Poezie

Vaporul și calul

Locomotivul ca fiara muge, Din sânu-i scoate de tartar fum, Și ca balaur șuierând fuge Pe ferecatul cu șine drum.

O coadă lungă în urmă-i poartă: Șir de vagoane cu călători; Astfel vaporul fu de la soartă Menit să poarte pe muritori.

— Ce naiba duce oare atâta greutate, Și cu o repegiune cât nu e de crezut?

Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate, Când trenul a văzut.

— Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un șuier de mândrie. — Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce ești?

Și-a noastră datorie, Cum poți să ți-o însușești?

Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat. Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri, Amoruri, fapte grele și alte multe feluri De ale lui capricii, noi i-am îngemănat...

— Domnule cal, ascultă, — Vaporul întrerupse, — să-ți spun cât stau pe loc, Căci, fără vorbă multă, Tu ești în toată vremea un vrednic dobitoc, Și eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă

Atunci mă întăresc; Împrăștiată însă Îndat'mă nimicesc.

Cunoaște dar secretul ce am de predomnire: Puterea prin unice.