Poezie

Către viitorime

Voi, care vă veți naște de-aci-într-un veac sau doi, Voind s-aveți știință de cine-am fost și noi, Luând spre deslușire istoria, — îndată Simțirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată, Striga-va: „Ca străbunii să fim de glorioși, Pe când am fost cu toții mișei sau ticăloși."

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune... E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune Da, țara noastră toată, din cap pân' la sfârșit În zilele de astăzi e stârvul otrăvit, Din care sântu soare cu flacăra-i suavă Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.

Și mișuie asupra-i un șir de viermi grețoși Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioși, Blestem care desigur își are începutul, Își are și prezentul, își are și trecutul, Pe când sfârșitul, — zilnic chemat și nesosit, Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne Ca moaște respectate a zilelor bătrâne? Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut Și moartă ne-a fost țara soldați când am avut? Ce? Poate să existe mai mare bărbăție Decât să-ți dai sfârșitul pe câmp de bătălie?

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi și dezbrăcați, Martirii ce avurăm rămân necontestați... Zburară, se luptară, muriră; foarte bine E drept că au fost ieftini cu sângele din vine, E drept că fiecare a fost un semizeu, Dar pentru ce, și cine, nu știu nici ei, nici eu.

Urmași, oricât de mare veți crede-a noastră fală, Feriți-vă de-a trece sub poarta triumfală Prin care-această țară de-un veac a defilat, Căci dacă avem astăzi și rege și regat, Putem de azi pe mâine s-avem și-mpărăție, Dar fără libertate și fără Românie.