Poezie

Poetul și bogatul

Un sărăiman poet odat-au reclamat Asupra unui om prostuț, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor, Și preste zei mai mare zeu, O, Joe preaslăvite! Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte: Cu ce ți-am greșit eu, De mă găsesc atât De soartă prigonit, Încât nu am nici casă, Nici lingură, nici masă. Și singura-mi avere E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie, Bogatul în trufie, De-a lui închinători fățarnici ocolit Și pentru interes adesea măgulit, În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros și sănătos; Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime Prin care, cum au zis un frate-n poezie, Nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul! Am înțeles,

Lui Joe au răspuns, De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales Din bunurile lumii Al slavei falnic nume,

Și scrierile tale în veacuri viitoare Vor fi nemuritoare; Iar desfătarea lui e numai pe viață. Și când el ar avea o minte mai isteață,

Atuncea ar cunoaște Și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie; Fiindcă cel ce naște Plăcuta poezie E mult mai însemnat Decât un nătărău bogat.