Poezie

Braminul

Eu v-am spus odată, că omul când greșește Adeseori pe altul se dezvinovățește; Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat, Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.

În India bogată Un cuvios bramin, Deși era în faptă De rele patimi plin,

Însă prin iscusința acea de ipocrit, El da încredințare Că ar avea purtare

Întocmai cum se cade unui bramin cinstit. Oare ipocrizie Și-ntre bramini să fie? (Sau numai pe la noi Sunt lupi în piei de oi?) La astă întrebare

Chiar fabula mea poate să facă dezlegare. Braminii împreună cu toții viețuiesc

Și se povățuiesc De un păstor mai mare.

Ei sunt pilduitorii de lege în popor; Au multe slujbe grele, Au post nu prea ușor Și aspre rânduiele.

Deci, într-o zi de post

Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost, Socoate cum s-o deie

Ceva la fruptișor

Și-i vine-n gând să ieie

Un proaspăt oușor

Și să-l cam învârtească la para lumânării. Urmând aceasta, iată pe ușile cămării

Păstorul se ivește:

— Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat? Vezi cum se dezvelește

Oricât de mic păcat.

— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns. Întru așa ispită vicleanul m-au adus!

Iar dracul de sub pat, Ca mâța au țipat:

— Ba, ba, cucernice! mă iartă, Eu singur văd întâiași dată

Cum ouăle se coc L-a lumânării foc

Și-ți mulțumesc pentru știință, Dorindu-ți pocăință. Adio! Ține minte că dracul nu cunoaște Câte, un bun fățarnic, în cugetul său naște.