Păstorul și țânțarul — Alecu Donici

Păstorul liniștit

Dormea la umbră vara pe câini nădăjduit; Iar șarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare, Era acum aproape păstorul să omoare.

Dar un țânțar, de milă pătruns și îndemnat,

Pe somnoros în frunte Așa l-au înghimpat, Încât, sărind el iute, De șarpe el s-au ferit,

Însă, cu-ntâi mișcare, țânțarul au turtit. Un slab pe un puternic când vrea ca să-l trezească La adevăr de care el nu e bucuros,

Prin buna faptă poate să se primejduiască, Ca un țânțar milos.