Gâștele

Cu o prăjină mare, Țăranul gâște de vânzare Mâna la târg. Și drept să zic:

În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare, Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare. (Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge, Nu numai gâștele, și omenirea plânge.) Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum; Iar gâștele altfel aceasta judeca Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Așa striga: — A! Ce necaz, ce osândire! Asupra gâștelor ce crudă prigonire! Privește, un țăran cum bate joc cu noi; De astă-noapte el ne mână denapoi. Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte Că are datorie a ne arăta cinste; Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit

Ce Capitolia din Rom' au izbăvit! Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare, Pentru așa a lor prea vrednică urmare.

— Și voi tot cu aceasta vreți A lumii slavă să aveți? Au zis acel drumeț. — Strămoșii noștri...

— Știu, Dar eu la vorba mea să viu: Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume? — Nimica, însă noi... — Că numai de fripture voi Sunteți și bune.

Lăsați dar pe strămoși în pace: Cu fapta e cinstit acel care o face.

Această fabulă a lămuri se poate, Dar gâștele să nu se-ntarte.