Satire și alte poetice compuneri — Alecu Donici

Focul și statuia de ceară

Un vărsător de ceară ca meșter iscusit A nimerit odată un chip desăvârșit. Delicatețea, părul și zâmbitoarea față Îi dă înfățoșărei un aer de viață, Dar din nenorocire el chipul a lăsat Pe lângă foc la care a fost și prelucrat. Nu este de mirare că statuia de ceară, S-a risipit îndată aproape stând de pară.

De ai făcut un lucru și vrei ca să-l păstrezi Pentru viitorie, apoi să depărtezi Tot răul de-nainte-i și orice-mpiedicare, Căci altfel este numai zadarnică lucrare.

Șerpele și matca de albine

Otrăvitorul șerpe văzând pe-un teișor

O matcă de albine, ca un lingușitor

Începe să îi spuie: că este preafrumoasă, Că are multe daruri, că-i lumii prețioasă. Îi laudă puterea, așezământul blând,

Cu care chibzuiește albinele la rând;

Apoi folosul mare ce lumii se aduce

Prin grele ostenele din fagurul cel dulce. Adăogând a zice: Tu foarte vrednic ești A ta împărăție că o învecinești;

Dar îți lipsește arma acea de apărare, Cu care să-ți ții slava la orice întâmplare. Pre răi mai mult ațâță un bun decât un rău. Deci roagă să-ți dea ghimpe pre bunul Dumnezeu; Cruzia foarte prinde la fețe domnitoare. Albina la aceste cuvinte-nșelătoare

Răspunde cu blândețe către acel viclean: — Nu-mi plac a tale sfaturi. Eu trebuință n-am De veninosul ghimpe, căci sunt încredințată, Că dușmani înăuntru nu pot avea vrodată; De cei pe dinafară copiii mă păzesc,

Și eu prea mulțămită pre Dumnezeu slăvesc Că-n chipul meu arată cum trebuie să fie Un împărat pe lume: el răul să nu știe, De sfaturi viclene să fugă ne-ncetat,

Căci binele nu răul lui Cel de sus i-a dat.

Cămila și vulpea

Cămila mult geloasă văzând un țap odată Cu coarnele cum bate de câini înconjurat, A început în sine a blestema pre soartă Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat! Un trup frumos și mare să fie fără coarne, Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc, Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne! (Geloșii felurite de pricini născocesc Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat, Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește, Împărtășire multă la soartă-i a luat. Cămila de-amăruntul își spune scârba toată. — Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt, Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată. Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ, De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare; Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare, Fără de prelungire cu coarne s-a ales, Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă. Această sfătuire cămilei a plăcut; Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă, Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt. Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie Găsește acea bortă sub niște frasini vechi, Și capul își afundă îndată-n vizunie, Iar leul cu cruzie o prinde de urechi. Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârșit scăpând. Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat, Ființa de cămilă spre laudă v-am dat. Cunoașteți că acela ce fala tot gonește Cu râsul și ocara ades se pomenește.

Uliul, păunul și cioful

Ne povestesc c-odată al păsărilor prinț A fost pierit. În locu-i trei păsări zburătoare La împăratul vultur cerea locul deschis, Păunul, uliul, cioful. Tustrei lămuritoare Cuvinte de dreptate au fost înfățoșat. Cu vitezia uliul fălindu-se, dă multe Dovezi despre războaie în care s-a luptat, Se laudă păunul cu penele-i plăcute, Iar cioful juruiește că noaptea fără somn În veci o va petrece, făcând și jurământ. Deci vulturul aleasă, pre care gândiți, domn? Pe ciof! — Și la aceasta așa își dă cuvânt; Că uliul deși este viteaz ș-a fost oștean, Nu are îndurare, e aprig și avan. El nu a dat dovadă de vreo faptă bună. Nici pe viitorie la dânsul nu e har, Căci dacă tinerețea cu slavă nu răsună, Apoi a vrâstei iarnă se trece în zadar. Păunul este mândru cu lungile lui pene, Dar cioful este pacinic, nu caută pricini, Se apără cum poate, și noaptea fără lene Nu doarme, priveghează.

Stăpânitorii lini Și trezi pe când supușii în pace dormitează Mai multă fericire la ei asigurează.

Șoarecul de țară și cel de oraș

Un șoarec de la țară, pre altul târgovăț Ca pre un vechi prieten, îl cheamă la ospăț. În strâmta lui căsuță pe oaspe-l priimește. Îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre și hrișcă; îl roagă, îl poftește, Dar târgovățul mândru nimic nu vra să ia,

Ș-așa-n sfârșit îi zice: — Eu mult mă mir, frățico! cum poți trăi aice, Într-o pustietate, și cum nu ți-e urât? În viața astă scurtă de ceasul hotărât

Nu poți scăpa oriunde Ș-oricum te vei ascunde!

Mai bine murind vesel, să zici că ai trăit Decât mort în viață, Să nu cunoști a lumii plăcere și dulceață. Asemene cuvinte au fost pre de ajuns; Căci șoarecul de țară, de vorba lui pătruns, Cu oaspele-mpreună, ieși din borticică, Și preste noapte merse cu pază și cu frică

În târg la un palat Tot în mătăsărie și aur îmbrăcat. Din masa de cu seară sta coșnițele pline Cu fărmături gustoase de pre la țări străine; Deci târgovățul falnic pre șoarecul țăran Îndată îl cinstește cu niște parmezan, Îl pune pe covoare... când iată zgomot mare La ușă se aude, și preste așteptare C-un om în casă intră un câine medelean; Iar șoarecii aleargă, s-ascund pe sub divan,

Nu suflă, pân-în seară. Atunci sărmanul șoarec, ce-n liniște la țară Trăia fără de grijă, văzu că s-a-nșelat, Și cum a sosit noaptea, el drumul și-a luat Zicând către prieten: viața-n ticnă are

La mine mai mult preț Decât o-mbelșugare

De griji amenințată a unui târgovăț.

Stigletul și canarul

O față schimbătoare ș-un grai meșteșugit Sunt chipuri lesnicioase pre om de amăgit;

Dar prin așa mijloace Nu-nșeli pre dobitoace

Ce nu știu vorbă dulce, nici zâmbet iscusit. Cu un stigleț canarul îmblând după mâncare,

Sosi-ntr-un loc, pe care Sta lațuri coperite cu cânepă de-ajuns Ș-un om pândea-n ascuns. Canarul de îndată, Având ispita-n faptă,

Căci nu de mult scăpase din temnița vărgată. A zis l-al său tovarăș: noi trebui să fugim De ast loc unde lesne putem să ne robim; Acea sămânță bună scop rău în sine are.

Nu este nici un om Atât de galantom

Să lase pe câmp roduri cu bună cugetare; Haideți în altă parte!.. — Așa! îți vine bine să dai poveți deșarte, Răspunse lui stiglețul. — Cu gușa plină, vrei

Și hrana să mi-o iei! Zicând aceste, zboară, la cânepă se lasă, Ciupește două fire, le află prea gustoase; Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strâns. Pândașul sosind iute din tufe, l-a și prins, Și pentru jucărie l-a dat unor băieți.

Din fabulă vedeți: Că sfaturile bune ne sunt de trebuință La relele ce-adese ne vin pe neștiință.