Pieptenul

Copilului de pieptănat Neneaca pieptene din târg au cumpărat. Copilul foarte mult de el s-au bucurat.

Ce piepten bunișor! Cum merge de ușor!

Mai bine de un ceas El perișorul său prin pieptene au tras Și mulțămit deplin neneacăi au rămas.

Apoi s-au pus la carte, Au învățat frumos, Din buchi a opta parte;

Și iar la pieptene degrabă s-au întors. După aceasta dând de alte jucării, Copilul au făcut prea multe nebunii Și părul de pe cap de tot și-au încâlcit. Dădaca lui au vrut îndat' să-l netezească, Dar pieptenul era prin casă zăhăit; Și el țipa, răcnea, acela să-i găsească! O fată, de sub pat, degrabă l-au și scos,

Dar numai ce folos! Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, Copilul de dureri au și strigat cu plâns:

— Ce piepten îndrăcit! Iar pieptenul au zis:

— Eu tot același sunt; ți-e părul încâlcit.

Copilul însă, supărat Pe favoritul său, L-au dat într-un pârău:

Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat.

Văzut-am eu În veacul meu

Că oamenii așa cu adevărul fac. Cât cugetu-i curat, El nouă este drag; Iar cum pe cuget ai pătat,

Apoi de adevăr îndat' te-ai depărtat Și, ca copiii, noi de pieptănat fugim

Când capul ne-ncâlcim.