Poezie
La Ceahlău
Alecu Donici · 1 min
Te mai zării odată, te revăzui, gigante,
O, dragul meu Ceahlău!
Ș-a tale suvenire în inima-mi săpate,
Îmi zic că-s june eu.
Subt ale tale poale sunt și voi fi tot june,
Căci tu nu-mbătrânești,
De mii de ani atâta te-nalți ca o minune,
Subt boltele cerești.
Tu ai văzut în juru-ți popoare felurite,
În lupte furnicând;
Românul însă singur cu inimă fierbinte
Stătu te admirând.
El poartă a ta deviză, el vrea să stea ca tine,
Ca munte neclintit,
Și iată-l că se-nalță, și iată-l că devine
A fi în veci unit.
Sunt sigur că acuma te uiți cu bucurie
La frații din Carpați,
Bucecii, Caraimanul**, închinăciune ție
Trimit ca niște frați.
Ei speră ca și tine, că vreodineaoară
Tot va suna o oară
Ca munții României de dânsa răzlețiți
Să fie toți uniți.
Tu stai de cer aproape și poate câteodată
Pe Panaghia*** ta,
Vin îngerii să vază Moldova lăcrimată:
Atunci nu ne uita.
Spune c-acele lacrimi sunt numai o mânie
De Iași și București,
Căci nu-i român să zică, că nu e România,
Că nu sunt căi cerești.
Unirea României a fost predestinată
De-al cerului decret,
Ea trebui să trăiască, ea este ordonată
De-a prospera cu-ncet.
Vom trece poate faze de plângeri și de ură,
Dar cei adevărați
Români cu bărbăție, cu inimi de căldură
Vor rămânea tot frați.
În secolul de față popoarele cu minte
Pe-această cale merg,
Sătule de viață în fracții umilite
La uniuni alerg.
Naționalitatea azi are precădere,
Căci piere foarte greu.
Mă duc la România și pân' la revedere
Adio, drag Ceahlău.