Poezie

Furnica

Alecu Donici · 1 min
O furnică De soi mică,
Iar de inimă prea mare, Adusese furnicarul într-o nespusă mirare, Căci, precum al ei istoric lumea au încredințat, Ea purta grăunțe întregi de orzul cel mai mășcat.
Era înc-acea furnică Și la războaie voinică: Unde viermișor vedea, Se repezea și-l prindea.
Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat, Al ei ac de biruință într-o vreme au cercat. Dar furnica, ca și omul, cu dorinți nesățioase, De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.
— La târg — zise ea odată — Mă duc lumea să mă vadă Și oamenii să se miere De vestita mea putere. Și așa, prea îngâmfată,
Într-un mare car de fân ea s-au cățărat îndată; Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură
Mândriei sale văzură. Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta, Când puterea să-și arăte, ea minunt nu înceta Și, cu toată-a ei silință, bețișori de fân trăgea
Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea. Dar în sfârșit obosită de zadarnice cercări, Câinelui de lângă car, au zis: "Dragă, nu te mieri
De-a oamenilor prostie? Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari; Fieșcare cu a sale: când la noi în furnicari
Toată furnica mă știe."
Sunt și oameni ce visează Că universul întreg de dânșii se minunează; Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează.

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere