Pentru ce acești arestanți se plimbă împreună? De ce nu supraveghiați ca să se plimbe fie-care a parte?

Directorul, de frică, începu a morrnoi niște scuze, iar Bogoliuboff voind a’l scăpa de încurcătură, într’un mod cât se poate de cuviincios, a respuns sbirului, că tovarășii săi de plimbare nu se judecă cu dînsul în același proces politic.

— Nu vorbesc cu d-v; am să vă închid în carceră! sberă infamul, și adresându-se câtre director porunci:

— Să ’l închizi în carceră!

Bietul tînăr a fost înhățat și dus la carceră, pe drum însă, de oare-ce carcera era în aripa stângă a temniței, Trepoff iarăși a întâlnit pe Bogoliuboff.

— De ce nu ’l-ați dus la carceră? țipă fiara sălbatică, am poruncit ca să fie închis!

Directorul explică, că tocmai ’l duc în carceră, dar Trepoff, turbat de mânie, cu spume pe buze, bătea din picior, gesticula ca un epileptic, și înjura pe arestant în gura mare.

— Canalie!.... Pălăria jos!...

Bogoliuboff rămase neclintit.

— Pălăria jos!

Și cu aceste cuvinte, bestia se năpustește asupra nenorocitului, și cu o lovitură îi aruncă pălăria.

Toată scena aceasta s’a petrecut înaintea ferestrelor camerelor unde erau închiși arestanții politici. Unii din acești arestanți, revoltați de ceia ce văzură, începură a striga:

— Afară, afară pe călăul!

Trepoff deveni roșu ca racul, și luând’o la fugă, porunci ca lui Bogohuboff să i se deie 50 lovituri de knut.

Pedeapsa a fost imediat după plecarea prefectului executată, chiar înaintea ferestrelor arestanților preventivi.

Las pe cititor să judece ce impresiune trebuia să facă această teribilă pedeapsă asupra nenorociților închiși în prevenție ! Nervii sdruncinați deja prin regimul penitenciar n’au putut îndura groaznica priveliște. Un sgomot asurzitor umplu aierul: unii din arestanți începură a striga, a lovi cu pumnii în uși, alții au spart geamurile, alții, și mai cu seamă femeile, plângeau.

Atunci s’a început un adevărat măcel. Administrația temniței, adunând pe toți servitorii și soldați, a intrat în coridoarele edificiului, oprindu-se la fie-care ușă din celulă.

Unii din arestanți au fost duși în carceră în liniște, dar cea mai mare parte a fost bătută cu tesacul, schingiuită, călcată în picioare, umplută cu sânge,

Amicul meu Covaleff, unul din cei 50 osândiți în procesul din Moscova, a fost înhățat în celula sa de 15 soldați; unii ’l au apucat de picioare, din care causă omul a căzut pe podeauă, Atunci mizerabilii se aruncară asupra lui și începură a ’l snopi. O lovitură dată lui drept în obraz ’i-a sfărâmat ochelarii și l’a orbit de un ochiu. Sub pumnii soldaților nenorocitul a leșinat.

Un alt arestant preventiv Sergiu Goloușeff, speriat, când în celula sa au năvălit sbirii, începu a se apăra. Un ofițer de poliție ’i aruncă atunci cearșaful peste cap, și soldații leagă acest cearșaf împrejurul gâtului lui Bietul nenorocit mai n’a fost înăbușit. Loviturile ce ’i sau dat apoi în cap au făcut ca sângele să ’i țîșnească din urechi. Și pe când soldații ’l omoreau, directorul temniței striga:

— De ce ’l omorîți, nu vedeți că omul nu se opune!

Un alt arestant preventiv Felix Volhovskoi, care a petrecut deja șease ani în închisoarea preventivă și din această causă și-a pierdut sănătatea, a devenit surd și anemic; nu știa nimic din cele ce se petreceau. În tăcerea mormântului său, el se plimba liniștit de a lungul celulei sale, când zăvoarele scârțeiră, și intrară în odaie temnicerii. Lovituri de pumni în cap, ghionturi, și în fine lovituri cu tesacul în inimă, făcură pe nenorocitul să piarză conștiința. Tîrât în carceră el a fost aruncat în ea leșinat.

Acești arestanți bătuți, acoperiți cu sânge, fără haine pe ei — au fost închiși în niște morminte întunecoase, umede, pline de excremente și vermi — camerile acestea se numesc carcere. Bogoliuboff și repausa-tul meu prieten Niculai Dicescu, arestat în prevenție, au fost închiși în niște carcere renumite prin grosnicia lor. Aceste carcere sunt construite alăturea cu niște cazane mari de spălătorie. Temperatura carcerilor e peste 30°R. Această temperatură scade numai spre dimineață, iar de la 7 ceasuri deja se fac focuri sub cazane și temperatura începe treptat să se urce. Când temperatura trece peste 20° arestanții din carceră nu mai pot sta nici în cămașă, așa e de nesuferită căldura. Niculai Dicescu care suferea de viciul cordului, era nevoit să se culce gol pe podeauă, pentru a se răcori. Culcat aude în întunericul carcerei un sgomot straniu—ceva se mișca împrejurul seu. A cincea zi nenorocitul nostru român din Basarabia a fost visitat de procurorul, căruia dânsul îi spune de sgomotul straniu ce se aude în carceră. Procurorul poruncește a se aduce lumină și... oroare! a văzut că pe podele mișue mii de vermi lungi. Acești vermi s’au prăsit din causa excrementelor arestanților, pe cari autoritatea nu-i scoate afară pentru satisfacerea trebuințelor naturale, și răcorire de căldura din spălătorie.

După ce Bogoliuboff a primit cele 50 de lovituri de knut, nenorocitul a căzut în epilepsie și a fost transportat din carceră în Litovski Zamoc. În locul său, în carceră cu Niculai Dicescu a fost închis scumpul meu amic Sando Țițiani. Aruncat în această carceră infectă, prințul Țițiani, care suferea de piept, în curând a început a se sufoca. Dicescu ’l a prevenit despre existența viermelor și mormanelor cu excremente. Bolnav, bietul Țițiani ceruse apă; temnicerii ’i au adus un ulcioraș, zicând că li s’a poruncit a nu da mai mult de cât câte un ulcioraș de apă pe zi. Noaptea, a doua zi, a venit un sub-chirurg, și deschizând ușa camerei a fost isbit de aierul infect, și, înspăimântat a fugit. Când putoarea înăduși pe ambii arestanți, N. Dicescu a spart ferestruica de la ușă, și cu mâinile goale a început a arunca excrementele afără în coridor.

In fine, numai a șaptea zi veni doctorul, care însă, intrând în cameră, imediat s’a simțit rău, și mai n’a leșinat. Esculapul a găsit pe Țițiani în delirul frigurilor, iar pe N. Dicescu cuprins de o groasnică palpitație. De teamă ca ambii să nu moară, el făcu raport către ministru de justiție. După aceasta ambii arestanți au fost transportați în spital.

Pe când asemenea grozăvenii s’au întâmplat în temnița destinată pentru bărbați, în temnița femeilor asemenea s’a aflat de aplicarea cnutului lui Bogoliuboff. Auzind suspinele victimei, femeile începură a plânge și a țipa. Vera Liubatovici căzu în sincopă, isteriea a cuprins pe Maria Subotin.

Știrea despre cele întâmplate în temnița arestanților preventivi chiar a doua zi s’a răspândit prin capitală. Rudele arestanților, îngrijiți pentru ai lor, alergară la ministru de justiție, cormitele Palen; și se zice, cum că chiar Țarul Alexandru al II-lea a aflat despre toate.

Dar dacă opinia publică a fost revoltată de cele petrecute, dacă chiar în cercurile înalte se desaproba brutalitatea sbirului Trepoff, totuși nici o satisfacție a consciinței omenești, așa de crud lovită, nu s’a dat.

Despre barbariile comise, imediat ce ’mi a venit știrea la Geneva, am tipărit o broșură întitulată («Bași-Busucii din Petersburg» și am încheiat acea broșură cu următoarele cuvinte; «O noapte neagră ca bezna domnește peste imperiul rus — tot ce e plin de vlagă, tot ce e viu și cinstit, înmormântat zace în temnițe și în fortărețe.

«Călăii împăratului Alexandru al II-lea domnesc în plină libertate. Dm sînul lumei culte acești călăi zilnic ’și aleg jertfe noi — pier lucrătorii, pier studenții cei mai buni, pier fete, copii! Și societatea de sclavi tace, presa infamă aruncă cu noroi în martirii popoarelor robite.

«Iar noi — dușmanii neîmpăcați ai acestui absolutism, inamicii acestei societăți de lachei, noi, devotați până la moarte libertăței, egalităței și solidarităței ce facem? Cum răspundem noi dușmanului nostru pentru sângele care curge ? Jertfindu-ne pentru emanciparea lumei muncitoare; noi, parcă am abdicat cu desăvârșire de dreptul omului la apărarea persoanei sale.

«Și iată că călăii răpesc din sînul nostru pe soțiele noastre, pe soții noștrii.

«Iar noi tăcem!

«Călăii aruncă pe surorile noastre în niște temnițe umede și întunecoase.

«Și noi tăcem!

«Călăii trimit pe frații noștrii la ocne.

«Iar noi tăcem!

«Călăii bat cu cnut și verge, torturează, batjocoresc pe amicii noștrii, al căror nume singur ne e sfânt.

«Și noi tăcem!

«Să fie oare cu putință ca și pe noi să ne fi atins sclăvia seculară, în care s’a născut și crescut societatea noastră, să fie oare cu putință ca și noi să nu mai fi păstrat nici germenele de demnitate omenească măcar! Să fie oare cu putință, ca pentru atâtea chinuri și atâtea suferințe noi să n’avem de cât lacrimi?!

«Ne lipsește oare forța pentru a amenința, pentru a ne resbuna ? Dar atâta forță posedă chiar lupul, care ’și apără lupoaica, rândunica, care ’și apără puii, iar noi suntem oameni, și încă oameni culți și erudiți; în mâinile noastre sunt toate armele —arme teribile.»

Pe când eu la Geneva scriam aceste linii și tipăream o broșură specială cu privire la grozăveniile întâmplate la Petersburg, colo în fundul unui orășel perdut din guvernământul Costroma, o tînără fată, exilată încă la 1871, perzând răbdarea de a suferi chinurile exilului, fugi din orășelul în care a fost internată și merse la Petersburg.

Această fată — era Vera Zasulici.

La 1869, când zăceam închis într’o temniță din Petersburg, într’o zi venise la temnița mea o copiliță de 16—17 ani, și declarându-se de sora mea a cerut voie să mă vază. Directorul temniței permisese întrevederea, așa de blajină și de candidă ’i-a părut acea copiliță. Scos din celula mea și adus înaintea «surorei mele» — am recunoscut pe Vera Zasulici. O cunoșteam, căci ca student locuiam în aceiași curte, în care locuia dânsa cu bătrâna sa mumă.

Această solicitudine pentru noi arestații, această dorință de a ne visita în temnițele noastre, de a ne aduce ceva merinde, albituri, de a ne înlesni cu ceva — a atras atențiunea poliției asupra blajinei fete.

O dojeneam noi — zicând, că se compromite, dar copila se înroșea de supărare, și ne răspundea:

— Ce să facă el cu mine? Doară nu sunt primejdioasă pentru stat, eu o fată de 16 ani. Ce crimă mare fac, când vă aduc niște portocale!

Nu ne a ascultat. Poliția o arestează mai în urmă, și fără nici o judecată o trimite în exil; de atunci biata copilă ’și văzu viața sfărâmată. Internată în niște orășele ca Șenkurscul, dânsa știa că o soartă crudă o așteaptă. Exilații administrativi, adecă aceia, cari sunt trimiși în exil numai pe temeiul unei simple hotărâri polițienești, sunt uitați și, în general, rămân în exil viața lor întreagă.

Vera Zasulici venise în ajunul barbariei comise de Trepoff, în temnița arestanților în prevenție. Dânsa nu cunoștea pe nenorocitul Bogoliuboff, dar cu toate astea, inima sa palpita de oroare, când a auzit despre cele întâmplate.

Biata copilă știa deja ce chinuri și ce suferințe îndură în Rusia un arestant politic; știa bine, că paharul plin de amărăciune, pe care ’l beau acești martiri, e plin până la margini, fără ca un sbir ca Trepoff să aibă nevoie a’l mai umplea.

Și cuprinsă de oroare, pentru fapta comisă de Trepoff, dânsa se hotărî să-l pedepsească !

În ziua de 25 Ianuarie 1878 în palatul prefectului de poliție din Petersburg s’a auzit sgomotul unui glonț, slobozit dintr’un revolver.

Acest foc de revolver a resunat dintr’un capăt al vastului imperiu al Țarilor până la capătul cel-l-alt; de la Marea Albă și până la Marea Neagră, ’l au auzit rușii, rutenii, polonii, caucazienii și moldovenii din Basarabia.

’L a auzit și Europa întreagă.

Lumea egoismului strîmt, lumea gheșefturilor, jucătorilor de bursă, lumea speculanților, lumea indiferentismului, a deschis ochii mari, cuprinsă de mirare.

O fată, fără frică de răsbunarea despotului crud și barbar, a ridicat mâna sa curată de fecioară, pentru a pedepsi p’a-cela, care călcase în picioare demnitatea de om a unui nenorocit, pe care dânsa, sublima resbunătoare, nici că ’l cunoscea.

De o faptă așa de eroică, oamenii de rând au oroare! Un atare fapt îi face să mesoare abizul fără fund a nemerniciei lor. De aceia tocmai vulgul se încearcă, în asemenea împrejurări, a’și apăra nemernicia cu tot felul de sofisme.

Dar faptul de rezbunare a Verei Zasulici era afară din cale excepțional, prea clar, prea bătător la ochi!

Icoana sublimei fecioare, scăldată într’o aureolă de lumină strălucitoare — apăru măreață înaintea ochilor sufletești a tutulora.

Și lumea întreagă îngenunchie înaintea acestei icoane!

Ca toți oamenii superiori, în adevăratul înțeles al cuvântului, Vera Zasulici era o fată modestă, timidă, și care nu prețuia do loc mărimea sufletului său. Eroismul ei se asemăna mult cu eroismul sublimei Charlotte Cordey.

Ca și eroina Marei revoluțiuni francese, Vera Zasulici, sub pretext de a da o petiție a fost admisă în audiență la acela, care trebuia să-și ispășească păcatele, lovit de mâna unei fecioare.

O copilă de statură mijlocie, cu perul negru, cu trăsuri simpatice, cu ochii mari căprui, modest îmbrăcată, se apropie de generalul Trepoff, urmat de o suită de ofițeri și adjutanți. Ea ținea în mână o hârtie.

Călăul întinse mâna după hârtie, fără a privi măcar pe femee.

Dar iată că hârtia cade din mâinile tremurînde ale solicitatorei, și ea se pleacă, ca s’o ridice.

Călăul surîde.... e vesel.... ’i place că dânsul produce așa emoție, că toți tremură apropiindu-se de el.

Vai!... Copila se redică, mâna sa se întinde amenințător, și sgomotul unei lovituri de foc se aude; peste o clipă o a doua detunătură.

Călăul se clătină și cade grămadă la picioarele sublimei fecioare.

— Sunt ucis! Sunt ucis! strigă călăul, și lumea se repede ca să ’l ridice.

Trepoff a primit două gloanțe în piept. Leșinat, el a fost transportat în apartamentele sale particulare.

Vera Zasulici a fost arestată și închisă în fortereța Petro-Pavlowskaja.

După două luni de zile ea apăru înaintea unei curți cu jurați. Împăratul Alexandru al II-lea, fiind convins că această eroică fată va fi neapărat condamnată, n’a crezut necesar a mai alcătui un tribunal ad hoc. Apoi, mai era și altă causă, care silise pe despot de a face ca Zasulici să fie judecată de o curte cu jurați; — causa aceasta era Europa, și opinia publică. Întreaga presă europeană vestejise purtarea barbară a lui Trepoff cu condamnații politici, această presă rîdea sarcastic de Rusia oficială, care se declara revoltată de cruzimile turcilor în Bulgaria răsculată.

Indignarea Rusiei oficiale în aceste împrejurări — în adevăr era ridicolă! Barbară, crudă, sălbatică acasă, în Polonia, la Caucaz, în Ukraina, în Basarabia — Rusia se înduioșase de suferințele poporului bulgar.

Lacrimi de crocodil, care, precum povestește legenda, plânge înainte de a sfâșia și înghiți prada sa.

Adusă înaintea justiției, Vera Zasulici refusă de a se apăra. Apărătorul ei, advocatul Alexandroff, într’o pledoarie superbă, arată juraților ce a suferit această copilă în viața sa, fără de a avea vre-o vină; apoi, trecând spre causa care a împins’o să atenteze la viața prefectului de Poliție, descrisese în colori vii grozăveniile întâmplate în temniță.

Sub impresiunea acestei pledoarii, inimile juraților ruși, amorțite în sclavie, se desghețară, și printr’o pornire spontanee conștiința lor le dictă un verdict cinstit....: Zasulici fu achitată în unanimitate.

Acest verdict a fost primit de public cu aplause frenetice. Mulțimea impresoră pe fecioară sărutându-i mâna, acea mână sfîntă, care a resbunat demnitatea omului, călcată, batjocorită.

Guvernul își perdu capul. Ne așteptându-se la așa ceva, zăpăcit — dânsul porunci imediat ca Zasulici să fie arestată.

Dar la asemenea inichitate se aștepta partidul revoluționar; totul a fost deja pregătit pentru a răpi pe Zasulici imediat ce dânsa va fi condamnată; verdictul de liberare înlesni reușita scăpărei.

În ziua procesului, în sala tribunalului n’a fost admis de cât un public ales, așa că din revoluționari n’au pătruns acolo de cât vr’o 20 de oameni. Când jurații intrând în sală au adus verdictul lor de achitare, acest public ales pe sprânceană a început a aplauda, și se zicea, că chiar prințul Gorciacoff, present în sală, s’a entusiasmat și a aplaudat discursul de apărare a advocatului. În fața tribunalului în acest moment staționa o mulțime mare, care aștepta în liniște resultatul procesului. «De o dată se auzi o voce «achitată.» Mulțimea n’a crezut și văzând niște domni ieșind din tribunal, se mișcă spre dînșii. Dar iată că apare advocatul Alexandroff, și mulțimea începe a aplauda, apoi niște studenți redică pe mâni pe advocat strigând «ura». Advocatul pentru a scăpa zise studenților să aștepte că iese Zasulici din spre portița, care duce în temnița arestanților în prevenție. Auzind aceasta, întreaga mulțime se îndreptă imediat spre acea ușă, care iese în altă stradă numită Șpalernaia. Lumea se aduna mereu, așa că în curând întreaga stradă era plină de lume; printre mulțime se vedea un mare număr de soldați fără arme, cari de sigur au ieșit din casarma ce se află alăturea. Era foarte frig, soarele apusese, și peste oraș cădea o bură deasă, dar lumea așteaptă cu răbdare, și amenințările sergenților de stradă, cari îndemnau publicul să se împrăștie n’aveau absolut nici un efect.

«Strecurându-mă printre mulțime auzii fel de fel de vorbe. Studenții ziceau că Zasulici nu va fi liberată, că de sigur poliția o va aresta și o va expedia în exil; publicul mai solid protesta, și opina că Zasulici, o dată achitată, va fi pusă în libertate.

Trecu vr’o jumătate de ceas. De o dată ușa se deschise și ieși Zasulici. Un «ura»

resunător se auzi, și mulțimea o înconjură. În acest moment din spre tribunal apăru un pluton de geandarmi, care ocupă ieșirea din stradă. Mulțimea deveni îngrijită și se dete la o parte spre zidurile caselor. Văzusem p’un domn înalt, îmbrăcat în șubă, înhățat de doi geandarmi.

— Nu vezi cine sunt? striga acest domn desvălindu’și șuba. Pe pieptul hainelor sale am văzut mai multe decorații.

Ce s’a făcut apoi cu acest domn — nu știu, căci am fost apucat de curentul mulțimei și tîrît spre strada Liteinaia. De odată auzii niște împușcături. Unii din mulțime strigau, speriați:

— Geandarmii împușcă!

De frică intrai sub o poartă, sub gangul căreia mă adăpostii. Privind spre uliță, vedeam cum fug femei, bărbați, copii, goniți de geandarmi; trei geandarmi înhață pe un lucrător, și ’l bat groasnic; un tînăr cu fața scăldată în sânge, intră într’o prăvălioară, a cărei ușe s’a închis apoi cu sgomot. Toți strigau, femeile țipau și plângeau. Lângă mine, sub gang stetea o germană, care ’mi zise:

— Mein Gott, es ist ein wahrer Aufstand!

Când grosul publicului trecu, ieșii de sub gang în stradă, dar făcând câți-va pași detei peste un grup de sergenți de stradă cari înconjurau p’un om căzut jos. Mă apropiai și... oroare! văzui p’un tînăr cu crierii ieșiți din craniu.

— E mort?

— Nu vezi! S’a împușcat singur! îmi respunse unul din sergenți.

Am aflat apoi c’acest nenorocit era Sidoratsky, un biet student. Unii zic că el singur ’șl a tras un glonț în cap — versiunea poliției, evident, alții — publicul, zice că a fost omorât de geandarmi. Asemenea mai aflasem, apoi că poliția a urcat cu sila pe Zasulici într’o caretă și a dus’o în fortăreață. Așa dar Zasulici e arestată.»

Corespondentul ziarului Kolnische Zeitung a greșit.

Iată în ce constă greșala sa. Prins, studentul Sidoratsky a fost omorât de geandarmi, în momentul când nihiliștii au urcat pe Zasulici într’o caretă de piață; geandarmii, cari năvăliseră în acel moment, pentru a pune mâna pe Zasulici, au fost întimpinați de resistența unui grup de tineri, în fruntea căror a fost Sidoratsky; s’a iscat o încăerare, un glonț a nemerit pe nenorocitul student, care căzu mort. Nihiliștii, văzând că trăsura cu Zasulici era înconjurată de geandarmi, deschiseră una din ușile caretei, și făcură pe Zasulici să iasă din trăsură. Dânsa îeși repede, fără ca careta să se oprească; în învălmășeală geandarmii zăpăciți n’au observat aceasta, și înconjurând careta, porunciră vizitiului să mâie mai iute. Careta porni în fuga mare, iar Zasulici la braț cu un tînăr în curând îeși din mijlocul mulțimei, și dispăru într’o stradă laterală. Peste 20 de minute dânsa era deja adăpostită într’o casă sigură.

Așa dar, Vera Zasulici n’a fost arestată, precum credea corespondentul ziarului german, și a scăpat din mâinile poliției.

A doua zi întreagă poliția capitalei Țarului era în picioare. Pretutindeni spionii căutau pe Zasulici, o mulțime de femei se arestau, bănuite de a fi Zasulici. Trepoff, turbat de mânie, că copila care ’i a plantat două gloanțe în piept a scăpat, se svârcolea pe patul său de durere, întrebând mereu dacă s’a găsit sau nu Zasulici. Mizerabilul nădejduia încă, că va putea să se resbune. Și ce resbunare odioasă și oribilă nu combina în sufletul său de călău această fiară sălbatică !

Toate gările erau păzite de geandarmi, cari pândeau plecarea copilei din Petersburg.

Și pe când întreagă poliția Țarului cătă pe Zasulici, dînsa ședea liniștită în casele unui doctor care era cunoscut poliției de cel mai suspect om.

Firește, că nici unuia din spioni nu i-a trecut prin gând de a căuta pe Zasulici tocmai în casele unui așa om. Poliția era convinsă, că nihiliștii au ascuns’o aiurea, adică într’o casă particulară, afară de ori ce supraveghere polițienească. De aceia tocmai, casele unor oameni cu desăvârșire streini mișcărei revoluționare au fost călcate de poliție în aceste zile de panică.

A trecut o lună — și poliția n’a dat de urmele lui Zasulici. Într’o seară pe la finele lunei Mai, sublima eroină, îmbrăcată în haine de doliu, la braț cu un ofițer, a trecut pe sub nasul geandarmilor de pe peronul gărei căiei ferate Varșovia-Petersburg, și s’a așezat intr’un vagon de clasa a doua. Peste șeapte zile ea a fost deja la noi în Geneva.

În Elveția atât elvețienii, cât și străinii au întimpinat’o cu semne de stimă și venerațiune. Expresiunea acestor simțiminte jena mult pe timida fecioară. Henry Rochefort organisă un mare banchet în onoarea ei, și ’mi a trebuit mult până am putut s’o conving să nu refuse de a veni la acel banchet.

Admirația lui Rochefort pentru acea copilă modestă a fost așa de mare, în cât într’o zi, pe când copila lua parte la înmormântarea colonelului Rasua, și un refugiat politic din Franța pentru această participare a insultat-o prin ziarul clerical «Courrier de Genève». — Rochefort s’a presintat la redacția ziarului în cestiune și a cerut rectificare. Redacția înțelegând bine că dilema care’i se presintă este — sau scuza sau un duel serios cu un duelist redutabil, a ales scuza care s’a și tipărit imediat.

Pentru ultima dată am văzut pe d-ra Vera Zasulici la Zürich, acum doi ani. Vorbind despre trecut cu dânsa, ea, care astăzi împărtășește ideile partidului social-democrat, ’mi a zis:

— Îmi pare foarte rău cam atentat la viața lui Trepoff. Focul meu de revolver a derutat mișcarea socialistă din Rusia.

Am rămas uimit de aceste cuvinte, dar cugetând mai pe urmă, am înțeles semnificațiunea lor.

Vera Zasulici, devenind social-democrată, a ajuns să nege cu desăvârșire ori ce mijloace ilegale de acțiune. Atentatul comis de dânsa, ea îl consideră acum ca un act de propagandă, și neagă importanța lui, crezând că acela a fost un fel de semnal dat partidului socialist din Rusia de a se transforma într’un partid terorist — Zasulici deplânge ceia ce a făcut.

Firește, că dânsa greșește.

Precum într’un moment de legitimă indignare în contra lui Trepoff, dânsa a luat hotărârea de a resbuna pe nenorocitul Bogoliuboff, tot așa și partidul socialist rus, persecutat fără cruțare, pentru propaganda ideilor de iubire și frăție, într’un moment de legitimă indignare în contra celor cari torturau și omoreau pe frații și surorile lor, a luat groaznica hotărâre de a se resbuna— și s’a transformat într’un partid terorist. Aceasta trebue să serve de povață guvernelor !

Procesul celor 193 socialiști

Pentru a micșora impresiunea produsă asupra opiniunei publice a procesului Zasulici, pentru a produce din altă parte o impresie «salutară» asupra partidului socialist, guvernul rus a hotărît să aducă înaintea unei curți cu jurați, pentru astă dată alcătuită pe sprânceană, pe toți socialiștii, cari zăceau de 4—6 ani în prevenție prin temnițile și fortărețele imperiului.

Era greu de a înjgheba ceva întreg, legat prin comunitatea actelor făptuite, din elementele desemnate de a apărea pe banca acusaților. Dar s’a găsit un procuror, Jelichowsky, care își ia sarcina aceasta, făgăduind a ajunge la un bun resultat.

Actul său de acusare îmbrățișa pe 193 arestanți și arestante, acuzați de a fi încercat de a face propagandă socialistă în popor. Cea mai mare parte din acești oameni, a fost arestată încă pe la 1873—74 și de atunci aștepta judecata. Mulți din ei au murit în închisoare, alții au înebunit, alții, ca prințul Petru Krapotkin, au reușit să fugă din temniță. Din aproape 700 arestați în acești ani, guvernul a ales 193, și i-a pus la disposiția procurorului. Unii din cei aleși formau în adăver un grup de oameni întru cât-va organisat, fără însă c’acest grup de oameni să fi avend de scop o conspirațiune politică, un complot. Grupul în cestiune n’avea altă țintă la întâia sa înjghebare de cât aceia de a traduce și edita mai multe opere capitale din limbele englesă, germană și francesă. Și cartea cea dintâi tradusă și tipărită de acest grup, cu autorisația deplină a censurei, a fost abecedarul științelor sociale al lui Spencer, o lucrare fără mare valoarea eruditului sociolog engles, apoi le veni rândul și altor cărți. Dar nici una din cărțile tipărite n’a fost interzisă în Rusia. Când însă la 1872 s’au adunat la Zürich toți refugiații politici din imperiul rus, și au pus acolo temeiul unei tipografii, destinate specialmente pentru a tipări cărți și broșuri socialiste, grupul în cestiune a devenit și el socialist, și, pe seama sa proprie organisă tipografie nouă la Geneva. Tipografia aceasta însă n’a existat lung timp, și după ce a tipărit câte-va cărți și broșuri a fost închisă de grup. Propaganda făcută la Zürich de a merge «în popor» a produs scisiune în grup: o parte din membrii, în frunte cu Ceaicovsky, au format o religiune, al cărei principiu fundamental a fost credința că omul e dator a se perfecționa moralicește pe pământ, tinzînd a se transforma din om în om-dumneseu. (Bogo-celovek). Ceaicovsky cu o parte din proseliții sei a plecat apoi în America, unde a creat o comunitate relgioso-sociahstă. Comunitatea aceea, după o existență efemeră s’a desființat, și astă-zi întemeiătorul ei, Ceaicovsky, trăiește la Londra, unde lucrează la niște ziare englese. Altă parte din membrii grupului din Petersburg, precum am zis, au luat parte la mișcarea socialistă. În fruntea acestora au fost oameni ca Dumitru Clementz, Krawcinsky, Payewsky, Axelrod.

Procurorul, în actul său de acusație, îmbrățișând pe toți 193 de arestanți, pretindea că acești oameni aveau de scop în propaganda lor, nici mai mult nici mai puțin de cât, distrugerea statului politic și economic actual, voind a’l înlocui cu federațiunea liberă a națiunilor, din cari se compune imperiul, desființând proprietatea particulară, și împărțând pământul comunelor rurale, iar fabricile remițându-le corporațiunilor de lucrători. «Pretutindeni, unde se făcea această propagandă, zicea procurorul în actul său de acusație, acusații găseau un teren bun și un auditor numeros pentru răspândirea ideilor lor. Dar principalul focar al propagandei a fost Petersburgul, unde în curând sau format mai multe societăți secrete din studenți și muncitori; al doilea focar a fost Moscova, apoi Kiewul, Odesa, Charcowul. Din aceste centre propanganda socialistă s’a întins apoi peste întreaga Rusie».

Actul de acusație stabilise două direcțiuni principale în mersul propagandei: una mergând din Petersburg spre Moscova se îndrepta spre Novgorod pe Volga; a două îmbrățișare sudul imperiului, având de centruri Kiewul, Carcofful, Odesa, Chișinăul, Tambowul și Novocercaskul pe rîul Don.

La Petersburg, zise actul, n’a rămas o singură fabrică, unde broșurile socialiste să nu fi fost respândite cu profusiune (?). La aceste fabrici, socialiști de ambele sexe, lucrau ca simplii lucrători de fabrică; în guvernământul Twer, propagandiștii aveau de șef pe lucrătorul Kriloff.

Guvernul de mult deja băgase de seamă p’acești dușmani activi ai statului, dar, zicea procurorul, toate sforțările sale de a pune mâna pe ei rămâneau fără resultat. Poliția aresta din când în când câte un grup de oameni, dar acele arestări nu permiteau de loc de a stabili într’un mod cert forțele adevărate ale inamicului organisat, nu permiteau mai cu seamă de a descoperi motorul central, care punea în mișcare întreaga organisațiune. Causa, urma procurorul, era că socialiștii au fost organisați într’o grupare federalistă — adică fiecare grup lucra isolat în raionul său și n’avea legături directe cu cele-l-alte grupuri. Din această causă, arestarea unui grup oare-care, nu producea absolut nici o daună asupra celor-l-alte grupuri. Când poliția într’o localitate aresta majoritatea membrilor activi, imediat se detașau câți-va membri dintr'o grupare vecină, și umpleau golul făcut de poliție.

Acest act de acusație a fost citit de procurorul

Jelichowsky, înaintea unei curți cu jurați, ședințele căreia s’au deschis într’o sală așa de mică, în cât în ea n’au putut intra de cât cei 193 preveniți, geandarmii, curtea și un public de patru persoane.

Iată impresiunea unui martor ocular la acest proces:

«Public de loc, toate băncile sunt ocupate de preveniți, înaintea cărora stau rânduri de geandarmi înarmați. Preveniții presintă un aspect straniu. Sunt niște adevărați muribunzi. Toate fețele sunt palide ca ceara, ochii unora ca sticla, ochii altora ard ca în friguri; amici cei mai intimi abia se pot recunoaște. Unii din ei au petrecut deja în temniță șease ani, alții patru, și trei ani, printre ei sunt și fisionomii de copii.... eșiți din mormânt, și cu toate astea par a fi niște bătrâni gârboviți. O conversație se face printre ei; nenorociții, în temnița solitară de ani n’au auzit voce de om, și acum cu bucurie vădită vorbesc; pentru ei toți procesul e un ce secundar, o comedie inutilă, care nu înșală pe nimeni.

«Într’un colț, înconjurați cu un grilagiu de fer sunt patru inși, despărțiți de cei-lalți, aceștia sunt Mișkin, Covalik, Woinaralsky și Costiurin. Ei sunt păziți mai cu rigoare, de oare-ce în mai multe renduri s’au încercat să fugă. Mișkin, de pildă, a fost prins în Siberia, unde s’a dus pentru a scăpa din ocne pe celebrul scriitor Ciernișewsky.

«Se procedează la apel și interogatorul «sumar.»

— Profesiunea d-v. întreabă președintele Peters.

— M'am ocupat cu răspândirea cărților oprite de guvern.

Alții la această întrebare au răspuns, că s’au ocupat cu propaganda socialistă, alții că s’au încercat a ridica poporul în contra Țarului și tiraniei lui.

Advocații au protestat apoi, pentru că în sala ședinței nu s’a dat drumul publicului; firește c’acest protest n’a avut nici un resultat. Prevenitul Tscherneawsky a declarat apoi în numele său și a coacusaților, că ei refusă de a respunde într’un proces, care se face cu ușile închise. Președintele se încearcă a’l opri de a face această declarație colectivă, atunci acuzații strigă:

— Ascultați, dacă vi se vorbește !

Atunci președintele poruncește ca Tscherneawsky să fie scos afară din sală.

Toți preveniții se ridică în picioare și zic:

— Să ne ducă în temniță pe toți!

Se face un mare sgomot, președintele închide ședința și geandarmii scot afară pe toți preveniții.

La a două ședință, președintele sfătui pe preveniți de a fi mai liniștiți, apoi adresându-se către Mișchin zise:

— Prevenitul Mișkin, sunteți acuzat de a fi membrul unei societăți secrete, care are de scop distrugerea, într’o vreme mai mult sau mai puțin depărtată, actualei stări sociale. Mărturisiți această crimă?

— Nu sunt si n’am fost membrul unei societăți secrete, a răspuns prevenitul, dar, declar, că am onoare a mă prenumăra printre membrii partidului socialist-revoluționar. Cer voie de a da explicări în ce mod anume am lucrat contra legilor imperiului rusesc.

— Aveți cuvântul.

— Nu pot să primesc rolul unui părtaș la o societate secretă. Eu și tovarășii mei nu aparținem unei organisații uniforme; unei alcătuiri artificiale; noi nu suntem de cât o parte mică din partidul socialist, actualmente foarte numeros, care cuprinde imperiul rus întreg. Scopul esențial al acestui partid este fondarea unei ordine sociale drepte, întemeiate pe adevăratele trebuințe ale popoarelor, cari compun imperiul rus. Această ordine nouă, pentru noi e federațiunea celor cari produc pentru a trăi. Pentru a ajunge la scopul țintit e necesară o Revoluțiune socială, de oare-ce statul actual face imposibilă realisarea ei pe cale pacinică. Și cum să mai gândim noi la putința de a lucra pe această cale? În față avem un guvern despotic, care nu numai că nu cedează întru nimic cererilor celor mai urgente ale poporului, dar încă refusă de a asculta pe cine-va, când ’i vorbește despre trebuințele poporului, care în contra suspinelor miseriei respunde prin glonte, iar nouă, apărătorilor poporului, ne dă ocnele drept asil.

— Problema, care ni se impune, urmează Mișkin, nu e de loc provocarea la revoluție, ci garantarea isbândei ei, căci nu este greu de a prevedea apropiarea unei revoluțiuni. Fiind în ajunul unei revoluții este necesar de a ne îngriji mai cu seamă de dânsa, să se facă în profitul poporului, nu că în Europa, unde burghezia a confiscat în profitul său propriu, ceia ce s’a dobândit cu sacrificiul sângelui poporului. Pentru acest scop e absolut necesar ca poporul să fie conștient de drepturile sale și tocmai pentru a deștepta conștiința poporului, noi socialiștii ne am dus în popor

— Putem oare să fim numiți conspiratori si răsvrătitori noi, cari zicem că de la popor trebue totul să purceadă, și că poporul trebue să fie stăpân asupra destinelor sale?! Noi n’avem la disposițiunea noastră nici temnițile, nici armata, nici intreprisele mari industriale, cari țin în robie și supunere mulțimea. Cum? În ce mod dar am fi putut silui conștiința poporului? Singurul mijloc, singura noastră armă, — e convingerea!

— Toate mijloacele de violență sunt în mânile adversarilor noștri, cari se folosesc de ele. Și dacă în asemenea împrejurări, guvernul tot are frică de noi, apoi aceasta decurge din faptul că dânsul știe bine că în partea noastră sunt simpatiile mulțimei. Dar dacă este așa, atunci noi nu mai suntem de loc niște criminali, niște ațîțători, ci numai și numai interpreții credincioși ai tendințelor și aspirațiunilor mulțimei.

— Poporul simte — noi știm!

După aceste cuvinte, președintele curței a oprit pe inculpat de a urma. Atunci Mișchin denunță juraților următoarele fapte :

— Există, domnilor jurați, un proces verbal prin care se constată că eu, un arestant preventiv, am fost supus torturei. Când refusasem de a respunde la unele din întrebările procurorului, din ordinul său mi s’au pus fiare la picioare și la mâini. După ce am purtat luni întregi aceste fiare picioarele mele au devenit o rană mare, purulentă, pentru că inelele de la fiare au fost foarte strîmte.

La această groasnică denunțare, președintele Peters a avut cinismul de a face următoarea obiecțiune:

— Tribunalul nu poate controla afirmațiunile d-v, cari nu se întemeiază de cât pe niște vorbe.

— Dar priviți la picioarele mele! strigă prevenitul.

— Tribunalul, întrerupe președintele, palid de rușine, nu e competent pentru a examina starea sănăteței voastre.

— Eu protestez în contra acestor selbătici!

— Nu e acum momentul, pentru a ne ocupa cu ast-fel de lucruri.

— În acest cas mai am să fac o singură declarație, și apoi nu voi mai zice nici un cuvînt. Acum, d-lor jurați, înțeleg foarte bine câtă dreptate au avut tovarășii mei de a refusa să ieie parte la acest proces. Acum e vădit pentru toată lumea, că aci adevărul nu se poate spune, că aci acusatul n’are drept la apărare; acum am dreptate de a zice, c’aci nu se judecă un proces, ci se joacă o comedie, c’aci se făptuește o crimă mai odioasă, mai infamă...

La aceste din urmă cuvinte președintele strigă:

— Dați’l afară! afară!

Ofițerul de geandarmi se repede la Mișkin, dar unul din acuzați, ovreiul Rabinowici, ’l oprește în drum. Ofițerul izbutește, după o luptă, să dea jos pe Rabinowici și pe acuzatul Stopane, și să apuce de mânecă pe Mișkin.

Dar Miskin, care știa că astă dată vorbește pentru ultima oară, care știa asemenea că vor trece ani, zecimi de ani, un secol, și când noi toți vom fi o țerină, cuvintele sale vor resuna de pe paginile istoriei — cu o voce tare a zis: «... mai infam lucru de cât aceia ce se petrece într'un lupanar, căci acolo niște femei miserabile se prostituesc pentru o bucată de pâne, iar aci niște senatori vând viața oamenilor, libertatea lor, dreptatea, adică tot ce e mai sfânt pe pământ, și vînzarea aceasta se face din lașitate... din servilism pentru decorații, grade și salariu.»

In fine geandarmii isbutesc să tîrască pe

Mișkin afară din sala ședinței. Acuzatul Stepane se apropie atunci de grilagiul care desparte pe preveniții de curte, și strigă cu o voce emoționată:

— Acesta nu e tribunal! Sunteti niște lachei... vă disprețuesc!

Un geandarm ’l lovește cu mânerul săbiei peste cap, curge sânge, omul cade. Această scenă sălbatică produce o impresiune groasnică asupra celor l-alți preveniți, și ei toți cer a fi duși din sală.

In mijlocul emoțiunei generale președintele închide ședința.

A doua zi advocații într’o pledoarie superbă sfîșiară rechizitorul procurorului, care perdu ori ce curagiu. Nenorocitul n’a mai cutezat de a se încerca măcar de a susține acuzația, și s’a mărginit a cere condamnarea a 20 de acuzați, declarând, cu un cinism sfruntat, că cei-l-alți 173 din arestanți au fost deținuți în prevenție pentru descoperirea adevărului.

Așa s’a isprăvit acest proces monstru. Curtea cu jurați a condamnat pe cei 20 de inculpați la muncă silnică în Siberia, iar 173 achitați de curte, au fost expediați în exil pe cale administrativă, adică printr’o simplă disposițiune polițienească.

Pe când la Petersburg se judeca acest proces politic, eu și cu tovarășii mei așteptam cu nerăbdare resultatul lui. Acest resultat, de și se putea prevedea deja, totuși era necesar ca prevederile noastre să fie confirmate.

Era vedit pentru noi — că paharul suferințelor și chinurilor e plin până la margini, era evident că unor oameni de carne și de oase cu neputință le este să rămână credincioși sublimei povățuiri a lui Christos: «iartă și iubește pe dușmanii tei.» Cum să iubești pe dușmani? Cum să ’i iubești chiar dacă vei găsi destulă iubire în inima ta, pentru ce să-i ierți?

Isus Christos a putut s’o facă, căci era Dumnezeu.

Noi — oameni, nu putem să ne înălțăm până la seninătate acestei iubiri nemărginite. În luna Iunie, acelaș an, din fundul temniței, unde zăceau amicii noștri condamnați, ne sosi la redacția ziarului Obscina testamentul lor. Acest testament, al oamenilor îngropați de vii, era scris pe dosul unei citații și iscălit de 19 inși, condamnați la muncă silnică. Lipsea numai iscălitura lui Mișkin.

Iată acel testament, pe care ’l am tipărit și xilografiat în numărul 6 al ziarului pe care îl redactam p’atunci la Geneva.

«Alăturatul testament trebue să fie tipărit neapărat: organul partidului, la care aparținem, nu poate refusa aceasta membrilor săi. Timpul, când se va tipări, ’l va desemna redacțiunea. Cerem numai ca în această hotărîre redacțiunea să se conducă esclusiv de motive politice, și nici de cum de soarta noastră.

«Procesul partidului sosialist-revoluționar oficial s’a sfîrșit; așa numitul verdict, în forma sa finală s’a iscălit, și nu rămâne de cât executarea lui, adică să fim trimiși în ocne și în exil.

«Părăsind câmpul de luptă, ca prizonieri, am îndeplinit datoria noastră cinstit, și înainte de a pleca pentru tot-d'auna, credem în dreptul nostru de a vă adresa câte-va cuvinte. Fără ca să ne însușim niște roluri streine nouă, vom vorbi numai și numai în marginile cadrului de activitate, care a căzut pe seama noastră. Puterea oficială a crezut de cuviință să dea o pildă cu noi, o pildă menită a înfiora pe alții. Față cu această tendință suntem datori de a declara că ori ce pedeapsă, ori ce chinuri ni se pregătesc, noi totuși vom rămânea credincioși partidului socialist-revoluționar din imperiul rus. Rămânem, precum am fost, dușmanii regimului care domnește în Rusia, regimului, care e o rușine pentru patria noastră, de oare-ce acest regim economicește exploatează munca în folosul trândăviei și desfrîului, iar politicește supune libertatea, munca, și cinstea cetățeanului, la discreția voinței autocratului. Prin testamentul nostru, tovarăși, ve lăsăm în locul nostru, conjurându-vă ca să urmați a păși pe aceiași cale, cu energie și devotament îndoit, pentru ca să atingeți scopul nostru sfînt. Să fiți convinși că noi vom ști suferi moartea, fără a renega causa, pentru care suntem condamnați.»

Acest testament a fost întocmai executat de către tovarășii condamnaților.

Dar înainte de a trece la povestirea acestei lugubre istorii de executarea testamentului tovarășilor noștrii, cari, ce e drept, nu cereau de la noi acte de răsbunare, ci credință până la moarte în ideile lor de iubire și frăție, — să închei acest capitol cu câte-va notițe biografice privitoare la unii cel puțin, dintre condamnații în acest proces monstru.

Figura principală din proces a fost Mișkin.

Condamnat la muncă silnică, el a fost închis în fortăreța Șliselburg, de pe marea Baltică. Fortăreța aceasta e o temniță și mai groasnică de cât Petro-Pavlovska. Acolo sunt închiși numai acei din condamnații politici, pe cari guvernul rus îi consideră de cei mai primejdioși, și cari, fiind condamnați la moarte, sunt, pentru ochii lumei, grațiați de autocrat. Până acum nici unul din închișii la Șliselburg n’a ieșit d’acolo, pentru a povesti lumei chinurile și suferințele sale, de aceia ori ce noțiuni exacte ne lipsesc în privința acestei temnițe. Cu toate astea s’a putut afla că Mișkin, închis în acea temniță, într’o zi fiind insultat de comandantul, ’i-a aplicat galonatului o palmă.

Pentru acest fapt nenorocitul a fost a două zi împușcat.

Un alt condamnat, Dumitru Rogacioff, era fiul unui preot din guvernământul Orei. Născut în anul 1851, el ’și-a isprăvit studiile în școala militară, de unde a ieșit cu gradul de sub-locotenent de artilerie.

În armată dânsul n’a voit să rămâie, și făcând cunoștință cu socialiștii, a părăsit serviciul militar și s’a făcut simplu lucrător la o fabrică a d-lor Putiloff. În curând atât lucrătorii din acea mare fabrică precum și din alte fabrice din Petersburg au luat parte la mișcarea socialistă; s’au format cercuri de muncitori, s’a înființat o bibliotecă pentru lucrători. Rogocioff era foarte iubit la fabrică, și aproape toți lucrătorii îl cunoșteau, mai cu seamă mulțumită forței sale fisice extraordinare. La fabrica lui Semenicoff dânsul deveni chiar un fel de fenomen printre lucrători, cari se minunau de forța sa erculiană.

În anul 1878 tinerimea studioasă în general a fost cuprinsă de ideia de a merge «în popor» și mai cu seamă prin sate; cei dintâi pioneri p’această cale plină de spini au fost, Rogacioff, Kravcinsky, și Clemetz. Propaganda aceasta însă n’a durat mult din causa neîndemânăteciei tinerilor, și în curând cei dintâi fură arestați, Pe drum însă ambii arestanți au reușit să fugă. În ceia ce privește pe Rogacioff, dânsul de mai multe ori a scăpat din mânile guvernului, prin fugă. O dată, dânsul mergea cu cai de poștă, și la o stație se întâlni cu un domn, care cunoștea perfect familia omului cu al cărui revaș de drum voiagea Rogacioff. O conversație s’a început, și răspunsurile bietului om nu au fost tocmai potrivite cu împrejurarea. Fiind present la această convorbire și ispravnicul local, acesta îl și arestase imediat, și ’l pornise, escortat de un vistavoi în spre oraș.

Vistavoiul plecă cu arestantul într’o căruță. Drumul trecea prin niște câmpii. De o dată la unul din cai îi căzu o potcoavă, vistavoiul se scobori din căruță și ridică potcoava, aruncând’o în căruță. Rogacioff luă potcoava în mână.

— Am s’o îndoi în două! zise el.

Vistavoiul surîse.

— Asta-i! Poate că’i crăpată?

Rogacioff întinse soldatului potcoava, și acela se convinse că potcoava nu era crăpată. Apoi după aceasta Rogacioff o luă în mâini și o îndoi drept în două. Soldatul se făcu cât un ghem; privi împrejur și, oftă adânc — nici un suflet de om nu se vedea pe drum.

— Ascultă, prietine, zise peste puțin Rogacioff, cred că nu’ți ar conveni ca și cu tine să fac ceia ce am făcut cu potcoava?

— Ce vorbești prostii! respunse supărat soldatul.

— De! Nu sunt prostii. Și apoi ce vei dobândi, dacă mă vei duce în oraș? Ți’or da o medalie?

— Ce medalie omule?!

— Și dacă voi fugi ?

— Am să stau la arest o săptămână de zile sigur! zise soldatul.

— Ascultă atunci. Na’ți trei ruble și pleacă sănătos. Eu fug.

Și întinzând o mână cu parale Rogacioff, cu cea-l-altă opri caii, Soldatul nu se împotrivi, luă paralele, și după ce arestantul se scobori, dete drumul cailor în fuga mare. Rogacioff nu se duce să se ascunză, la vr’un sat, și pornește drept spre oraș, unde ajunge în curând și se adăpostește la niște prieteni. Firește că poliția căuta pe fugar în câmp, și prin sate

În curgerea anilor 1873—76 Rogacioff a parcurs aproape întreagă Rusia, a lucrat ca argat prin sate, ca lucrător la fabrici, s’a făcut o dată pescar, iar altă dată sectar rascolnic. Procurorul de aceia tocmai ’l-a numit «unul din cei mai răi propagandiști.»

Mulțumită lui Rogacioff, judele de pace Woinaralsky a intrat ca membru în partidul socialist, și a vărsat în casa partidului întreaga sa avere de peste 40,000 ruble (100,000 lei).

Guvernul căuta pe Rogacioff cu mare activitate. Cunoscând puterea lui fisică geandarmii indicară spionilor acest semnalment particular; din această causă în temnița din Kieff zăcea de mai multe luni închis un țăran, care mulțumită puterei sale a fost luat drept Rogacioff.

La 1876 Dumitru Rogacioff veni la Petersburg pentru a visita pe tovarășii săi, și a fost arestat din locuința unor studenți, închis în temnița pentru preveniți, Rogacioff refusă de a declara numele său, dar un spion Nizovkin ’l recunoaște. Imediat după aceasta Rogacioff a fost transferat în fortăreța Petro-Pavlowskaia.

Condamnându-l la muncă silnică, guvernul ’l-a ținut închis într’o celulă solitară trei ani de zile, apoi în anul 1881 el a fost expediat în Siberia, în ocnele de la Kara.

Opt ani de muncă silnică n’au putut sfărîma acel organism de fier; într’o zi însă, pe când n’au mai rămas de cât v’o patru luni pentru ca să se îndeplinească termenul osândei sale, Rogacioff, plictisit de murdăria camerei sale, se hotărî să spele podele; el a răcit, și căpătând inflamație de plămâni a încetat din viață în ziua de 24 Ianuarie 1884.

Lasciate ogni sperantia voi ch'entrate

Guvernul rus luă hotărîrea de a isprăvi cât mai iute cu sublimii martiri ai socialismului. Tăria hotărîrei sale a fost cu atât mai tenace, cu cât dânsul avea de a face cu niște oameni blajini, și cari îndurau toate suferințele, toate chinurile cu resemnațiunea martirilor creștinismului de sub împărații Dioclitian și Neron.

Pentru a ajunge cât mai iute la scopul țintit, guvernul rus a hotărît de a nu expedia în Siberia pe condamnații politici, ci de a-i închide pe viață în niște temnițe speciale unde fiecare din arestanți să fie deținut într’o celulă solitară.

În luna August din anul 1878 sa început transportarea condamnaților politici din toate temnițele statului în aceste temnițe speciale, numite «centrale».

Iată ce povestește despre aceste groasnice temnițe unul din amicii mei:

«Azi, spre amiază, unul din trenurile căiei ferate, care merge spre Charcof. s’a oprit în câmp, la o depărtare de câte-va chilometre de orașul de destinație. Lângă locul de oprire stau niște geandarmi și un pluton de soldați. Puțin mai departe așteptau patru căruțe de poștă. Dintr’un vagon ies unul câte unul patru tineri, îmbrăcați în haine de arestanți. Acești arestanți sunt așezați în căruțe de poștă, și înconjurați de geandarmi; căruțele pornesc în goana mare a cailor. Căruțele au intrat în satul Peceneghi și s’au oprit lângă un edificiu posomorît, cu o poartă boltită mare. Deasupra acestei porți e atârnată o tablă, pe care sta scris: «Novobelgorodskaia temnița centrală pentru ocnași.»

Peste o jumătate de oră abia porțile s’au deschis, și înconjurați de geandarmi au intrat în curtea temniței cei patru arestanți. În curând după aceasta a ieșit în curte directorul temniței și s’a început procedura primirei arestanților. Luând o hârtie din mâna ofițerului de geandarmi, directorul citi:

— Vitașevsky!

Un tînăr de 20 ani ieși din rândurile geandarmilor.

— A se face inspecția! zice directorul.

Și unul din temniceri începe a scotoci prin lucrurile arestantului. Câte-va cărți și niște hârtie, găsite la el, se pun la o parte.

— Cărți poți să iei cu tine, zice directorul. Dar asta ce-i? Tutun?—La o parte! Tu, Vitașevsky vei merge la stânga.

Tînerul strânge mânile tovarășilor săi, apoi urmat de temniceri se îndreaptă spre stânga.

Același lucru s’a făcut și cu cei-l-alți arestanți.

Făcând vr’o 50 de pași în curte, arestanții se apropiară de o construcție mai mică de cât edificiu principal. Pe ușa acestei construcții era scris: «celule solitare», în dreapta. Deschizând ușa temnicerii introduseră pe arestanți într’un coridor lung, iluminat cu niște lămpi de petrol, așezate în ambrasurile unor ușulite, cari duceau în niște chilii, situate în ambele părți ale coridorului. Dintr’o cameră lăturalnică ieși temnicerul coridorului, somnoros, el cu graba încheia încingătoarea de la revolver.

— Ah! Ați adus pe noii arestanți ? zise el către geandarmi.

— Da, priimiți-i. Și rămâneți sănătoși! respunseră geandarmii.

După plecarea geandarmilor, temnicerul coridorului începu la rândul său a scotoci lucrurile noilor aduși, apoi ordonă arestanților să se desbrace, și inspectă hainele lor, cămeșile, ciorapii, ghetele, etc.

Chiliile, în cari au fost întroduși unul câte unul arestanții, sunt niște camere în lungime de 5 pași și în lărgime de 2 1/2 pași. Lângă unul din păreți stă un crivat de lemn, la cel-l-alt părete, țintuită, se află o masă, lângă masă un taburet, iar alături o cutie de tinichea în mărime de un cub patrat — aceasta e un fel de water-closet de o construcție primitivă. In fața ușuliței se află o mică ferestruică, cu două perechi de geamuri, geamurile de jos sunt văpsite cu var, ca la un pension de fete. Ferestruica e la înălțimea unui om de taliă înaltă. Ușulița e de fier, și deasupra ei se află o ambrasură, în care stă lampa. În ușă e făcută o gaură, prin care temnicerul poate vedea din coridor pe arestant în chilia sa; gaura aceasta stă acoperită din partea coridorului cu o foaie de tinichea, care se da la o parte.

Toate chiliile se aseamănă.

Regulele acestei temnițe sunt următoarele : La orele 6 dimineața temnicerii deschid celulele, pentru ca arestanții să scoață water-closete și să măture chiliile. Această deschidere a celulelor se face în așa mod, ca arestantul să nu poată da ochi cu un alt arestant. După procedura curățirei, arestanții, fie-care la rândul său, sunt scoși din celule pentru plimbare. Plimbarea se face sub paza temnicerului, și solitar. Cu toate astea, când arestanții se întorc de la plimbare, trecând pe lângă ușulițele chiliilor, ei strigă une-ori o bună dimineață tovarășilor. În acest cas temnicerii se reped asupra nenorocitului și ’l tîresc iute spre celula sa. Când sau adus cei patru arestanți noi, Mișkin, care se afla p’atunci într’o celulă din această temniță, strigă din chilia sa:

— De unde sunteți tovarășilor! Cum vă numiți ?

— Din Chișinău, sunt Vitașevsky! respunse un arestant.

— Haide! Haide! Haide! Mergi înainte! țipa temnicerul.

Pe la orele 10 arestanții primesc câte o pâine neagră de secară, în greutate de 2 1/2 livre; apoi pe la orele 11 li se servește masa. Masa se compune dintr’o supă, care are aspectul unei ape murdare, pe suprafața căreia plutesc picături de grăsime în zilele de dulce și picături de ulei în zilele de post. Pe fundul talerului cu această supă se găsește câte o bucățică de carne cu doue trei foi de varză. Al doilea prânz e seara, când se servește arestanților aceiași supă, dar în care în loc de varză plutesc semințe de hrișcă. La orele 7 seara coridorul se închide și se aprind lămpile prin chilii.

Viața arestanților politici trece într’o monotonie desperată. La început arestanții noi citesc zile întregi, învață limbile streine, se ocupă cu matematica, etc., apoi în curând cad într’un fel de apatie. Organismul ostenește, fără nici o impresiune nouă, fără nici un stimulent extern. Arestanții cred că le lipsește munca muscălească, și încep a cere, să li se permiță a munci ceva. Cererea însă e respinsă.

Într’o seară, pe când o tăcere absolută domnea în temniță, de o dată din chilia cu numărul 7, unde era închis Mișkin, se aude o voce tare, care strigă:

— Voi a munci! Voi a m-u-n-c-i!

Această frasă se repetă de câte-va ori.

Temnicerul aleargă zăpăcit la ușa arestantului, și la rândul său strigă:

— Taci! Ce sberi... Taci că alt-fel, ’ti pun lanțuri la mâni!

— Voi a munci! repetă Mișkin.

— Am sa ți astup gura! sbeară temnicerul.

Despre această întâmplare se anunță directorului, care ordonă ca Mișkin să fie dus în carceră. A doua zi arestanții află că Mișkin n’a dormit în celula sa.

Aflând despre aceasta arestanții cheamă la ei pe directorul. Directorul, vezend că arestanții sunt foarte agitați, ordonă liberarea lui Mișkin din carceră și apoi, peste câte-va zile veni și permisiunea ca arestanților politici să se permită a tăia lemne în curte, însă această muncă trebue să se facă tot într’un mod solitar, adică unul câte unul. Din causă că condamnații, sleiți fisicește, s’au năpustit asupra acestei munci cu prea mare ardoare, unii din ei au recit, asudând, la o temperatură de 20-25° de ger, și au căpătat pneumonii și pleuresii

Așa au trecut ani... Regimul celular a produs efectul dorit. Arestanții nu mai citesc, crierul anemic refusă de a funcționa; condamnații devin apatici, refusă de a ieși la plimbare. Fie care din acești nenorociți simte cum scad forțele sale, fie care incepe a înțelege că această celulă e mormântul său.

Și toți acești oameni sunt tineri, sunt plini de vlagă, ei vor să trăiască, pentru că n’au trăit încă. Apune soarele, se coboară noaptea pe pământ și totul devine și mai tăcut în aceste morminte, unde sunt îngropați de vii cei mai cinstiți, cei mai buni din omenirea întreagă.

— Of-of-of! se aude un adânc suspin în tăcerea nopței. Acest suspin sfîșietor iese din chilia numărul 4. Ce dureros e echo-ul acestui suspin în inima nenorociților arestanți!?... Suspină Boceareff, un tînăr de 23 de ani, condamnat la muncă silnică pe 10 ani de zile, pentru că a luat parte la demonstrațiunea de pe piața Kazan din Petersburg. Suspinurile acestea groasnice se aud de v’o patru săptămâni. Doctorul întrebat de arestanți, a explicat că causa suspinelor e boala de care sufere tovărășul lor — frigurile nervoase (?). Trec zile și tot mai des și mai des se aud aceste suspine.

Bietul bolnav se tot plângea doctorului, că niște voci nu’i dau pace, că aceste voci mereu îl cheamă.

— Liniștiți-vă, nu e nimic, zice doctorul. Imaginația voastră e puțin derangeată. Nu vă gândiți mult la posițiunea voastră. Citiți, plimbați-vă, fiți mai tare!

— Nu voi să citesc, nu voi să me plimb, răspunde bolnavul, pentru că ori ce citesc îmi amintește despre viață, pentru că, când mă plimb, văd cerul — și toate astea ’mi aduc aminte mereu-mereu despre acest mormânt, în care sunt îngropat de viu.

— Liniștiți-vă, dojenește pe bolnav bunul doctor, luați kali bromatum;; ce v’am prescris și totul se va îndrepta.

Dar vai, n a ieșit după cum zicea doctorul. N’a putut kali bromatum, și nimic n’a putut ajuta pe nenorocitul bolnav — Boceareff a înebunit.

— Ce v’ați legat de mine, mizerabililor! Ieșiți afară d’aci! Temniceri goniți p’aceste femei! Ce dracu! Cine le-a permis lor ca să intre aci! striga Boceareff în tăcerea nopței.

— Nimeni nu e aci. Liniștește-te! ’i zice temnicerul. De unde să fie femei aci.

E miezul nopței. Arestanții dorm. D’o dată din numărul 4 se aude o voce, care cântă:

Vocea e întretăiată de lacrimi, și strofa se întrerupe d’o dată printr’un suspin adânc:

— Of-of-of! Barbari, pentru ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu?

Și suspinul se transformă într’un plâns nervos, groasnic. Martirul bolnav plânge așa de tare, în cât se pare că cu aceste lacrimi va ieși și sufletul seu din bietul corp chinuit.

Arestanții se deșteaptă, inima fie căruia din acești nenorociți se strânge de durere, crierul fie căruia e cuprins de groază, că mâne-poimâne poate la rândul seu rațiunea se va întuneca si... el, ca bietul Boceareff va înebuni.

Temnicerii, acești oameni cruzi, obicinuiți a privi nepăsători la suferințele altora, temnicerii chiar devin posomorâți. Ei umblă prin coridor, dând din umeri, și ducând apă bolnavului.

Se face ziuă La orele 7 trei din arestanți sunt scoși la plimbare, cei-l-alți șed în chiliele lor, unii citesc, alții umblă prin cameră. În coridor se aude de o dată un sgomot neobicinuit. Umblă o mulțime de oameni, apoi se aude zângănitul lanțurilor.

Ce să fie asta? se întreabă fie-care din arestanți.

Se deschide ușa întâiei celule, se aude iarăși zângănitul lanțurilor, și apoi loviturile ciocanului peste nicovală. Cine-va e pus în fiare!

Toate inimele tresaltă.

— Ne vor expedia în Siberia! se gândesc nenorociții. În Siberia, fie și mai departe, numai să fim scoși din aceste morminte....

Bieți oameni, în zadar vă e speranța... Nicăeri nu veți fi expediați, nicăieri.... căci aci vă e mormântul, prevăzut prin Ukasul împărătesc!....

Lanțurile astea, de vi se pun la picioare, e o disposițiune nouă a guvernatorului din Charcoff, prințul Krapotkin. Acest lacheu, acest curtean crede că chinurile voastre sunt prea mici și vrea să mai adaogă la paharul amar, ce'l beți.

Rând pe rând toți arestanții sunt puși în lanțuri. Ferarul cu temnicerii se apropie în fine de chilia cu numărul 13. Aci stă închis Svitîci, care împotrivindu-se la arestarea sa în Odesa, a primit un glonț în picior. Doctorul deja pentru a treia oară ’i făcu operație, scoțând din rană câte o fărâmătură de os. Călăii totuși ’i pun lanțuri la picioare, loviturile cu ciocanul peste nicovală produc o durere acută, rănitul leșină, iar temnicerul stropindu’l cu apă ’i zice înduioșat:

— Ce, te doare! Rana nu s’a închis încă, rabdă puțintel.

Svitîci își mușcă buzele, pentru a nu țipa, el privește în ochii oamenilor, cari îl chinuesc și zice, între dinți:

— Mișel!....

— Cine, eu? se obijduește temnicerul.

— Nu tu....., Țarul tău! ’l consolează rănitul.

Călăii se privesc reciproc, și dau din umeri....

Iată iară și noaptea.... Sub povara unei zile lungi de chinuri, arestanții dorm în chiliele lor. Nu doarme numai nenorocitul dela numărul patru. El, ca o umbră, umblă prin celula sa și tot vorbește cu sine însuși.

În coridor, pe un scaun de lemn, doarme temnicerul, sforăind în somn.

Bum! se aude o lovitură tare, dată în ușă. Bum! bum! bum! se aud lovituri tot mai des. Temnicerul ca opărit sare drept în picioare; arestanții treziți din somn, rămân în nedumerire: ca ce să fie aste lovituri.

Boceareff bate la ușa celulei sale. In creerul său bolnav se născu ideia de a ieși din închisoare, spărgând ușa, și iată'l pe lucru, pentru a realisa planul său de scăpare.

Temnicerul se apropie de ușă și se încearcă a liniști pe bolnav:

— Boceareff, lasă ușa! De ce bați ?

— Mizerabili, cu ce drept mă țineți închis? Nu voi să mai rămâi aici. Nu mai voi !

— Dar bine, Bocearoff, zice temnicerul, e noapte, unde ai să mergi acum; și apoi cheile nu sunt la mine. Lasă până mâne !

Nebunul nu vrea să înțeleagă nimic, el bate în ușă tot mai tare și mai des, și ușulița de fier resună în tăcerea nopței.

— Așa! A-ș-a! începe a pierde răbdarea temnicerul, nu asculți, bați mereu? Așteaptă dar!

Loviturile în ușă devin și mai tari, nebunul e cuprins de delirul dorinței de a ieși afară; auzind amenințările, rațiunea sa se întunecă și mai tare, stimulată de resistentă.

— Mizerabilii! mizerabilii!.. strigă el.

In ajutorul temnicerului intră în coridor mai mulți soldați. Toată banda aceasta de fisionomii sinistre, bestiale, se apropie pe furiș de ușa chiliei nebunului. Temnicerul bagă iute cheia în gaura ușei și o deschide, apoi năvălind cu toții d’odatâ, împing cu ușa pe nebun până la capătul cel-l-alt al odăiei. Intr’o clipă întreaga bandă e în chilie, năvălește pe nenorocit, îl rostogolește peste crivat și începe a’l martirisa, legându’i mânile și picioarele cu o funie. Oasele nebunului se îndoaie sub greutatea a cinci oameni, cari ’l țin sub ei; din pieptul lui iesă un rîhăit înăbușit.

Sgomotul acestei lupte desgustătoare între un nebun și șease călăi ajunge la auzul celor-l-alți arestanți. In chiliile numărul 2 și 13 aproape în același timp încep a se auzi niște plânsuri istericale, apoi un rîs nebun. Acesta e bietul Cerneavsky, condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru manifestația de pe piața Kazan, și Svitîci — cari încep a-și pierde mințile. In tot timpul, cât s’au auzit loviturile nebunului în ușă, acești doi nenorociți tremurau ca varga, cuprinși de niște fiori, nervoși, pentru a se reține de un atac de nervi, ambii ’și mușcau buzele până la sânge. Dar iată că s’aude rîgăitul înăbușit al nebunului, suspinul său suprem—și lacrimile, șiroaie de lacrimi ’i poticniră. Plânsul devine din ce în ce mai tare, mai nervos, și se isprăvește printr’un bocet, apoi un rîs istericos... Ce rîs lugubru! . Rîsul unui om, care își perde rațiunea.

D’odată toate ușile din chilii se cutremură de lovituri; toți arestanții acum sunt cuprinși de o excitațiune nervoasă;

— Ce faceți acolo, tâlharilor!? De ce ’l băteți, mișeilor! strigă nenorociții.

Dar călăii își fac treaba lor oribilă, ei înfășoară pe nebun într’un cearșaf lung și ’l lasă legat strâns.

Jn chilia sa e tăcere acum; nebunul, strivit, acoperit cu vînătei — s’a liniștit.

In temniță se așteaptă visita guvernato-rului-general. întreaga temniță se curățe, podelele se spală, curtea se mătură bine, în coridoare se văruesc păreții. Arestanții în Ioc de halaturi sdrențeroase au priimit altele noi. Iată în fine și ziua visitei a sosit. Temnicerii au fisionomii serioase, uniforma lor strălucește. Arestanții în acea zi au căpătat o mâncare mai bună, și acum umblă nervoși prin chiliele lor.

După masă toți petrec ca de obiceiu. Dar iată se aude jos la fereastră cum santinela strigă:

— Să trăiți d. general!

In coridoare o mișcare mare, se aude zăngănitul pintenilor și a săbiilor.

— Sănătoși băieți! țipă o voce tremurătoare.

— Să trăiți d. general! răspunde o salvă de voci a temnicerilor.

General Von-Wal, guvernatorul din Char-cov, se apropie de numărul 16. Unul din temniceri ’i deschide ușulița.

— Cum se numește? întrebă general pe directorul temniței, care ’l urmează cu mișcările unui cățel lingușitor.

— Țițianoff, don general!*)

Cu șapca în cap, cu mâinile în buzunar, Von-Wal intră în chilia prințului Țițiani. Condamnatul, ca om mat bine educat de cât acest general finlandez, se scoală de pe scaun și stă în picioare, rezimat cu o mână de măsuță.

• ) Prințul Alexandru Țițiam, ultimul descendent al țarilor Georgiei, pentru piopaganda socialista a fost condamnat la, 10 ani de muncă silnica. Guvernul muscalcsc ținea foarte mult ca acest arestant sa moaia cât mai iute, și de aceia ’l-a închis înti’o celula solitara

— Bună ziua! zice aspru general.

Țițiani ’l salută, fără a zice ceva. Fruntea generalului se sbîrcește, ochii i se aprind de mânie.... Lingăul de director începe a arunca niște priviri zăpăcite, voind a descoperi causa nemulțumim generalului. O pausă.

— Cum stai? țipa Von-Wal. Așa se stă, față cu autoritatea? Iată cum trebue să-stai!

Și generalul ’și scoate mâinile din buzunar și le întinde dealungul corpului sSu. Tițiani surîde amar, și apoi ’i zice, arătend cu mâna pe temniceri:

— Pentru iștea, ești autoritate, pentru mine — călău!

Generalul Von-Wal remâne un moment ca opărit, apoi brusc se îndreptă spre ușă și iese. Ochii săi acum aruncă schintei. Temnicerii și directorul ies dînd din cap.

Se deschide altă chilie. Generalul intră la Mișkin.

— Ai ceva să ’mi comunici ? întreabă el acum.

— Da, am, respunde arestantul. Și începe a se plânge că hrana e rea, că aerul e infect.

— Singur ești vinovat! respunde generalul.

— Ei bine, atunci sugrumă-ne mai iute, ca să se isprăvească odată 1 zice Mișkin.

— Să ’l duceți în carceră! țipă generalul fugind din chilie.

Iată’l iară-și în fața ușei lui Țițiani. Un simțiment de milă ’l face să intre încă odată în acea chiliă, pentru a vedea p’acest nenorocit. Ușa se deschide, generalul intră. Țițiani se ridică în picioare și ’l privește drept în ochi.

— Ai poate ceva să ’mi comunici? zice, domol astă dată, generalul.

— Da, am. Cer de la d-ta o singură grație, pe care ’mi o poți acorda. Cer pedeapsă cu moarte. A trăi așa cum trăiesc eu, e un chin prea mare; eu cer să puneți în fine capet suferințelor mele. Destul v’ați resbunat, acum omoriți-me!

Auzind aceste cuvinte, zise de un tîner palid ca moartea, generalul s’a îngălbinit de emoțiune. El n’a respuns nimic, și a ieșit din chilie zăpăcit. In coridor, luând la o parte pe directorul Von-Wal, ’i a zis:

— Ce fel? Viața lor aci să fie așa de nesuferită, în cât să prefere moartea?

— Să trăiți don’ general! a respuns directorul. Așa sunt ei, tot-d’a-una nemulțumiți.

Nedumerit, emoționat, generalul intră în camera cu numărul 13.

— Ai ceva a’mi comunica ? întrebă el pe arestant.

— Da, în numSrul patru zace închis Boceareff. El e nebun, de ce dar ’l țineți în temniță, de ce nu ’l transportați într’o casă de alienați

— Aceasta nu te privește! Vorbește numai despre tine! ’l întrerupe generalul, apoi adaogă—Boceareff va vorbi singur pentru densul,

— Nu, el nu va vorbi pentru densul, căci e nebun,

— Dacă așa este, dacă d-ta nu pricepi și nu simți cât de nelogic ești, apoi 'ți spun, că suferințele acestui nebun mS fac pe mine să sufer, d’aceia vorbind de densul, vorbesc pentru mine!

Von-Wal înghiți gălușca și ieși din chilie cu totul plouat; pentru a nu perde prestigiul față cu subalternii, el s’a năpustit asupra directorului:

— Cum, aveți aci un nebun? Și n’ați denunțat faptul ? Dar ce faceți aci ?

— Să trăiți, don general... dar Boceareff a nebunit acum numai! se scuza directorul.

Minciuna sfruntată; trecuseră deja șeapte luni de când Boceareff înebunise.

Așa s’a isprăvit visita autontăței superioare ; această temniță groasnică a fost visitată do mai mulți demnitari înalți ai Țarului; a visitat’o între alții, celebrul Lo-ris-Melicoff, a visitat’o marele duce Alexii, unchiul actualului împărat, dar, nici o ușurare, pentru condamnații politici din această temniță, n’au adus după sine — aceste visite oficiale...

Să lăsăm p’acești visitatori să plece, și să intrăm iară-și în temniță, pentru a complecta impresiunile noastre

Sunt șapte ceasuri dimineață. Toate chi-liele sunt deja maturate, a rămas nemăturată numai cea cu numărul 5. Temnicerul deschide ușa și dă mătura arestantu-lui din chilie—Socolowsky.

Socolowsky e un polon — lucrător tâmplar. La 1863 densul a luat parte la revoluția Poloniei. Arestat sub numele falș. de Socolowsky a fost exilat în Siberia. După amnistie el s’a întors acasă, dar în curând fu denunțat de niște poloni mișei. Guvernul rus ’l a arestat din nou, și de oare-ce amnistia nu era de cât un moft, nenorocitul a fost aruncat iară-și în temniță. Fiind un om mărginit, bietul Socolowsky nu știa rusește, și nu putea nici măcar să beneficieze de singura distracție a tovarășilor sei de închisoare — de citirea cărților. Lucru firesc, că din această causă, bietul om în celula sa solitară rămânea pururea cufundat în gîndurile sale negre. El înțelege bine că n’are să mai vază frumoasa sa patrie, nenorocita sa Polonie, și omul iubea atât de tare acea patrie, sufletul său se stingea de dorul satului natal. Iată’l îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu cartea de rugăciune în mână mergând la biserică. La dreapta sa merge aceia pe care o iubește, caro așteaptă de opt ani de zile, ca să se întoarcă din Siberia.... Și s’a întors; acuma va trăi liniștit în sinul familiei — dar ce s’a întâmplat? Amnestia—a fost un moft; au venit geandarmii, ’l au înhățat, ’i au pus fiare la picioare... și iată visul dispărut, iată’l iară-și în temnița muscălească, departe, departe de scumpa, de sfînta sa Polonie..,.

— Nu, nu, aceasta e cu neputință! mormăi el... Ce fel ? am fost amnestiat, asta-i sigur! Amnestia a fost pentru toți; sunt arestat din greșală.

Această credință în amnestie crește mereu în crierul nenorocitului, încet câte încet devine o convingere....... o idee fixă!

Numai e nici o îndoială—el a fost amnestiat.

Isprăvind de măturat chilia el ieasă în coridor și se adresează temnicerului de serviciu:

— Acum Iacob Ivanovici, dați-mi lucrurile mele!

— Ce lucruri ?

— Lucrurile mele — haine, cămăși; nu mai rămân, plec!

— Nu vorbi prostii, Socalowsky? Unde ai să te duci, te vei duce îndSret în chilia ta —asta-i patria ta, alta nu-i!

— Destul, destul Iacob Ivanovici, nu mai faceți glume cu mine. Dați-mi lucrurile, ca să plec.

— Haide, haide Socalowsky, intră în chilia ta1

— MS duc acasă; nu mai intru în chiliă1

Perzend răbdarea din causa îndărădnciei nebunului, temnicerul cu forța vrea să împingă pe Socalowsky în celulă, dar a-restantul e mai puternic. Atunci în ajutorul temnicerului vin alți păzitori, și după o luptă oare-care îsbutesc cu toții a introduce pe nebun în chilie.

Dar el nu mai vrea să mai rămâie în temniță, el apucă în mânele sale vînjoase de lucrător scăunașul de lemn, și începe a da cu el în ușă. Sub aceste lovituri viguroase ușa resună și se clătină; scăunașul în curând e sfărâmat în bucăți. Temnicerii aleargă să previe pe directorul închisoareî; acesta vine și începe a dojeni pe arestant.

Autoritatea vede bine ce este; oamenii cu experiență știu că Socalowsky a înebunit, că nu mai e responsabil de actele sale.,., și autoritatea dă din umeri și din cap.

Dar dacă Socalowsky dă de lucru temnicerilor, apoi cel puțin dela numărul patru nu se mai aude nici un protest. Iată aproape o săptămână de când arestantul închis în acea chilie a refusat de a mânca. Pânea, talerul seu cu supă, porția sa zil-hicâ, rS.mân neatinse. Bolnavul psihopat nici nu se mai plimbă prin odaie, o prostra-țiune fizică ’l ține lungit pe pat.

O tăcere de morment e în chilia sa. E miezul nopței, toți arestanții au adormit, singur bolnavul nu doarme. Ochii sei privesc țintă în spațiu. La ce se uită el? Ce vede ?

Spre dimineață, ușa chiliei sale se deschide și intră în chiliă directorul temniței, urmat de temniceri.

— Cum merge cu sănătatea, Boceareff? 71 întrebă directorul.

Bolnavul tace, ochii sei privesc țintă în spațiu.

— Boceareff! Scoală-te; iată că’ți am adus hainele tale, îmbracă-te ca să pleci d’aci! zice director.

Ca un curent electric trecură aceste cuvinte prin corpul nebunului; el se scoală de pe pat și aruncă o privire zăpăcită pe hainele sale, cu mânile tremurânde el apucă pantalonii, jiletca, dar lucrurile cad jos, degetele sale refusă de a’i sluji. Cu o-chii plini de lacrimi, el privește pe directorul, și această fiară, înduioșată, face semn temnicerului, ca să ajute pe nenorocit.

Temnicerii se reped la bolnav și ’l îmbracă. Iatal în fine gata. Directorul cu mâna sa ’i leagă acum o broboadă la gât— ca să nu răcească! Și toți ies din chilie. La poarta temniței așteaptă o căruță cu trei cai, lângă căruță se plimbau niște gean-darmi, amorțiți de frig. Boceareff, de slab ce e, nu poate să se urce în căruță, gean-darmii '1 ajută... După densul se urcă și ei.

— Pașol! strigă directorul.

Și caii o ieau la fuga, zurgănclile sună,, căruța dispare în depărtare... Poate, cetito-rule, tu ți-ai închipuit că pe Boceareff ’i a grațiat Țarul ? Nu.... A venit ordin de a y muta pe nenorocitul bolnav dintr’o temniță în alta.

Boceareff a murit într’o celulă solitară din temnița Novoborisoglebsk; tot acolo și-a isprăvit viața și nenorocitul Soca-lowsky!

In locul lui Boceareff, în chilia cu numărul patru în curencl a fost închis un alt arestant politic, anume Donetsky, despre care am pomenit deja mai sus.

Noul arestant e foarte nervos. Abia adus, el chemă pe director. Acesta vine peste o oară.

— Privește, domnule, ’i zice Donetsky, arătându’i un cadru atârnat la capul patului seu. Acest cadru represintă pe împărăteasa Rusiei.

— Văd, zice directorul.

— Aceasta este sora mea sufletească. Eu vorbesc cu densa adese ori. V’am chemat acum ca să vă împărtășesc un mare secret, cu ajutorul căruia întreaga lume va fi mântuită. Eu am descoperit că sunt centrul universului. Tatăl e legat în lumea asta de mine, și nimic nu se face, nimic nu se mișcă fără voia mea. Vedeți acum, eu m’am născut la 29, lumea a fost creată tot la 29. Pușkin a murit la 29, Varna a fost luată la 29, capul ’i s a tăiat lui Sf. Ion la 29—vedeți!!!..,.

Vă rog dar, d-le director, a aviza guvernul, că s’a făcut o mare descoperire, și că nenorocirile lumei provin din causa că lumea nu știe unde-i centrul ei. Ei bine—eu sunt centrul,.,.

Bietul meu amic Donetsky, a murit nebun.

E duminecă. In biserica temniței popa oficiază serviciul divin.

Unul din arestanții solitari bate la ușă.

— Ce vrei, Plotnicoff? întrebă temnicerul de jurnă.

— Vreau la biserică,.

— Bine.

Plotnicoff, urmat de doi soldați cu baionete, e dus la biserică. EI ascultă letur-ghia.

In crierii arestantului de mult deja se face un travaliu neobicînuit. Omul se tot gândește, se tot gândește la situațiunea sa, și în curând se oprește asupra următoarei idei: tot ce există, nu există de cât după voința lui Dumnezeu. Așa fiind, actuala stare de lucruri nu e opera voinței omenești, ci e opera lui Dumnezeu. A se lupta în contra nedreptâței pe păment, este dar a se lupta cu Dumnezeu. Așa dar, el e un păcătos, un nemernic, care s’a ridicat în contra voinței lui Dumnezeu. Trebue, prin urmare, să’și ispășească păcatul, trebue să se supuie. Țarul e representant direct al lui Dumnezeu și prin urmare e un sfînt. Trebue dar să se închine lui.

Ajungând la această conclusiune Plotnicoff deveni un fervent pravoslovnic-muscal. El conversează cu plăcere cu popa, ascultă predicile sale, se închină, se roagă. Popa temniței e fericit: un nihilist, mulțumită predicelor sale, devine un supus fanatic al Țarului. In imaginația popei se desemnează deja o cruce... nu crucea pe care a fost restignit Isus Christos, ci o cruce împodobită cu diamante, care 'i se va atârna la piept, lui, popei de la temnița arestanților politici...

Plotnicoff citește ziua întreagă evangeha, biblia, psaltirea.... crierii sei bolnavi des-coper acolo enigma vieței sale. Noaptea când împrejurul seu toți dorm, din chilia sa se aude o voce emoționată, care citește: «Pre mine legatum’au legăturile mor-ței și torentele fără de legi mă îmspăimântă. Legăturile iadului mS învăluiau, peste mine căzuseră lanțurile. In strâmtoarea mea che-maiu pre Iehova, și strigai către Dumnezeul meu I.. »

Și în sufletul bolnavului se naște o rază de speranță, care pătrunde în bezna neagră a desperărei sale. El ’și a închipuit că în curând va visita închisoarea sa fiul Țarului, trimis expres pentru a’l libera. După rugăciune, care a durat noaptea întreagă,

Plotnicoff bate la ușa chiliei și cheamă la densul pe directorul temniței.

— Ce vrei ?

— Vă rog să porunciți să mi se deie niște pantaloni noi. Iștea sunt prea rupți.

— Bine, bine! răspunde directorul, căci privește cu ochi buni p’acest blajin aresta nt politic.

Și Plotnicoff primește pantalonii noi, el e fericit, e plin de grijă pentru toaleta sa —el se pregătește pentru a întimpina pe liul Țarului, Dar acest mesia al liberărei sale nu vine... și bietul nebun, ca ovreii în Palestina, așteaptă pe mântuitorul seu. Crierii sei lucrează sub impulsiunea ideiei religioase, el se convinge că nu e încă demn de a fi liberat, că n’a suferit destul, că pentru îndreptarea sa mai trebuesc nis-cai-va suferințe fisice mai dureroase.

Temnicerii încep a observa că de la un timp încoace Plotnicoff a început să șchiopăteze.

— Ce ai? Te doare piciorul? întreabă directorul.

— Nu, nu e nimic! respunde arestantul.

— Dar de ce șchiopătezi?

— Așa, nu’i nimic.

— Arată piciorul.

— Lăsați, nu e nimic!

— Nu se poate, arată, arată! insistă, directorul,

Și temnicerii ridică de jos îsmenele ares-tantului, și—orore,,, văd că întregul seu picior nu e de cât o rană purulentă, Plot-nicoff, pentru ca să înduioșeze pe Dumnezeul seu ’și a făcut niște răni la picior și peste fie care rană aplica var de pe păreți,

Arestantul e păzit acum de aproape; doctorul chemat a ordonat ca bolnavul să fie ținut în pat, Plotnicoff aude acum niște voci, cari conversează cu densul,,, și fiul Țarului tot nu vine!,,,

La numărul 6, alăturea cu chilia lui Do-netsky, zace nenorocita victimă a odiosului călău Trepoff—Bogoliuboff.

Arestantul bate la ușă,

— Ce vrei ?

— Ce dracu amiroasă așa de rău aci la voi?

— Unde?

— Unde, unde? Aci—pretutindeni,

— Ți se pare! răspunde temnicerul,

— Ți se pare, ți se pare! Miserabilii, ba nu mi se pare, ci în adevăr pute foc!

Bogoliuboff începe a suferi de halucinația mirosului — încetul cu încetul nenorocitul va avea soarta lui Bociareff, Administrațiunea închisorei face tot posibilul pentru a grăbi mersul boalei.

E sâmbătă. De dimineață un bărbier umblă din chiliă în chiliă, pentru a rade pe arestanți. Iată rendul lui Bogoliuboff; ușa chiliei sale se deschide și intră în ea unul din temniceri, urmat de bătrânul bărbier. Bogoliuboff șade pe pat, fără a-i băga de seamă.

— Bogoliuboff, ’i zice temnicerul, vino să te razi!

— Nu vreau să mS rad. Plecați daci, canalii. Știu ce voiți. Aveți de gând să’mi tăiați beregata..

— Nu fi prost; haide.... vino.

— Pleacă d’aci, miserabile! Am zis că nu merg.

— A-ș-a! Vrea să dică te înpotrivești! Ia-n, veniți aci! strigă temnicerul către păzitori.

Și patru oameni sdraveni intrară în chi-liă. Temnicerul s’a mai adresat pentru ultima oară către arestant, dar în crierul smintit al lui Bogoliuboff ideia că vor să ’i taie beregata, luă proporțiuni colosale. Deja de mult densul e cuprins de teamă, că temnicerii vor să ’I otrăvească, că ne putendu’l otrăvi s'au încercat a’I asficsia cu niște gazuri puturoase. Acum, la vederea briciului bărbierului, ideia că au venit să ’l omoare a cuprins de spaimă p’acest nebun, care, pe când a fost cu mințile sănătoase, nu se temea de moarte și ar fi mers cu fruntea sus și cu disprețul pe buze la spânzurătoare.

De alt-fel Bogoliuboff are dreptate, — guvernul dorește moartea sa, nu așteaptă de cât momentul ca să ’l vază golind chilia pentru alții și iară-și alții, cari sunt aduși la ușa temniței. Dar, pentru ca dorința guvernului tiranic să se îndeplinească cât mai curend, Țarul n’are nevoie ca slugile sale să recurgă la otrăvuri și brici; despotul are temnițe, are oubliettes la Petropavlowskaia fortereță, are închisoarea groasnică de la Schiselburg, are ocnele Siberiei, încăpătoare, vaste, unde au pent mii și mii de poloni.

Dar crierul bolnav e neputincios a pricepe aceasta; el știe una—că vor moartea sa, și mijloacele pentru scopul voit ’i par de o potrivă bune, de o potrivă, în mâ-nile dușmanului.

— Bogoliuboff, pentru ultima oară ’ți zic vino să te razi! strigă temnicerul.

— Afară, afară, nu me las a fi omorît.

— Luați’l pe sus! strigă temnicerul, și ce! patru păzitori năvăliră asupra nenorocitului.

O luptă desgustătoare s’a încins Bogo-liubof, cuprins de groază că vpr să ’l ucidă, încordase toate forțele sale musculare, pentru a’și apăra viața El se luptă, dar vai.... temnița ’i a sleit forțele cu desăvârșire, patru oameni puternici ’l aruncă la păment; unul, cu greutatea întregului seu corp, s’a așezat pe pieptul bolnavului, altul ’i a întors manile la spate, doi ’l țin do cap și de picioare.

Bătrânul bărbier tremură, sufletul seu de soldat încărunțit în resboaîe, e revoltat de această priveliște.

— Mai încet, mai încet! se ruga el de temniceri. E bolnav, sunteți creștini și voi.

Și mânile sale tremurînde acoper cu săpun obrajii arestantului. Briciul șovăește, pe ici, pe-colo pelea e tăiată și curge sânge. Dar în fine operațiunea s’a isprăvit. Temnicerii și bărbierul ies pripit din chiliă, de frică ca nu cum va nebunul, liberat, să arunce în capul lor cu ceva.

Frica lor însă e zadarnică. Bogoliuboff zace jos leșinat încetul cu încetul el își revine în simțiri.

Despre resistența nenorocitului temnicerii raportară directorului. Spre seară d.

Copnin, directorul temniței, visitează pe Bogoliuboff. Idiotul muscal nu pricepe că are aface cu un nebun, și începe a sbera:

— Cum ai îndrăznit tu să nu te supui? Dacă ași porunci să-ți tragă vergi, și atunci trebue să te supui!

— Afară, afară calăule! Piei din ochii mei mizerabile! strigă Bogoliuboff.

— Așa! A-ș-a! Duceți’l în carceră! țipă Copnin.

Și Bogoliuboff e tîrît din chilia sa și aruncat în carceră. Această carceră cu aerul ei puturos, cu întunecimea sa, produce o impresiune nouă asupra crierilor bolnavului. Arestantul începe a bate în ușă, a striga.... până ce nu cade într’o sincopă.

In acest timp dela numerul 14 se aude o tușă lugubră:

— Cha-kcha! kcha!

Tușește arestantul Diacoff, condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru respîndirea ideilor socialiste în armată. Această tușă nu dă pace bolnavului nici ziua, nici noaptea; ea e auzită de toți arestanții, și fîe-care din acești nenorociți se cutremură nervos, ascultând suspinele bolnavului.

— Vecine, bate Diacoff în peretele chiliei sale. Nu mai pot citi nimic... sunt așa de slab. Scuip sânge...... oftica!

— Ce prostii spui — răspunde Svîtici, nu e oftică, ci simplu catar. Va veni primăvară, se va face mai cald și îară-și te vei îndrepta... Haide-de, să vezi cu ce forțe tinere ne vom duce d’aci în Siberia!

— Vai, ce greu e a trăi! Mai bine în ocne, de cât aci. Simt că mor!

— Lasă aceste gânduri triste, vom mai trăi încă, și cine știe, dacă nu vom lucra iară-și poate pentru țara noastră!

Câte-va zile după această convorbire, Diacoff, într’o seară, zise vecinului său:

— Vecine, ’mi e foarte rău astă-zi!... Am perdut ori ce speranță!

— Diacoff! strigă temnicerul din coridor, ce bați în perete?

Temnicerul denunță directorului faptul, și această fiară fără Dumnezeu în suflet, porunci ca bolnavul pe moarte să fie dus în carceră.

Această crimă feroce revoltă pe toți arestanții. Din toate chiliile, până acum tăcute ca mormântul, se aud lovituri în ușă,

— Bestie fără mimă! călăi! strigă arestanții,

Apare Copnin și ordonă ca arestantul politic Alexandroff să fie dus în carceră.

— Nu merg, zice acesta.

— Luați’l pe sus!

Și cinci oameni se reped asupra lui A-lexandroff, încercând a’I arunca jos. Ares-tantul resistă. Păzitorii încep a’I sugruma, din pieptul nenorocitului sufocat ies niște suspine întrerupte. Aceste suspine ajung la auzul celor-l-alți arestanti, a căror nervi sunt excitați la culme. Ușile tutulor chiliilor resună sub lovituri.

— Ce este asta? sbeară Copnin......... revoltă? Așteptați dar miserabililor.

— Tu ești un miserabil! răspund aresta nții.

— Vino încoaci, în chilia mea, strigă prințul Țițiani, și ’ți oi arăta eu!

— A-ș-a! Bine, excelență... Să se ia din toate chiliile cărțile și cele-l-alte lucruri. Toți pe apă și pâne!

Toți arestanții sunt în deplină revoltă. Sufletul mic al directorului e cuprins acum de frică. Densul fuge din coridor, și ordonă temnicerilor a nu mai enerva pe arestanți. In curend se face tăcere, arestanții obosiți se liniștesc.

Atunci, pe furiș, temnicerii năvălesc în chilia lui Alexandroff și ’l tîresc, pe jumătate mort, în carceră. Apoi cu toții se apropie de ușa chiliei, în care zace închis Svînicl.

Zăvoarele se deschid, și în chilie intră temnicerii. Arestantul în acest moment se> dea culcat.

— Svînicl mergi cu noi1

Intr’un mod cu totul mașinal arestantul politic se ridică în picioare și aruncând pe spate halatul iesă în coridor. Omul a ieșit mehanicește, dar în coridor, d’odată vede pe directorul Copnin, care temendu-se ca nu cum-va arestantul să ’l pălmuiască, strigă temnicerilor.

— Unde ’l duceți ? Nu în spre mine!

Temnicerii zăpăciți se întorc spre altă ieșire din coridor.

— Pentru ce încoace? trece prin crierul arestantulul, dacă vor să me ducă în carceră atunci trebuia să mergem în partea opusă!.... Vor să mă bată cu knutul, se gândește el, și se hotârește mal bine să moară de cât să permită și această ultimă insultă.

Bănuiala sa era greșită. Călăii după ce înconjurară edificiul ’l au adus tocmai la ușa carcerei. Aruncat în această cămăruță întunecoasă, umedă, murdară — bietul nenorocit în curend simte că amețeala ’l apucă; respirația îl devine frecuentă, inima îi bate repede. Pentru a nu cădea, el se așază jos, pe podele, și respiră cu ambii plămâni aierul ce se strecoară printr’o crăpătură de la ușă. Alăturea se aude o mișcare.

— Cine-i acolo ? întreabă densul.

— Sunt eu — Alexandroff, răspunde o voce.

Și ambii nenorociți încep a vorbi în tăcerea nopței. Dar călăii veghează; unul din temnicerii, ca pisica se apropie pe furiș de ușa camerei și ascultă. Pe fizionomia sa bestială apare un surîs de satisfacție, că a prins pe doi nenorociți în flagrant delict de conversație. Pe furiș, pe pitite se depărtează și merge să denunțe faptul. Peste câte-va minute un grup de temniceri se apropie de ușe.

— Ieși! strigă unul din ei.

Svîtici iesă, și în fața sa vede patru bestii cu frînghii în mâini. Unul din ei năvălește peste arestant și ’i leagă mânele cot la cot, apoi strânge nodul dm toate puterile. După ce această operațiune s’a isprăvit, temnicerii ’l aruncă îndărăt în carceră.

In curend mânile sale se învinețesc și amorțesc — durerea din ce în ce devine mai atroce.

— Svîtici! se aude vocea slabă a lui Alexandroff.

— Ce aî? ’l întreabă nenorocitul.

— Imi e foarte rSu. Te rog bate la ușe.

Svîtici începe a bate în ușe cu picioarele, de oare-ce mânile sale sunt legate. E-choul duce departe prin toate coridoarele resunetul acestor lovituri. In fine temniceri! aud lovituri, și vin spre ușile carcerilor.

— Deschide ușa Iu! Alexandroff; cală-ule, el moare!

Și când s’au deschis acea ușe, temniceri! au găsit acolo un om fără simțire. Speriat! că ’lau prea chinuit, mizerabili! începură a turna apa cu găleata peste densul. In fine bietul arestant își capătă, con-sciința de sine, slab ca un copil, a început a plânge, precum plâng copii!

— De ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu ? Omorîți-m& mai bine! zice el temnicerilor.

— Haide, nu mai plânge. Liniștește-te ; directorul ne a poruncit, ce să facem noi, te am legat, pentru că așa ordin ni s’a dat.

Svîtici asculta în carcera sa, și sângele ferbea în vinele sale; crieri! lucrează și caută soluție, pentru a scăpa dintr’o stare de trai nesuferită.

—Chemați la mine pe directorul: strigă el.

Temnicerii ’I scot din cameră, ’l desleagă, și se duc, pentru a chema pe miserabilul lor stăpân.

Iată ’I c’a venit.

— D. director, am o rugăciune a v6 face, zice Svîticî; rugăciunea mea e lesne s’o îndepliniți. Ye rog, dați ordin să mă ucidă Aceasta e lesne de făcut, e foarte lesne. Nimeni nimic n’are să afle, veți putea declara c’am murit. Ve rog faceți această bunătate ; dacă mai credeți nițel în Dumnezeu, dacă aveți ceva sfint pe păment, faceți ca să fiu ucis!

Svîtici nu înțelege ce cere, nu pricepe că cererea sa e imposibilă, din contră în mintea sa realisarea cererei se pare așa de naturală, așa de simplă.

— Asta nu o pot face! rSspunde bestia; dar a vS libera din carceră pot.

Duceți-’I în chilia sa! ordonă el temnicerilor.

Și ambii nenorociți, schiloziți, plini de vînătei, slabi și prăpădiți, sunt duși de temniceri îndărăt în chiliile lor.

In celula sa solitară zace nenorocitul Mișkin. Dorul de libertate ’l consumă încetul cu încetul. Dar ori-ce speranță—de mult de mult deja a dispărut pentru densul.

— Ce fel, nu mai e scăpare? se întreabă acest om energic și plin de vlaga vieței. Așa dar trebue să mor, să mor de o moarte bună, care va dura ani întreg!?... Atunci mai bine să me sinucid! Dar să mor așa, fără nici un folos pentru tovarăși! mei de suferință!.... Mai bine să fac ceva, care să le ajute, să me sacrific pentru în-bunătățirea soarte! lor.

Așa cugeta Mișkin. După mai multe nopți nedorminte, crierul seu găsi în fine o ho-tărîre. A se sinucide—e stupid, cînd cu prețul vieței poți face un bine. Să fac dar un bine, pe care ’l voi plăti cu viața.

Și Mișkin începu a merge fie care Duminecă la biserică.

Pentru ce ?

El aștepta, ca să întâlnească acolo pe directorul Copnin, care de la o vreme se ferește de arestanții politici, și nu mai visi-tează coridorul lor. E zi de serbătoare. Mișkin e la biserică, el așteaptă. Și pentru astă dată nu în zadar. Directorul temnițe! e în plină uniformă la paradă, cu decorații pe piept intră în biserică. El ascultă serviciul divin, ’ș! face mereu cruce, se închină —fără a pricepe măcar că stă înaintea i-coanei aceluia, care a fost arestat, legat, bătut și chinuit pentru că a cutezat să zică, adresându-se către cei fericiți și ce! puternic!: «Yat voue celor ce sunteți să-tui, că veți flămânzi; va! bogaților, că ați primit răsplata deja,» iar adresându-se către cei prigoniți a zis: «.fericiți veți fi când oamenii ve vor uri și când vă vor prigoni, și ve vor batjocori și vor scoate numele vostru ca reu. Bucurati-ve înir’acea si, că iacă plata voastră mare este în ceruri /»

înaintea rectiniei pentru sănătatea familie! imperiale, sluga credincioasă a despotului se apropie cu evlavie pentru a săruta crucea celui restigmt. Imediat dupe densul merge Mișkin.

Directorul sărută crucea și se întoarce drept spre arestant; acesta ’l privește în albușul ochilor și... ’i aplică o palmă, care răsună în biserică.

— Mișelule, cum cutezi tu a mai săruta crucea! zice Mișkin.

Directorul rămâne o clipă ca tresnit, apoi ridică bastonul, și în biserică începe a lovi pe arestant peste cap. Sângele țiș-nește, omul cade jos. Dar furia sălbatică la vederea sângelui turbează, el se aruncă asupra victimei sale, o calcă în picioare și din gura sa spurcată iasă înjurie cele mai grosolane.

Și aceasta în biserică, alături cu preotul care ține în mână crucea.

Muscalii sunt pravoslavnici — dar n’au avut nici o dată și n’au nici acum, acea stimă profundă pentru religie, care caracte-risează cele-l-alte popoare creștine. Creștinismul rusului e cu desevârșire superficial. Dumnezeul seu e un ce concret, real.

De aceia tocmai, în Rusia sunt mii de moaște sfinte, de icoane făcătoare de minuni, de aceia rușii cred că Țarul lor e în ade-ver represintant al lui Dumnezeu pe păment.

Acoperit de sânge, fără conștiință Miș-kin e tîrît din biserică afară în curte; aci după porunca directorului ’i se pun fiare la picioare, apoi nenorocitul e aruncat în carceră.

Luând hotărîrea de a da o palmă directorului temniței, Mișkin avea în vedere că va fi dat imediat în judecată, și că—de sigur—va fi condamnat la moarte. Calculele sale, pentru astă dată, cel puțin, nu s’au realisat. Guvernul a ordonat ca Mișkin să fie trecut drept un nebun, și să fie trans ferat din acea temniță în fortăreața de la Schluselburg.

Restul biografiei acestui valoros luptător pentru libertatea poporului rus, cetitorul îl cunoaște deja.

Guvernul deșertă în fine temnița de lângă Charcof de arestanții politic! înebuniț!; dupe Bocearoff, a dispărut de acolo Plotnicoff, apoi nenorocitul meu amic Donetsky, apoi Mișkin. Ce! r&mași, credeau că tovarăși! lor de sigur au fost în fine transportat! în Siberia, iar groasnica Siberie în iadul lor li se înfățișa ca un fel de El-do-rado, pentru sufletele lor chinuite în închisorile celulare.

A trecut vara, a venit iarăși toamna cu ploile sale, cu cerul s&u posomorât, cu nopțile de toamnă, când spre dimineață începe a cădea o brumă deasă. Tusa lui Dia-coff deveni mai tare. Bietul bolnav nu ma! avea forțe de a ieși la plimbare. Numai când soarele se ridică, și începe a încălzi pămentul umed, doi arestanți ordinari scot pe sub-soară pe nenorocit și ’l așază afară pe o laviță, unde el șade înghemuit, cu privirile sale stinse privind în spațiu.

E noapte. Ploaiă mărunt, și arestanți! de prin chiliile lor ascultă în tăcerea nopței cum cad picăturile de ploaie peste geamurile ferestre!, cum suflă vîntul, urlând în coșurile temniței. Dar iată se aude un plâns sfîsiitor.

— Cine plânge, acolo ? întrebă pe temnicerul de serviciu un arestant.

— Diacoff! respunde acesta.

— De ce plânge?

— D’apoi, știu eu!

— De ce nu ’l întrebi? Fie-ți soarta blestemată, nu ești și tu om ca să al puțină îndurare pentru un om ca tine !

Temnicerul simte un fel de remușcare de conștiință, el se apropie de ușa chilie! Iu! Diacoff, și ’l întreabă ce are.

Bolnavul șade pe pat, mânile sale uscate sunt neputincioase pentru a ’l servi. El vrea să beie apă, ’! aci, lîngă dînsul, dar vai, bolnavul nare putere să întindă mâna, pentru a lua cana.—Și nimeni lingă densul.... nimeni. In adăstarea morțe!—el plânge, plânge amar, și lacrimile curg șiroae pe obrajii sei uscați.

A! aceste singure lacrimi a victimei nenorocite — în curînd, foarte în curînd le va plăti tiranul cu sângele seu. Și sângele sSu se va închiega, dar lacrimile lui Diacoff nu se vor usca, căci fie-care din aceste lacrimi va striga: rSsbunare!

A două zi, vecinul muribundului, ares-tantul politic Svîtici, scrisese următoarea pe-tițiune către directorul temniței:

Domnule Director,

Zilele lui Diacoff simt numai ate In cuiend el va deșerta ehdia sa, dai la patul seu de moaite, dînsul n’aie pe nimeni, ca sa 1 îngiijeasca E gieu de a muu în floarea neței, dai o și mai gieu de a muu în celula solitaia a unui ocnaș Daca mai arde o smguia schmtee în sufletul vostru, apoi în numele acestei schintei sfinte, permiteți-nn ca să îngrijesc eu pe nenoiocitul meu tovareș în ultimele zile ale vioței sale

V. Syîtlci.

La această scrisoare Svîtici n’a primit nici un răspuns. Din altă parte însă, directorul, se vede că simțind și el ceva în sufletul său de călău, porunci ca în chilia lui Diacoff să fie adus ca îngrijitor al bolnavului un arestant ordinar. Si în adevăr, a două noapte chiar un arestant moșneag, încărunțit în temnițe, deveni îngrijitorul muribundului.

Noaptea aceasta a fost liniștită. In coridorul temniței sforăia temnicerul de pază, adormise și bătrânul arestant lângă patul muribundului In gemulețele ferestruelor bă-tea monoton ploaia de toamnă. De o dată parcă atins de curentul electric se ridică în picioare moșneagul.

Ce să fie? Ce s’a întâmplat?

Privirea lui cade peste bolnav, și bătrânul vede că Diacoff a murit...... Cu mâna tremurândă moșneagul ’și face cruce și se apropie de pat.... da, a murit! Degetele sale grosolane apasă ploapele, și ele se închid peste ochii cari nu mai văd.

Dupe aceasta bătrânul se așază iară-și pe scăunașul seu de lemn, apoi aruncă o privire pătruzătoare spre ușe. Instinctele rele, resultatul unei vieți, sau desceptat în sufletul bătrânului criminal... El se scoală de pe scăunașul său și pe furiș se apropie de cadavrul arestantului politic; acum mâinile sale scotocesc pe sub pernă, sub plapoma, în buzunarul halatului—nimic. Arestantul n’are parale... și de unde să fi avut ?! Moșneagul nu se încrede, și des-vălește cămașa de pe pieptul cadavrului —o iconiță de argint, binecuvântarea mamei râpausatului, strălucește atârnată la gât. Bătrânul criminal se teme de sacrilegiu... dar, el rupe de pe gâtul cadavrului acest scump odor, și ’l ascunde în buzunar. Asemenea tot în buzunar ascunde densul și trei patru bucăți de zahăr, pe cari le găsește pe mescioară.

In acest moment prin gemulețul de la ușe privește înlăuntru temnicerul.

— Ce e acolo? întreabă densul.

— Arestantul politic a murit! râspunde bătrânul.

— Dumnezeu să ’l ierte!.. Rămâi acolo, până dimineață nu ’l vom scoate afară.

A doua zi dimineața directorul visită chilia lui Svîtici.

— Am primit petițiunea, zise el.

— Atunci, poate că ’mi veți permite ca să îngrijesc de Diacoff?

— Asta nu o pot face... dar

— Dacă nu puteți, apoi cel puțin avizați pe guvernator despre starea lui.

— E de prisos, pentru că Diacoff a murit astă noapte.

Pentru a nu respunde lui Svîtici, directorul așteptase moartea lui Diacoff, pe care anunțându-i-o, a crezut că se resbună în contra lui Svîtici, pentru modul cum a lost scrisă petițiunea lui.

TERORIȘTII

Teroriștii

Ieșind din iadul înohisorei celulare, condamnații politici, adică aceia dintre ei cari n’au înebunit sau n’au perit de oftică sau alte boale, sunt expediați în ocnele Siberiei, și mai cu seamă în minele închisoarei de la Kara. Acolo îi aștepta moartea sigură, căci acolo totul e combinat în așa mod, în cât organismul cel mai puternic se va sdrobi de împrejurările imposibile pentru traiul omului.

Până vor sosi condamnații politici la destinație, lunga cale spre ocnele Siberiei va fi semănată cu cadavrele lor. O cale de 8000 kilometre; în lanțuri e fie-care, făcând pe zi câte 25 de kilometre. Acești nenorociți vor face lungul lor drum în curgere de luni întregi, pășind prin noroi, trecând valuri, prin apă până la brâu, sub ploaie și ninsoare, dormind în drum în niște temnițe umede, murdare, abia hrăniți, abia îmbrăcați, tifosul, febra tifoidă, catarul de stomach și de căile respiratoare — în curând vor decima șirurile lungi ale victimelor despotismului muscălesc.

Și suspinele acestor victime, lacrimele lor — din fundul ocnelor, din chiliile solitare ale temnițelor, din pustietățile țărei Iacuților, vor striga răsbunare !

Și la acest strigăt vor răspunde tovarășii celor căzuți.

Precum a văzut deja cetitorul, mișcarea socialistă s’a început în imperiul rus cu propaganda liniștită și loială a ideilor umanitare. Începând la 1872, imediat după conspirațiunea Neciaeff, această mișcare purcedând din Zürich a trecut la Petersburg, și de acolo s’a revărsat peste imperiul întreg.

Îmbrăcați în suman țărănesc, cu toiagul în mână, cu desagi plini de cărți pentru popor pe umeri, tineri și tinere, proseliți ai socialismului apusean au mers în popor pentru a ’l lumina și a ’l chema să se ridice în contra impilatorilor săi. Mișcarea aceasta «în popor» creștea mereu, și pe la 1874 a îmbrățișat imperiul întreg.

Guvernul muscălesc speriat de ea s’a năpustit asupra propagandiștilor utopiști a iubirei și frățirei cu toată rigoarea legilor sale draconiene. In curând toate temnițele statului s’au umplut cu propagandiști.

Perzînd terenul prin sate, din causa perse-cuțiunilor guvernului, propagandiștii se întorc în orașe, unde urmează propaganda lor printre muncitorime, dar în curend și aci ocârmuirea îi arestează, și propaganda se închide.

Aceia din socialiști, cari au rămas în libertate văd neputința de a urma cu propaganda, din altă parte din fundul temnițelor le vin mereu știrile cele mai groasnice. Guvernul despotic, de frica socialiștilor pacinici, și-a perdut capul — el chinuește, ucide pe cei arestați.

Să meargă înainte pe calea unei propagande pacinice a ideilor? Era cu neputință; să înduri cu supunere chinurile și persecuțiunile din partea guvernului, era peste firea omului.

Era firesc, era logic, să arăți acestui guvern semi-sălbatic, că cei cari știu iubi, știu de asemenea și să urască!

Și iată că în ziua de 24 Ianuarie 1878, un glonț a isbit drept în piept pe prefectul poliției din Petersburg, generalul Trepoff. Acest glonte de revolver a fost un avis prealabil guvernului despotic.

Din acest moment s’a produs o mișcare în sînul partidului nihilist. Fruntașii partidului se convinseseră, că este absolut cu neputință de a lucra pe o cale pacînică într’un stat absolutist, că înainte de a se deda activităței puraminte culturale în sînul poporului, e necesar să revendici cel puțin drepturile constituționale.

Dar a nădăjdui că un autocrat va da de bună voie Constituțiunea — e o copilărie. Trebue deci să silești pe despot să abdice de prerogativele puterei absolutiste.

O dată această convingere pătrunsă în conștiința fruntașilor, ea a fost în curând împărtășită de partidul întreg.

Propaganda socialistă în popor a fost desființată, răspândirea cărților în popor prin pătura cultă a societăței a încetat; toate sforțările partidului s’au îndreptat asupra unui singur punct—asupra ocârmuirei.

Organisațiunea federalistă a grupurilor s’a topit încetul cu încetul, pentru a forma un partid monolit, menit a da piept cu organisațiunea centralistă a statului.

În vîrful imperiului rusesc stă Țarul.

În vîrful partidului nihilist s’a pus un Comitet executiv.

Țarul e absolut, și Comitetul executiv va fi absolut.

Țarul condamnă la moarte, și Comitetul executiv va condamna la moarte.

Care pe care?

Și iată, ca printr’o mișcare a baghetei miraculoase, apar pe câmpul de luptă niște figuri sombre, înzestrate cu o energie și cu un caracter fără seamăn în istorie. Acești oameni execută hotărârea comitetului executiv — apoi dispar de pe scenă.

Guvernul vede cu oroare cum cad, loviți ziua ’namiază mare, în mijlocul orașului, pe stradele cele mai frecuentate, fruntașii săi: în Petersburg moare, lovit de un pumnal drept în inimă, amicul Țarului, general șef al gendarmilor imperiului, Mezentzeff, pentru că a îndrăsnit să desbrace până la pele pe doue fete arestate; Ia Charcoff, cade mort prințul Krapotkin, guvernatorul general, pentru că a ordonat să fie chinuiți condamnații politici în temnița celulară la Charcoff, cade ucis generalul Heiking, pentru că a torturat pe arestanții politici, la Odesa moare ucis generalul Strelnicoff, pentru că a batjocorit pe niște femei arestate, moare Niconoff, Reinștein, mor o droaie de spioni...

Ca răspuns la aceste acte de răsbunare, Țarul proclamă stare de asediu și dă puteri discreționare guvernatorilor. De la un capăt al imperiului până la altul se înalță spânzurătorile.

— Moarte pentru moarte! proclamă din partea sa comitetul executiv — și condamnă la moarte pe Țar.

În ziua de 2 Aprilie 1877 Solovieff trage cinci focuri în contra autocratului, si nu-l nimerește.

La 5 Februarie sare în aier palatul de iarnă, ucizând 10 păzitori și rănind 58 alți oameni, dar Țarul rămâne neatins.

In fine, în ziua groasnică de 1 Martie 1881 autocratul cade sfîșieat de o bombă.

Aceste acte de răsbunare au consumat forțele partidului, tot ce a fost în sînul său mai fanatic — a perit.

Și astăzi în vastul imperiu al Țarilor domnește o tăcere de mormânt, o liniște lugubră, semnul unei fortuni viitoare.

Propaganda în armata rusească

În curent cu tot ce se petrecea în Rusia, eu unul cu tovarășii mei vedeam bine că propaganda prin scris trebue să înceteze, ne mai având factori pentru răspîndirea cărților revoluționare. A scrie și a tipări pentru publicul voiager prin Europa, a răspîndi cărți și broșuri printre rușii cari petrec pe la băi și la Paris — era o ocupație care nu ’mi surîdea de loc.

Mă hotărîi dar să mă retrag din mișcarea revoluționară din imperiul rus și să mă stabiliesc în Patria-mumă, sacrificând restul vieței mele copiilor, căci eram căsătorit.

Lăsai tovarășilor din Geneva tipografia și mă pregătii de plecare. In ajunul plecării însă avui o convorbire cu stimatul meu amic, răposatul Mihail Dragomanow.

În această convorbire dânsul vroia să mă convingă că fac rău de părăsesc mișcarea, că fără mine va înceta «Obșcina» și tipografia va trece în mâinile grupărilor centraliste, adică a rusofililor, că terorismul nu va putea dura lung, și îară-și va fi necesitate de a scrie și tipări pentru luminarea popoarelor subjugate de Rusia. Dânsul avea dreptate, dar dreptatea ce o avea privea direct pe Ruteni, pentru cari lucra el. In adevăr, Dragomanow deșteptă un curent puternic de naționalitate prin poporul rutean atât în imperiul moscovit cât și în Austria, opera sa roditoare a dat deja fructe, și un curent naționalist îmbrățișează pătura cultă a acestui valoros popor slav. Dar eu, basarabean, ce rol mai aveam în toate astea ? Și apoi, gândindu-mă bine la starea desperată a lucrurilor în Basarabia, evenimentele din Orient, mă atrăgeau. Res-belul era în toiul său, 300,000 de ruși ocupau România, granița de la Prut aproape nu exista, iar eu aveam la disposiția mea mii de kilograme de cărți și broșuri revoluționare.

Speranța de a putea răspândi aceste mormane de cărți în rândurile armatei, de a putea să le strecor In Basarabia — mă tentase așa de mult, în cât hotărîrea mea deveni nestrămutată.

Consimții însă să ajut pe Dragomanow în transportarea cărților rutenești atât la Lemberg, cât și în Ukraina muscălcscă, asemenea luai asupra mea și o însărcinare foarte delicată pentru amicii săi din Lemberg.

Pentru a putea trece însă nesupărat imperiul austriac cu cuferele pline de cărți rutene, îmi trebuia pașaport și alte hârtii. Mulțumită unui prieten al lui Dragomanow că pătai un pașaport legal pe numele baronului von Witte, actualul ministru de financie în Rusia; asemenea tot pe numele acesta am mai priimit și un bilet de cl I de liber-percurs pe toate căile ferate ale Europei. Baronul von-Witte, p’atunci era un simplu Director al căilor ferate din sudul Rusiei, și hârtiile sale au fost date de dânsul unui prieten al său, pentru a duce pe o doamnă în străinătate. Prietenul său fiind un amic al lui Dragomanow, mi le dete mie.

Așa dar luai rămas bun de la amicii mei și plecai singur, fără familie, avend ca bagagiu niște cufere mari și grele, pline cu cărți. În Bavaria observ că biletul meu de drum de fer produce oare-care impresie asupra impiegaților căilor ferate. Titlurile mele de pe bilet făceau pe șefii de tren să mă salute cu mare ceremonie.

La Münich, directorul căilor ferate, aflând că în tren se află baronul von-Witte, veni să ’mi strângă mâna. La Viena și mai bocană: Directorul Staats-bahn-ului mă pofti în apartamentul său, și se întreținu cu mine despre noua cale ferată spre Sevastopol, care se construia p’atunci.

Nu știu ce impresie am făcut asupra acestor domni, dar surîdeam când me gândeam numai, că marele demnitar rus n’are în bagagiul său alt ceva de cât cărți, și cărți revoluționare.

Mulțumită biletului meu de cale ferată pe întregul meu drum nicăiri n’am întimpinat absolut nici o pedică, ceia ce demonstra că plecarea mea din Geneva a fost bine mascată, așa că spionii ruși de acolo n’au descoperit disparițiunea mea bruscă.

Ajungând la Lemberg, îndeplinii comisiunea perfect, apoi ușurat de două cufere mari și patru colete, plecai din Cernăuți spre Suceava. Aci nu ’mi mai venea să mă presint la graniță în calitate de șef al căilor ferate din suclul Rusiei, și arătai un alt pașaport pe numele unui caucazian Aywazow. Cu ajutorul acestui pașaport în toată regula trecui granița, însă fără cărți, căci le expediasem cu mare vitesă la Iași.

La Iași, întâiul lucru care 'mi bătu la ochi și făcu asupra mea o impresie dureroasă, au fost geandarmii ruși de pe la gară. Inima mea de român basarabean se strânsese de durere, văzând p’acești militari călcând pământul sfînt al României.

Biată țară! Dușmanul ei secular, inamicul ei cel mai redutabil, care de secoli sub masca unui amic o pândește pentru a o înghiți, era acum în inima țărei, ca aliat, ca tovarăș pe câmpul de luptă!

La Iași descinsei direct la Eugen Lupu, pe care 'l însărcinasem cu scoaterea cărților de la vamă.

Abia sosii, și aflai deja lucruri triste. Unii din tovarășii mei, basarabeni stabiliți la Iași, de frica rușilor, cari au intrat în țară, se speriaseră în așa mod, în cât au crezut de cuviință să îngroape în pământ sutimi de kilograme de cărți, trimise de mine din Elveția. Unul din acești basarabeni, d. V — a mers cu frica în sîn până acolo, în cât nu s’a mulțumit de a îngropa în via sea cărțile mele, ci a mai turnat și apă peste ele, ca să putrezească mai iute. Aflând despre această barbarie adevărat muscălească, am mers imediat de am desgropat cărțile și le am scos la lumina soarelui. Apoi, după ce le uscasem bine, am împachetat totul, expediându-l post-restant la Galați, ca de acolo să treacă prin Reni în Basarabia.

După câte-va zile de ședere la Iași plecai direct spre București, pentru a mă întâlni acolo cu doctorul Zubcu-Codreanu.

Pe amicul meu ’l găsii instalat într’o mică odăiță din strada Teilor, închiriată la căpitanul Groază. Mă oprii la densul, pentru că ’mi era incomod să descind la vr’un otel.

Peste câte-va zile sosiră din Iași și coletele mele cu cărți. Pentru a nu atrage atențiunea poliției rusești asupra noastră, hotărîrăm primo de a nu merge în persoană la gară pentru a le scoate, secundo de a nu le transporta la domiciliul nostru.

În această privință ne a scos din încurcătură răposatul doctor C. Stanceanu, care p’atunci era intern la spitalul de copii din strada Deaconeselor, pe unde acum se află ministerul de instrucție. D. C. Stanceanu s’a dus la gară, a scos coletele și le a transportat la spital, unde le a descărcat în odaia sa, cu prealabila învoire a șefului său, răposatul d-ru Sergiu.

Așa dar, lucrurile au mers până acum de minune — aveam un ajutor ne bănuit de poliția muscălească, aveam și un depou sigur. Restul a mers și mai perfect. Peste două-trei zile inundasem cu cărțile revoluționare librăriile din capitală și din provincie; — ofițerii ruși avizi de a pune mâna pe fructul oprit năvăliră asupra acestei mărfi cu așa furie, în cât două-trei săptămâni au cumpărat de la Graeve & Solozi etc. absolut tot ce am depus p’acolo. Această isbândă mă încurcase întru cât-va; depoul meu se topea vădit, și ’mi era ciudă că nu m’am aprovisionat mai bine. Din încurcătură însă m’a scos Dragomanow, care, calculând bine că coletele luate cu mine în curând se vor epuisa, ’mi espediase imediat ce a priimit știrea despre sosirea mea fără accidente în Romania, peste 800 chilograme de cărți.

Între cărțile și broșurile ce am priimit peste câte-va zile, găsii și niște esemplare a broșurei lui Dragomanow: Les turcs du dedans et du dehors. O broșură de actualitate, care s’a cumpărat ca pâinea caldă în mii de exemplare de către rușii ce mișueau prin România.

In această broșură Dragomanow adresându-se Rusiei, care se fălea că luptă pentru desrobirea popoarelor slave de sub jugul turcesc, zice:

«Înainte de a ne gândi la alții, să ne liberăm noi înșine de principii, de practica și constituțiile turcești, precum și de guvernul a la turque, care există la noi.» Apoi mai departe:

«Ceia ce ne revoltă la turci, există în tocmai și la noi în Rusia: avem mizeria cumplită a poporului, datorită birurilor apăsătoare, datorită unul sistem de imposite, care face să se stoarcă dela țăran toate cheltuelile statului. Țăranul din Rusia e un adăverat raia ; avem arbitragiul înspăimântător al agenților puterei, absența complectă a garanțiilor pentru siguranța și libertatea individuală; dar mai avem și un ce, pe care Turcia nu ’l are —intoleranța religioasă și națională. Aceste rele sunt așa de vechi la noi și noi ne am obicinuit așa cu ele, în cât le privim deja cu o nesimțire complectă, și nu ne mai turburăm de loc. Când s’au produs mișcările în Herzegovina, fiind provocate din motive agrare, tocmai atunci am avut și noi în diferite părți ale imperiului niște disordine agrare. Districtul Cigirin, de pildă, a fost despopulat și schimbat într’o pustietate de armată rusă; același lucru s’a întâmplat în guvernămintele Voronej, Cernigov etc. Aceste disordine agrare de atunci, s’au mai repetat în alte părți, producând o adevărată foamete. Apoi, în ultimii ani mii și mii de persoane au fost închise în cazemate ucigătoare, mii de persoane au fost exilate pe cale administrativă, condamnări barbare s’au pronunțat într'o scrie lungă de procese politice. O tînără fată de 17 ani, o copilă, a fost condamnată la muncă silnică în ocne, pentru o broșură socialistă, care circulă cu miile de exemplare în Europa, fără a înspăimânta pe cine-va. În făgașul cruciadei noastre în contra Turcilor și a Maghiarilor, avertismente curgeau șiroae asupra presei, cinci ziare au fost suspendate și mai multe suprimate — și vai, d. Gorciacoff afirma p'atunci că în Rusia presa e liberă. În momentul când am plecat pentru a mântui pe slavii, limba polonă era interzisă în Polonia; tipărirea cărților în limba ruteană oprită, limba română în Basarabia interzisă, — nici o carte în această limbă n'are voie să treacă granița; era chiar oprit de a cita în lucrările istorice textul documentelor în această limbă; ba chiar cântecele în limba ruteană fură interzise. Schismaticii în zadar așteaptă libertatea conștiinței, proseliții lor zac în temnițele statului. Dăunezi o lege nouă a fost proclamată pentru a întări guvernamentele din provincie, acea lege infamă pune la discreția guvernorilor libertatea, cinstea și averea oamenilor. În fine, probabil pentru a răspunde musulmanilor din Balcani, s’a interzis fetelor musulmane de a deveni profesoare.....

«Într’un cuvânt, un stat în care sub forma autocrației domnește un arbitragiu administrativ înspăimântător, unde privilegiile de clasă există chiar în sistemul impositelor, unde domnește sistema de rusificarea silită a tot ce nu e rus, unde biserica se sprijinește pe knut, vergi și baionete, unde nu există nici urmă de libertate individuală — un asemenea stat nu poate să susție causa sfânta a libertăței popoarelor slave din Turcia.

«...Influența unui asemenea stat asupra slavilor liberați de sub jugul turc nu poate să fie de cât funestă, și nu va produce printre șerbi și bulgari etc. de cât o ură, care lesne va îmbrățișa nu numai guvernul rus dar și întreaga națiunea rusă.»

Am citat aceste cuvinte dintr’o broșură a lui Dragomanow înadins, pentru a arăta cetitorului cât de prevăzători am fost noi, refugiații politici, cât de bine am prevăzut că cu «ură» în contra națiunei ruse se va isprăvi fățarnica emancipare a bulgarilor de sub jugul otoman, făptuită de Țarul muscălesc. Ce e drept, pentru a prevedea aceste lucruri — a fost cât se poate de ușor, căci fie-care din noi, refugiații politici din Rusia, cunoșteam bine istoria imperiului rus, cunoșteam perfect caracterul familiei Romanoff (sau mai exact zis a familiei Schleswig-Holstein), cunoșteam în fine factorul politic al Rusiei moderne — societatea rusă. Despre această societate broșura lui Dragomanow Les turcs du dedans et du dehors ne dă următoarea caracteristică imagine fidelă:

«Societatea rusă, educată de un asemenea guvern, nu prețuește mai mult de cât dânsul, și despre dânsa ’și poate face oricine o părere exactă după voluntarii noștrii, cari au plecat în Serbia, pentru a susține causa sârbilor în răsboiul cu turcii.

S’a iertat acestor voluntari beția lor «oribilă, li s’a iertat iregularitatea, lipsa de scrupule în cestiuni bănești, clar mai era și alt ceva. Majoritatea acestor voluntari era din ofițeri, formați la Caucaz într’o școală de arbitragiu și de violență fără seamăn, formați în Polonia, și așa mai departe. De aceia tocmai în curgerea câtor-va luni cât a durat resboiul sârb, s’a desfășurat de-a lungul Dunărei albastre, a Savei și a Moravei, un sistem monumental de pălmuială și de sfărâmarea măselelor. Lumea întreagă — soldații și țărănii, studenții universitari, profesorii de colegiu, sârbi și bulgari, au fost supuși acestui procedeu de civilisare muscălesc.

«Cu ajutorul pumnului ofițerii ruși au crezut necesar să învețe pe slavi arta militară; și nu numai acești ofițeri, dar și ziariștii ruși, cari au plecat în Serbia, n’au bănuit măcar că sârbii și chiar bulgarii, au conservat sub jugul otoman un simțimânt de libertate, inviolabilitate și demnitate individuală mult mai vie, de cât posedăm noi aceștia, cari ne am obicinuit cu despotismul nostru, cu poliția noastră și cu cinovnicia noastră. Acești ofițeri și jurnaliști ruși n’au priceput că în Turcia, mulțumită stărei primitive a tiraniei musulmane, s’a păstrat mult mai multă egalitate civică și libertate individuală de cât la noi în Rusia, și că mai cu seamă în Serbia, unde o generațiune întreagă a fost deja educată sub regimul libertăților Constituționale, un asemenea sistem de sfărâmarea fălcilor era imposibil. Sârbii și Bulgarii n’au putut prin urmare să vază în voluntarii noștri, în așa zișii lor liberatori, de cât pe bași-buzucii ruși. Și ce să mai zicem, după aceasta, despre acei scriitori și oamenii de stat ai Rusiei, cari vorbesc acum de liberarea altor slavi—slavilor din Austria, slavilor din Ungaria, slavilor din Prusia și chiar din România? Până va exista regimul turcesc la noi, este ridicol de a se deschide măcar gura pentru a cere liberarea fraților slavi, cari locuesc în Austria, Germania și România. Slovacul, oprimat de Maghiari, ba chiar și jidanul din România, se bucură de mai mare libertate nu numai individuală, ci și națională, de cât rusul în Rusia; nu mai vorbesc de polonezi, ucraineni, moldoveni și caucazieni, dacă nu posedă aceste lucruri chiar membrii rasei dominătoare. Locuitorul Moscovei, care nu poate face un pas fără permisiunea poliției, un representant al presei ruse, a presei patriotice muscălești chiar — după un semn al celui de pe urmă agent polițienesc, adese ori dispare cu patriotismul său, cu averea sa, cu întreaga sa muncă, fără ca rudele lui să poată afla ceva despre dânsul.»

Broșura aceasta, o repet, a fost respîndită de mine în mii de exemplare prin ofițerimea rusă, asemenea mult s’a citit ziarul «Obșcina», broșurile și cărțile revoluționare, aduse din Geneva, Adese ori am fost martor ocular, cum la Graeve în librărie se înghesuia lumea militară, pentru a cumpăra cărțile depuse acolo. Compturile mele cu librarii se urcă în câte-va săptămâni la suma de peste câte-va mii de lei, cu toate c’am lăsat librarilor un rabat de 50%.

Această aviditate a muscalilor de a se adăpa la isvorul cuvîntului tipărit liber de ori-ce cenzură, în curând a atras asupra sa atențiunea geandarmeriei muscălești.

Generalul Drenteln interveni pe lângă guvernul român, cerând ca să se interzică librarilor de a vinde cărți rusești, oprite de censura rusească. La această cerere a șefului militar rusesc din București, guvernul liberal a răspuns că nu poate interzice nimic, de oare ce după constituțiune cuvîntul tipărit e liber în România, dar că autoritatea rusă poate lesne să ordone supușilor săi de a nu cumpără cărți interzise.

Sfatul politicos și sarcastic al guvernului nostru a fost priimit de generalul Drenteln, și un ordin a fost dat ofițerilor de a nu intra măcar prin librăriile unde se vând cărți ruse oprite.

Lucru firesc, că de la data aparițiunei acestui raport, vînzarea cărților a slăbit. Regretam mult această împrejurare, dar misiunea mea nu se mărginea p’atunci numai la organisarea vînzărei prin librari a cărților revoluționare.

În armata rusească eu și amicii mei aveam mulți prieteni, mai cu seamă în corpul medical aveam chiar tovarăș! de pe băncile Academiei medico-chirurgicale din Petersburg, Au trecut ani d’atunci și toți acești tovarăși erau acum doctori militari, unii având chiar grad de maior și de colonel.

M’am întâlnit cu acești tovarăși la București, la Iași, la Ploești. Întâlnirea a fost cât se poate de prietenească. Am vorbit de multe lucruri, și la urmă am convenit că, folosindu-se de situațiunea lor ei sunt datori moralicește a mă ajuta în misiunea mea.

Și iată că cu ajutorul acestor tovarăși am început a răspândi prin cercurile militare cărțile și broșurile mele.

În curând am organisat niște transpoarte regulate de cărți în mii de exemplare, în următorul mod : Crucea roșie avea p’atunci trenurile sale speciale, cari circulau între Petersburg, via Ungheni, și Giurgiu. Medicii crucei roșii ’mi aduceau în strada Teilor cuferile lor de lemn înguste și lungi, văpsite cu culoare neagră și având dintr’o parte crucea roșie reglementară. Aceste cufere erau pline cu scame și bandaje — deșertam acest conținut sub pat, și umpleam cuferele cu cărți și broșuri. După această operațiune cuferele ajungeau în Rusia, fără nici o revizie pe la vămi. Un lucru însă me cam încurca : în curând odaia d-lui Zubcu-Codreanu se umplu cu o așa cantitate de scamă și bandaje, în cât siliți am fost să începem deșertarea ei.

În această privință ne-a ajutat mult răposatul C. Stanceanu. Cu ajutorul său și permisiunea d-rului Sergiu transportarăm vr’o două căruțe cu scamă la spitalul de copii, unde aceste obiecte intrară în usul spitalului.

In curând însă, lucru firesc, dintr’o parte din cauza unor greșeli făcute de noi, cari i sub regimul constituțional perdusem îndemânătnicia de a conspira și lucra în secret, din altă parte, din causa tovarășilor noștri, ofițerii ruși și medicii militari—poliția rusească dă de urma noastră.

Presența mea în România a fost prin urmare descoperită.

Și iată cum:

Într’o zi mergând pe strada Colței mă întâlnii cu un grup de militari ruși; de o dată din acest grup se desparte un colonel burtos și me privește țintă. Era cu neputință ca să nu ’l bag de seamă; îl privesc, și de o dată burtosul militar se repede la mine cu brațele deschise, și mă îmbrățișează, strigând:

— Amice, tu aici?

Era d. X., tovarășul meu de școală. Îl dojenii pentru manifestația prea publică a bucuriei sale, atrăgându-i atențiunea asupra grupului de militari, cari ne priveau.

Ne am dus împreună la dânsul acasă, unde găsii pe soția sa, care locuia pe timpul răsboiului la București. Aceste vizite ale mele fură descoperite de colonelul de geandarmi d. Nicolici.

Geandarmul mă pândise, și a descoperit în curând locuința mea. Din acest moment eram înconjurat de spioni ruși, atât eu cât și răposatul meu amic Zubcu-Codreanu. Firește însă, în curând noi am băgat de seamă aceasta.

Trebuia să luăm măsuri urgente, trebuia mai cu seamă să deșertăm locuința de cărți, cari acum zăceau grămadă în odaia noastră. Și apoi nu era de glumit. Rușii aveau o stipulațiune cu guvernul român, prin care aveau dreptul de a judeca și împușca pe ori-ce supus rus, găsit pe teritorul român. Lucru logic, că propaganda revoluționară în rândurile armatei pe timpul de răsboi — era o culpă destul de gravă în fața tribunalelor militare, pentru a fi noi siguri de pedeapsa cu moarte, în casul când am cădea pe mâinile rușilor.

Acestea toate ne puseră pe gânduri.

In curând amicul nostru, Constantin Dobrogeanu, refugiat politic și dânsul, fu furat într’un mod mișelesc de poliția rusească la Galați — și dus la Petersburg. Aceiași soartă ne aștepta și pe noi.

Sfătuindu-ne, că ce să facem, hotărârăm a schimba domiciliul, dar era deja prea târziu. Venind acasă, am observat că casele noastre cu No. 17 din strada Teilor sunt înconjurate de niște civili, cari în hainele lor particulare aveau prea mult aier de a fi niște geandarmi ruși deghisați. Cu toate astea intrarăm în curte și ne închiserăm în odaia noastră.

Spre seară auzim că cine-va bate la ușă.

— Cine e acolo ? întrebă d-rul Zubcu-Codreanu.

Aci șade farmacistul Codreanu? întrebă o voce.

— Sigur, că-i un spion! ’mi zise încet doctorul, și deschise ușa, ca să vază. In acest moment tocmai, în coridor ieși și d-na Groza. Necunoscutul era un om gros, roșcat, cu ochi vioi și pătrunzători.

— Am ceva să vă spui, în secret, zise dânsul, adresându-se către doctor.

— Dar pe cine căutați? ’l întrebă doctorul.

— Pe domnul farmacist Codreanu.

— Apoi nu sunt eu, căci eu sunt doctor Codreanu, iar nu farmacist.

— Nu face nimic, tocmai pe d-voastră vă caut.

— Atunci intrați în odaie!

— Pot să vă spui și aci?

— Ei bine, spuneți ce aveți de zis!

— D-nu Prefect al Capitalei Radu Mihai vă poftește la dânsul împreună cu tovarășul d-v. d. Arbore. Eu sunt inspector de poliție, mă numesc Nae Cristescu.

Am înțeles tot.

A nu merge la Prefect era cu neputință, dar și a ieși în stradă seara târziu, când știam că împrejurul caselor ne pândesce o droaie de spioni, asemenea era cât se poate de riscat. Hotărâsem să comunicăm inspectorului poliției faptul, fără însă a vorbi deslușit.

— Nu se poate, să venim mâine la Prefect ?

— Vă așteaptă acum. Și apoi, am aci trăsură. Însă nu vom ieși pe din față, căci p’acolo stau spionii ruși, și trăsura ne așteaptă în dosul caselor, unde e portița din strada Scaunelor.

În adevăr știam că există această portiță, care însă a fost închisă și bătută cu cuie, de oare ce nu se întrebuința.

— Dar portița aceea e bătută cu cuie.

— Am deschis’o deja! răspunse inspectorul de poliție.

Atunci vorbirăm franc cu trimisul Prefectului. Era vădit că poliția română era în cunoștință perfectă atât despre cine suntem, cât și despre faptul că suntem pândiți de spionii ruși.

— Mergem.

Și ieșirăm, urmați de d. N. Cristescu, prin portița din dos. La o distanța de câțiva pași ne aștepta o trăsură de piață. Ne așezarăm și pornirăm... Ca precauțiune d. Cristescu porunci birjarului de a face un mare ocol, trecând mai multe strade, apoi ne oprirăm în strada Plevnei, în dosul prefecturei de poliție, și intrând într’o curte, ieșirăm prin niște cotituri In curtea prefecturei. Aci ne aștepta Prefectul Radu-Mihai.

Introduși in cabinetul Prefectului, d. Radu-Mihai, pe care ’l văzusem pentru întâia oară, ne privi cu mare atențiune. Apoi adresându-se către mine, mă întrebă:

— D-v. sunteți Ralea-Arbure ?

— Nu, d-le, răspunsei eu, am pașaport...

— E de prisos să tăgăduiți... Știu că aveți un pașaport, pe numele de Aywazow, dar asemenea știu că sunteți Zamfir Arbore.

Și prefectul luă de pe masă un pachet gros de fotografii, și ’mi arătă o fotografie, a mea.

— Vezi, cât seamănă această fotografie cu d ta!... Și acest domn se numește Arbore! adăogă d. Radu-Mihai surîzend, apoi continuă:

— Rușii cer extrădarea d-v., adică a d tale și doctorului Codreanu. A vă extrăda ar fi o rușine pentru noi; sunteți români, de aceia am să vă scap, dar trebuie ca imediat să părăsiți Capitala. Ați văzut că sunteți înconjurați de gendarmi ruși, și la toate gările sunt răspândite fotografiele d-v ;

mie mi au trimis peste 90 de bucăți — ia d-le! și Prefectul ’mi arătă pachetul cu fotografii...

Dacă veți fi prinși, vă vor împușca. Ve dăruesc acest pachet cu fotografii, păstrându-mi numai una.

— Dar atunci cum voiți ca să părăsim Capitala, ne vor prinde imediat, zise doctorul Codreanu.

— M’am gândit la asta. Acum Cristescu, inspectorul meu, are să vă transporte d’aci, într’un loc, unde veți sta câte va zile, apoi am să vă pornesc spre Muntenia, pe unde nu sunt rușii. Acolo veți sta, până ce rușii se vor curăți din țară.

Am mulțumit Prefectului român, care ne scăpă de moarte sigură, și am rămas quasi-arestați la prefectura poliției. Noaptea, pe la unu, am fost transportați la spitalul de copii, unde d-ru Sergiu ne primi și ne instală într’o cameră particulară. Am stat la acel spital vr’o cinci-șase zile, apoi tot noaptea am fost porniți la Chitila, unde am luat trenul spre Pitești. La gară d. N. Cristescu ne oferi, din partea Prefectului câte 200 lei la fie-care.

— Mulțumiți d-lui Prefect, am răspuns noi, bani nu ne trebuesc, căci avem.

— Dar poate aveți puțini!

— Nu, avem destui bani!

D. Cristescu nu mai insistă, si luă de la noi rămas bun. Trenul porni spre Pitești...

Moartea lui Zubcu-Codreanu

În tren ne gândiam, încotro să mergem. La Curtea de Argeș aveam pe un prieten, d-rul Russel, refugiat politic ca și noi. Era firesc deci, să ne gândim la el.

— Eu plec la Curtea de Argeș! îmi zise în fine Zubcu-Codreanu.

Eu nu mă hotăream. Lăsasem familia la Ploești, într’o casă din strada Câmpina, unde se știa deja situațiunea mea. Nu, puteam s’o las neîngrijită și părăsită la discreția spionilor ruși, cari foarte lesne puteau să descopere refugiul ei. De aceia tocmai, înainte de a pleca, mă sfătuisem cu răposatul doctor C. Stanceanu, și dânsul mi propusese ca să aleg de refugiu satul

Bucova de lângă Ploești. Acolo era proprietar un amic al doctorului, d. C. A. Filitis. Trăind în casele proprietarului, aproape de Ploești, puteam la ori-ce moment să mă reped la familia mea. Această propunere ’mi conveni, și am rugat pe doctorul Stanceanu, să previe pe amicul sSu.

Pe drum spre Pitești luai hotărîrea de a merge la Bucova. Împărtășii hotărîrea mea amicului meu de voiagiu. El nu mă sfătuia să plec îndărăt, dar la urma urmelor ajungând la Ghergani și văzend că sunt decis a mă întoarce, mă sfătui ca cel puțin să nu plec cu calea ferată, unde geandarmii ruși m6 puteau aresta, ci via Tîrgoviște.

Așa am și făcut. Ne sărutarăm, ne luarăm rămas bun...... Vali nu mă gândeam p’atunci că nu ne vom mai întâlni nici o dată, că în curând moartea crudă va răpi din sînul nostru pe iubitul meu amic, și că eu.... eu voi fi acela, care va avea să’i scrie necrologul, pentru a vesti tinerimea din Basarabia, că cel mal bun, cel mai deștept și cel mai cinstit din fruntașii săi s’a stins.

La Ghergani luai diligența, și plecai spre Tîrgoviște, unde am și sosit, iar a două zi am angajat o trăsură cu patru cai, pentru a mă duce la Bucova.

Noaptea târziu ajunsei în fine la locul de destinație; trecând prin Ploești n’am îndrăsnit să mă opresc, pentru a’mi vedea nevasta și copiii. Mă temeam, că casa e supravegheată de spioni rusești, ceia ce a și fost, și că prin urmare în loc de a liniști familia o voi neliniști și mai mult. Din altă parte, știam curagiul soției mele, care știindu-mă în primejdie, știa că dânsa singură rămâne pentru a crește copiii, în casul vre-unei nenorociri ce mi s’ar întâmpla.

Așa dar plecai direct spre Bucova. În căsuțele proprietarului nu găsii pe stăpîn, care era la București, dar știrea despre sosirea mea venise deja și totul a fost gata pentru a mă adăposti.

Mulțumesc din suflet scumpului meu amic C. A. Filitis pentru ospitalitatea sa, îi mulțumesc pentru toate ce a făcut pentru mine, un refugiat prigonit, îi mulțumesc și mai mult, pentru că ’mi a dovedit că totuși, dacă rari sunt oamenii de inimă ca domnia sa, în societatea cultă română, ei tot există, n’au dispărut de pe pământul sfînt al patriei mume. Am cunoscut mai apoi pe mulți din aceasta pătură socială de la noi, am cunoscut pe însuși marele democrat C. A. Rosetti, care în viața sa a mâncat și el pânea amară a exilatului — dar vai.... n'am găsit în ei inima de aur a lui C. A. Filitis! Isbânda, triumful l-a amețit, și din inima lor de democrați s’a secat isvorul sfintei iubiri pentru cei goniți și cei persecutați. De judecat—nu-i judec, constat numai faptul. Și apoi cine știe, dacă noi, ăștia, nihiliștii, triumfând, n’am fi devenit la rândul nostru egoiști ? Omul e om, și... nihil humanum mihi alienum puto!

Chiar a două zi a sosit la Bucova d. C. A. Filitis, și atunci am făcut cu el cunoștință. Ca om perfect educat, d-sa nici că ’mi-a arătat măcar câtă neplăcere face unui om o asemenea împrejurare. Din contră. văzându-mă trist și cam abătut, d-sa a înțeles că sunt îngrijit de familie și singur ’mi-a propus să plece și să visiteze la Ploești pe soția mea și copiii mei.

Eram prea avid de a afla ceva despre familie, și m’am folosit, ca un om, egoist, de această propunere. Mai mult de căt atât, ’i-am mărturisit lui C. A. Filitis că am cufere cu cărți revoluționare acasă, si mă tem ca nu cum-va guvernul român, să fie silit să consimtă ca să se facă perchiziție la mine; de aceia ’l rog să dispună.

că acele cărți cu cufere cu tot să he ridicate d’acolo și ascunse la dânsul.

D. C. A. Filitis, fără măcar să ’l rog mult, a consimțit la toate; și mai mult de cât atât, a hotărît că dânsul în persoană va supraveghea transportarea cărților, ne voind a pune în această delicată afacere o cunoștință pe niște slugi de casă, cari în general sunt guralivi.

În aceiași zi, d-sa a plecat la Ploești, unde a visitat familia mea și a ridicat cuferele cu cărțile, transportându-te la dânsul acasă. Îmi era rușine, văzând cum densul cu mâinle sale delicate se sforța a da jos din trăsură niște cufere mari și grele, pline de cărți. Era prea mult, prea de tot abuzasem de inima sa nobilă.

Puțin după aceasta hotărîsem de a mă muta pe furiș la Ploești, plănuind de a sosi acasă noaptea, fără ca să fiu observat, apoi să trăiesc închis, fără a ieși din casă, așa ca nimeni den vicini să nu știe macar despre existența mea.

Așa și făcui. Prin intermediul d-torului C. Stanceanu știam tot ce se petrecea la București, am aflat că poliția română a dat de știrea autorităților rusești că ambii refugiați politici au dispărut din casa unde locuiau, că nu se știe unde au fugit. Spionii ruși supravegheau pe la gări, căutau prin strada Teilor, dar de urma noastră n’au mai putut da.

Eu unul trăiam închis în casă în Ploești.

În ziua de 2 Ianuarie ’mi veni o știre groasnică, care ca fulgerul m’a trăsnit. D-rul Russel ’mi scria din Curtea de Argeș că în ziua de 31 Decembrie a murit amicul meu doctorul Niculai Zubcu-Codreanu.

Bietul meu amic, sdruncinat moralicește, a sosit la Curtea-de-Argeș foarte abătut. În ajunul plecărei sale din București, dânsul mersese la d. Dumitru Brătianu și ’i dusese un tablou din partea vechiului seu coleg Ferdinand Gambon, deputat în parlamentul frances; acel tablou ’l am adus eu din străinătate. Cu ocasiunea acestei însărcinări, d-torul Codreanu avea să sondeze puțin pe omul de stat, în ceia ce privește posițiunea refugiaților noștri din Basarabia. D-nu D, Brătianu ’l ascultă foarte rece și apoi ’i declară, că statul român nu poate să dea adăpost unor nihiliști, că nihiliștii sunt primejdioși tutulor statelor, și că apoi, a se certa cu un stat așa de puternic ca Rusia, ar fi o nebunie, că basarabenii trebue să îndure soarta lor cu resemnatiune.

Această părere a unui om de stat, ne explica foarte lămurit, că noi, românii din Basarabia, n’avem ce aștepta de la frații noștrii, a căror libertate au plătit-o străbunii noștrii, Românii de la hotarele Nistrului și a Prutului, cu sângele lor, cu perderea drepturilor lor de naționalitate. Și că trebuc pururea, până la ultima picătură, de sânge, până la ultima răsuflare să îndurăm cu resemnațiune soarta noastră istorică. Buni sunt orheienii, când despre vitejia lor povestesc cărțile noastre istorice, — dar copiii acestor eroi, pribegi în patria muma, sunt niște — nihiliști primejdioși.

O patrioți!

Visita la D. Brătianu, produsese o impresie adâncă asupra amicului meu doctorul Zubcu-Codreanu. Sub impresiunea acestei visite el ’mi zicea, că nu e nimic de așteptat de la frații noștrii din patria-mumă, că nici speranța de a fi recunoscut ca cetățean nu ’i rămâne, iar neîncetățenit dânsul și noi toți vom rămânea pururea sub primejdia de a fi alungați din țară la cea dintâi cerere a guvernului muscălesc. Mai optimist, eu ’i arătam conduita frumoasă față cu noi a prefectului Radu-Mihai, ’i ziceam că totuși am fost scăpați, că ni se arătase o bunăvoință mare, și cu timpul vom putea câștiga simpatia oamenilor zilei.

— Ce fel, doară au suferit și ei. Au fost exilați, s’au luptat, sunt democrați!

În zadar; dânsul îmi obiecta că toate acestea s’au uitat de oamenii zilei, că puterea schimbă pe oamenii cei mai virtuoși, că democrații de cârmă isbutind să realiseze o parte din idealul lor de la 48, acum sunt cuprinși de frică, pentru ca să nu compromiță cele realisate, că ei din oamenii evoluțiunei au devenit oamenii reacțiunei, țiind a păstra cele dobîndite, și prin urmare nu e de așteptat absolut nimic de la ei.

La aceste meditații juste — eu unul nu puteam răspunde nimic, căci aceasta era și convingerea mea nestrămutată. Timpul a consfințit, a confirmat această convingere, aducând cu sine și o lovitură mult mai crudă — anume aceia, că de atunci în coace m’am convins, că țara mea n’a fost și nu este o țară eminamentă democrată, ci din contră, o țară a boerilor și a iloților. Opera uriașă a generațiunei de la 48 a trecut peste capetele poporului român ca o furtună, care n’a curățit aerul infectat de fanarioți, de cât pentru un moment foarte scurt — adică pe timpul cât au trăit frații

Brătieni, Rosetti și măreața figură a genialului Mihail Kogălniceanu.

Au murit titanii — și au rămas pigmeii!

Să mi se ierte această deraiare de la subiect; — amintirile trecutului fac involuntar să ’ți restabilești în memorie întregul complex al gândurilor și al simțimintelor, cari umpleau sufletul tău într’un anumit moment al vieței.

Și apoi, ultimile momente din viața petrecută cu amicul meu doctorul Zubcu-Codreanu îmi sunt scumpe, ele au rămas gravate în memoria mea.

Sosind la Curtea-de-Argeș, Niculai-Codreanu s’a îmbolnăvit de pneumonie complicată cu o pericordită acută. În noaptea de 31 Decembrie 1879 pe la orele 11, el ’și a dat obștescul sfîrșit.

«Murind, sunt adânc mâhnit, că n’am avut timpul să fac ceva pentru țară. Speranța e în copii voștri. Stăruiți ca din ei să nu iasă oameni cari rostesc vorbe frumoase: ci să devie adevărați luptători pentru sfînta causă a poporului.»

În ultima zi a crudei sale boale, a venit la dânsul preotul, un amic al răposatului, pentru a’l griji. La spovedanie, bolnavul muribund a zis, adresându se către preot:

— N’am ce să mă spoveduiesc, părinte.

Rău în viață n’am făcut nimănui, nici o fată sau femeie n’am necinstit; viața altuia n’am nesocotit, de trăit n’am trăit pe socoteala muncei altor oameni, de cât în copilărie. Poate că cu cugetul am greșit uneori, dar pentru aceste cugete Dumnezeu mă va ierta ! Fii pe pace!......

Și preotul, care aducea omului în aceste momente supreme ale vieței ultimele consultațiuni ale religiunei, plângea la căpătîîul muribundului.

Înainte de a muri, răposatul a dispus ca să fie înmormântat civil, adică fără ceremonia religioasă. Episcopul Ghenadie a crezut însă de cuviință a nesocoti dorința răposatului, și înmormântarea s’a făcut după ordinele sale cu ceremonie religioasă. Aflând despre această călcare a voinței răposatului, d-nii C. Istrati, fostul inspector superior al învățământului, d. A. T. Laurian și încă câți-va domni, au tipărit în Românul de la 25 Ianuarie 1879 un protest, iscălit de ei, în care protestau contra celor făptuite de către P. S. S. Episcopul de Argeș.

Iarăși la hotarele Basarabiei

După moartea lui Codreanu un mare gol s’a făcut în mijlocul nostru. Perderea noastră a fost cu atât mai dureroasă, cu cât în ajun, precum am zis, spionii ruși, contrar drepturilor ginților, au furat chiar de pe teritorul țărei pe un alt valoros amic al nostru, C. Dobrogeanu.

Pe unul ni-l răpit — moartea!

Pe altul — sbirii Rusiei.

Și unul, și altul au fost perduți pentru noi. A spera, că amicul nostru C. Dobrogeanu va putea scăpa din gbiarele Rusiei, a nădăjdui că va găsi în sine destulă tărie de caracter pentru a nu despera, destulă energie pentru a înfrunta grosnicul stăvilar—oceanul de ghiață, și, într’o luntrișoară să fugă în Norvegia, iar de acolo acasă — era prea imposibil. Și de aceia tocmai, nici unul din noi nu mai avea această zadarnică speranță.

Din altă parte, știri grave ne veneau din Rusia, acolo s’a încins o luptă de moarte între partidul revoluționar și guvernul autocrat. Din Moscova în curând sosi un delegat, care ceru ca să transportăm prin granița de la Prut o tipografie, necesară pentru tipărire de foi volante revoluționare; tipografia aceasta în curând a sosit la Galați. Asemenea d. Dragomanow, fruntașul propagandei naționaliste rutene, trimisese pe amicul seu d. Malevanii pentru a transporta o mare cantitate de cărți.

Aceste două însărcinări mă siliră să ies din ascunzătoarea mea, și riscând chiar de a cădea în mâinle spionilor ruși, am plecat spre granița de la Prut.

Sosind la Galați, găsii acolo pe d. Malevanii, un om de o energie excepțională. Cu ajutorul acestui om, am reușit să trecem dincolo de Prut în câte-va zile mai multe mii de cărți, și 4 puduri de litere, și alt material de tipografie, chiar sub nasul spionilor ruși.

Ne rămăsese acum să trecem numai mașina de tipografie, și nu ne puteam felicita în de ajuns de isbândă, Dar a trece o mașină era lucru foarte greu. Pentru a fi siguri de succes, convenirăm cu d. Malevanii ca dânsul să plece în Basarabia, și să se înțeleagă acolo cu cine-va din proprietarii de moșii, însărcinându-l cu primirea din străinătate a unei mașine agricole. Malevanii plecă, și peste un timp destul de scurt se întoarse, îndeplinind însărcinarea. Atunci cumpărarăm două mașini de semănat, și desfăcând mașina de tipografie în bucăți, împachetarăm toate la un loc și le expediarăm la stația Reni, totul cu fractul: «mașine agricole».

La vama muscălească nu s’a observat absolut nimic; mașinele noastre pentru semănat au făcut ca și cilindrul și cele-l-alte bucăți din mașina de tipografie să fie privite drept părțile unei mașine agricole.

Așa dar am isbutit și cu această expedițiune.

Acesta însă a fost ultimul transport la care am luat eu parte.

In curând după acesta bietul Malevanii a fost arestat la Odesa, și trimis în Siberia, unde a murit acum trei ani.

In Rusia domnea Țarul cu sbirii săi, și Comitetul executiv al partidului revoluționar.

Propaganda prin scris și grai a încetat, dând loc unei lupte fără seamăn între Țarul, înconjurat de mii și mii de baionete, apărat de mii și mii de geandarmi, și representanții Comitetului revoluționar.

În această luptă groasnică Țarul ’și-a perdut viața. Nu ’l au putut scăpa nici geandarmi, nici șirurile dese de baionete!

Iar pe tonul sombru a acestei lupte—să clătinau cadavrele celor spânzurați.

Moarte pentru moarte—deveni lozinca desperaților !

Concluziune

«Isvorul compătimirei noastre pentru suferințele oamenilor, scrie Adam Smith în opera sa «Teoria simțurilor morale»— reșede în capacitatea noastră de a ne închipui în locul acestor oameni, în posibilitatea ce posedăm de a resimți același lucru, pe care îl simt acești oameni. Când vedem pe cine-va lovit, într’un mod firesc simțim lovitura dată. Când publicul privește la circ, clătinându-se pe funia întinsă orizontal un acrobat, involuntar «unii din spectatori repetă mișcările lui. Oamenii de o constituție delicată, cu nervi impresionabili, privind la niște răni simt durere în partea corpului, rănită, de și corpul lor sănătos... Oamenii puternici, vînjoși, adese-ori simt durere deochi, când privesc în ochii celor ce sufăr...

«În sufletul nostru se naște compătimirea nu numai în casuri când suntem mărtori oculari ai suferințelor, ci ori ce impresiune produsă asupra oamenilor străini nouă, este, adese ori, resimțită de noi.... Simpatia se redeșteaptă în sufletul nostru chiar când auzim de suferințele altora, fără ca să fim martori al acestor suferințe. Adese ori pasiunile se transmit spontaneu de la om la om, fără ca prealabil să se redeștepte conștiința, care a fost atinsă de aceste pasiuni. Așa de pildă, privind p’un om trist, abătut, noi devenim asemenea triști, abătuți, fără a cunoaște causa tristeței sau abaterei, care ne a impresionat; tot așa, adese ori, privind o fisionomie care rîde—începem a rîde, fără a ști causa rîsului, care ne-a impresionat.»

Observatiunile lui Adam Smith — sunt întocmai conforme cu adevărul. Pe temeiul acestui adevăr, sunt convins, că cetitorul acestor amintiri va resimți în sufletul său o compătimire pentru acei tineri din imperiul rus, cari jertvindu-și viața au mers ca apostolii creștinătăței în mijlocul celor desmoșteniți, ducându-le speranța în mântuire.

Compătimind cu acești tineri, ieșiți din rândul poporului român din Basarabia, din sînul nenorocitului popor polon, rutean, georgian, rus—el va resimți ceia ce au suferit și sufăr acești tineri, înmormântați în temnițele Rusiei, pierduți în pustietățile Siberiei, îngropați în ocne, zidiți în celulele solitare ale fortărețelor.

Un cuvânt de compătimire pentru soarta acestor luptători — iată tot ce cer eu de la cetitorul meu.

Adam Smith în opera sa mai sus citată zice: «simpatia, compătimirea, sunt isvorul moralei umane »

«Oamenii cari compătimesc suferințele altora, sunt cei mai virtuoși.»

Mântuitorul lumei, incomparabilul Isus Cristos a zis: Aceasta este porunca mea, ca să vă iubiți unul pe altul, precum eu v’am iubit pre toți. Mai mare dragoste de cât aceasta nimeni nu are, ca sâ’și pună cine-va viața sa pentru semenii săi.

Și ce au făcut acești români, georgeni, ruteni, poloni, ruși—dacă nu ’și au jertfit viața lor pentru norodul lor?

Ce au făcut aceste fete sublime — dacă nu 'și au dat viața pentru națiunea lor!

«Mai mare dragoste de cât aceasta nimeni nu are»