Poezie

Foarte multă văz plăcere

Foarte multă văz plăcere La a tuturor părere, Hotărînd cu o pornire, Făr' d-a face osebire :

Cum că lucruri delicate Trei se află-n lume date Care pot să îndulcească O vedere omenească.

Zic : c-o apă și-o verdeață Și un chip frumos la față Au fireasc-a lor putere Să mîngîie o vedere.

Arătînd că pot să facă Orice suflet ca să placă, Și cusur să nu rămîie Pe cît simte să-l mîngîie.

Dar o minte cu simțire, Delicată și supțire, Vrînd acestea să le-adune, Face judecăți mai bune ;

Nu dă făr' de cercetare Privileghiu așa mare : Tot un fel sînt cîte trele Dopotrivă între ele.

Căci la apă și verdeață Și dă este vro dulceață, Dar o știm cu legătură Într-un fel dă la natură.

Dînd dă obște o plăcere La a tuturor vedere, Și mai mult nu se-nmulțește, Nici mai scade, nici mai crește.

Iar viind la frumusețe, Aici voi, idei istețe ! Căci intrăm în adîncime Și dă tălmăciri mulțime.

Vedem chipuri milioane, Dar sînt cadre și icoane — Care-mpodobesc păreții — Cu năpastea frumuseții !

Și măcar că-s mișcătoare, Mai ales și vorbitoare, Dar le-arată tot cuvîntul Că umblînd geme pămîntul.

Merg acelea, bunioară, La verdeață, la apșoară, Să-mi dea singure credință, Cît nu sîtn de trebuință !

Cînd voi zice frumusețe, Voi fi suflet cu blîndețe, Cu simțiri, cu isteciune, Depărtat de-nșelăciune.

Și un nu știu ce prea dulce Ce simbadie aduce ! Și să-nnoadă cu strînsoare Unde va fi dat prinsoare.

Atunci este însușită : Frumusețe săvîrșită, Care poate să numească Fitecine și cerească.

Atunci fermecă din fire Orice suflet cu simțire, Și mîngîie și vederea, Și adăogă plăcerea.

Acest dar al frumuseții Cu al apei și-al verdeții, Avînd și singurătatea, Face rai pustietatea !