Cartea de aur
Din carnetul unui dezertor
26 august, 7 1/2 ore a.m. – Alaltăieri dimineața am trecut Dunărea. Am lăsat pe ai mei, și a trebuit să merg de nevoie. Convoiul din care fac parte se îndreaptă spre Plevna. Soldații, cu păsuri mecanice, cu ochii morți, se apropie dobi- tocește de primejdie. Printre ofițeri, cei tineri de tot sunt mai aprinși. Să mori pentru țară este datorie și glorie, zic ei.
9 ore 1/2 a.m. – Lătrările salvelor de puști încep să se audă. Bubuirile tunurilor își încrucișează sunetele. Cîțiva locuitori ce întîlnim ne spun prăpăstii. Credința lor este că turcii vor fi biruitori. Unul din ofițeri, văzîndu-i coprinși de groază, voiește să-i îmbărbăteze; cum s-ar zice, să le ridice moralul…
— Ce? Nu vă e rușine să fugiți? N-o să murim toți odată?
— Apoi, de! domnule, răspunde unul scărpi- nîndu-se în cap, așa o fi, da’ de ce să murim cu zile?
Și țăranul își urmează drumul spre Dunăre.
Acest „de ce să murim cu zile” al lui n-a mișcat pe nimeni; pe mine însă m-a pus pe gînduri.
12 ore. – Loviturile de tun nu se mai aud, cu toate că ne apropiem de Plevna. Dar cum ne oprim, izbucnește dintr-un nor de praf o răpăire de cai ce aleargă către noi și sosește, val-vîrtej, împreună cu căruțele Crucei-roșii.
Doamne, Dumnezeule! De sub coviltirile lor se ridică numai gemete sfîșietoare. Cînd trăsurile trec, prezintăm armele ca un singur om. Intr-una zărim, lungit, un băiat ca de 22 de ani. El e galben ca moartea, și are două decorații pe piept.
— Unde e rănit? întreabă căpitanul nostru.
— Să trăiți, domnule căpitan, un obuz i-a luat amîndouă picioarele.
Și trăsura cu băiatul fără amîndouă picioarele, și cu două decorații pe piept, trece.
27 august, 8 ore seara. – Detașamentul nostru a sosit de ieri, și generalul, după ce ne-a trecut în inspecție, ne-a spus cîteva cuvinte bine simțite, iar la urmă, înconjurat de statul său major, a intrat în baraca sa de scînduri în care și-a așezat cartierul. Peste un sfert de oră, eu, și un alt soldat, am fost trimiși să schimbăm garda de la ușa baracei.
Generalul prînzea înconjurat de statul său major.
Pe la trei ore alți soldați ne-au înlocuit. La patru, colonelul ne-a scos în front și ne-a citit o poezie războinică pe care d. Alecsandri a scris-o la moșia sa Mircești. Cuvintele de dor și de șoimi ne-au umplut auzul în timp de cîteva minute.
29 august, l0 ore a.m. – Tot ce am văzut ieri nu se poate spune. Văile, dealurile, albia apelor sunt împestrițate de leșuri. Turcii au ciopîrțit pe morți și nu se întîmplă rar să dăm de picioare și de brațe răzlețe.
Londra, 30 octombre. – în ziua de 30 august, colonelul ne-a adunat odată cu revărsatul zorilor și ne-a spus că ceasul hotărîtor a sunat, că trebuie să murim pentru țară pînă la cel din urmă român. (Dar atunci?)… Că dacă vom ști să murim, numele are să ne rămînă nepieritor că ne așteaptă gloria și că să ne facem demni de Ștefan cel Mare și de Mihai Viteazul.
Preda, un soldat voinic, a ieșit din front și a spus colonelului că să trăiască, dar că are copii și că cine o să îngrijească de dînșii dacă o muri el?
— Va să zică, cutezi să-mi spui că ești un laș? a fost răspunsul colonelului. Apoi, a poruncit să-l pună la asalt în cele dintîi rînduri.
Și printre domnii ofițeri, nu se mai auzea decît țara, gloria, onoarea militară.
Preda însă mă întrebă că ce este laș? Iar dacă i-am spus că laș va să zică fricos, a stat de s-a gîndit ce s-a gîndit:
— Apoi de, îmi spuse el. De frică, mi-e frică – că de moarte cum să nu ți se facă părul măciucă?
Mirat, nu i-am mai zis nimic, dar el tot nu m-a lăsat în pace:
— Da’ bine, domnule, de bătut de ce ne batem?
Întrebarea lui mi-a dat de furcă. Cu toate astea, am căutat să-l domiresc:
— „Țara, onoarea militară, gloria”.
Preda, însă, s-a dus mișcînd din cap, și cînd s-a auzit semnalul atacului, ia-ne, pe Preda și pe mine, de unde nu eram.
Cum s-a întîmplat lucrul e greu de spus. Tot ce mi-aduc aminte este că, cu cît se apropia ceasul hotărît, cu atît mă simțeam coprins de o neliniște mai mare. O tremurare nervoasă mă scutura din creștet în tălpi. O sudoare rece mă trecu. Inima începu să-mi bată în așa chip, încît credeam că are să-mi sară din piept. Tîmplele îmi zvîcneau. Mă-ntorceam spre copilăria mea, și vedeam pe mama, pe tata. Îmi înfățișam strădania mea pentru învățătură: ducerile la liceu, pe ger, pe ploaie, pe zăduf; clasele trecute pe rînd, la urmă, bacalaureatul, această culme la care ajunsesem conjugînd pe tipto, tiptis, tiptomen, tiptete, tiptusi; speranțele, aspirările mele, tot ce fusese în mine viu și nălucitor. Și ideea de a mă jertfi pentru țară nu mă încălzea. „Onoarea militară” mă lăsa rece. Gloria să fac parte dintr-o jertfă de oameni, spre a fi pe placul unui partid, unui guvern sau unui stăpînitor – fie chiar pentru ca să înzestrez Europa cu un regat nou – nu-mi zîmbea, îmi amorțea brațele și picioarele.
Ce? pentru asta să mă fi trudit eu în școală și în viață? O clipă îmi fu de ajuns ca să-mi dau seama despre întreaga falsificare a îndrumărei sufletești a oamenilor împotriva simțirilor firești.
Căci, da: mi-era frică, și nu-mi era rușine s-o mărturisesc. Teama, groaza chiar, sunt simțiri cel puțin tot atît de respectabile ca vitejia. Dumnezeu le-a pus în om ca să-și apere prin ele neprețuitul dar al vieței pe care el i l-a făcut.
Și să nu se creadă că judecăm așa sub stăpînirea împrejurărilor. Astăzi chiar, cînd mă aflu la adăpostul depărtărei ce am pus între mine și laurii cîmpului de bătaie, vitejia soldatului care se duce să moară din poruncă venită de sus, și numai pe temeiul unor vorbe sforăitoare, mi se pare o îndobitocire fără seamăn.
Dar merg mai departe, și întreb: Ce e dator să facă un popor în alte împrejurări – bunăoară cînd e atacat?
E dator el să-și apere sau nu țara?
Toți vor zice că da. Eu zic că nu. Căci pierde altceva un stat învins și desființat, decît legiuirile ce-l cîrmuiesc și pe stăpînitorii lui?
Londra, 1914, iulie în 5. – Am dat peste acest carnet în hîrtii vechi. Doamne! Cîtă vreme a curs de atunci! E însă cu putință ca eu să fi cugetat astfel? Ce e drept, sunt de atunci treizeci și patru de ani și n-aveam decît douăzeci și unu. Dar unde e adevărul? Și, cînd am judecat bine? Atunci? Sau acum cînd cred că cel care a scris rîndurile din carnet a fost un bătut la cap și un înfumurat?
Londra, 1914, iulie În 6. – Nu știu de ce, de cînd am găsit acest blestemat de carnet nu mai am astîmpăr. Mereu îl recitesc ca să-mi întăresc credința că în l877, n-am fost nici nebun și nici un ticălos. Și cu toate aceste ceva îmi spune că am fost și unul și altul. Care – care e adevărul?
Toate însemnările mele, din paginile carnetului, rămîn, din punctul de vedere al cugetărei, în picioare. În nici una din scrierile mele englezești – căci astăzi o pot spune eu însumi despre mine, sunt unul dintre cei mai vestiți autori ai Marei Britanii – în nici una din ele nu am atins o mai înaltă culme în domeniul speculațiunilor…
De ce, de ce dar sînt nemulțumit de mine și în temeiul cărui cuvînt mă osîndesc pentru ce am făcut?
Poate să înșele oare judecata?
Londra, 1914, iulie în 7. – îmi recitesc ultima operă engleză. Edward Haldstrom, – nume sub care englezii mă cunosc și mă ridică în slăvi, – va repurta și de rîndul acesta un succes senzațional.
Cu toate aceste, sunt alții care mă întrec în putere stilistică și în pătrundere, în arhitectura unei scrieri – știu eu? poate și în simțire…
De ce, dar, majoritatea cititorilor și criticilor mă pune mai presus de ceilalți scriitori?
Ei! – De ce? De ce aceasta?
Londra, 1914, iulie în 8. – Reiau în mîini și astăzi mizerabilul carnet. Sunt mai nemulțumit ca oricînd dîndu-mi seama că ce credeam atunci că e adevărul, nu-l mai cred astăzi. Oare mintea să înșele neîncetat sau, ce ar fi mai trist, să nu fie, în sine, nici un adevăr statornic? Adevăr ieri, minciună mîine?
Londra, l9l4, iulie în l8. – Opera despre care am vorbit a apărut în sfîrșit. Prin librării se bat pe ea. Ziarele spun despre mine că sunt cel mai original dintre toți autorii pe care i-au avut englezii. (Nimini nu-mi știe origina străină). Criticii se îndoiesc chiar că voi putea vreodată să fiu întrecut în originalitate.
Simțirea mea, zic ei, n-a avut-o nimeni.
A!… simțirea…
Londra, 1914, august în 13. – în adevăr, sunt urmărit de fraza aceasta: „că simțirea mea n-a avut-o nimini”.
Eu cred că, critica trebuia s-o rectifice astfel: „simțirea lui Haldstrom n-a avut-o nici un autor englez”.
Și de fapt așa e… Nu pentru că eu simt mai puternic decît alți confrați de-ai mei… Simt însă într-un fel care e al meu prin naștere și care nu poate să fie pentru ei decît altul. E și firesc. Eu sunt român, și ei, englezi.
Londra, 1914, 20 august. – Această deosebire de suflet e poate și cauza marei mele izbînzi printre dînșii…
Dumnezeule! Cugetarea e nimic, e o alcătuire de vorbe meșteșugit așezate pentru a face, după placul tău, alb din negru și negru din alb. Tot ce e cugetare, e sofism, întortochiere.
Dumnezeule! Mi se pare că sunt pe calea adevărului, și că el nu e decît în simțire.
Londra, 1914, 23 august. – Citii azi prin ziare că România și-a mobilizat în parte armata și cu toate că în București n-aș fi ajuns altceva decît un biet reporter de gazetă, – sau mai rău încă – un biet copist – și cu toate că am plecat din țară de treizeci și patru de ani și că am aflat aici și glorie și avere – vai! acum abia îmi dau seama că între sufletele de aici m-am aflat totdauna străin…
Londra, 1914, 28 august. Hotărît: tot ce am însemnat în acest carnet înainte de plecarea mea în Englitera n-a fost și nu e adevărul.
Adevărul trebuia să-l caut în simțire, iar nicidecum în cugetare. Dar, pe atunci, eram un copil. Mi-au trebuit 34 de ani de înstrăinare ca să simt cît de român am rămas.
Judecata m-a rătăcit; simțirea mă răscumpără și mă readuce pe calea sfîntă spre care mă în- dreptează inima.
Hotărît: cînd un popor poartă război cu altul, el nu luptă să-și mîntuiască legile și pe conducătorii lui… Își apără sufletul.
Muriți, muriți români, pentru ca să trăiască țara voastră.
Mîine plec.
Vin să mor cu voi.
Paginile din carnet se sfîrșesc aci.
Cartea de aur: Zi de august
Departe de București, între două șiruri de dealuri, de care satele se agață ca niște cuiburi de rîndunele sub streașinile caselor, se așterne o vale, ce e tăiată pe mijloc de apa Plăviței. Acest rîu, ce șerpuiește printre pajiștile și arăturile coperite, primavara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului și ale rapiței, izvorește tocmai din Muntele Crestat. Dînsul, în această parte a curgerei lui, după ce ocolește pe după o braniște de frasini, intră într-un zăvoi de plute și de salcii unde, întîrziindu-se cîtva sub o umbră, e apucat, în urmă, de zăgazurile de la moara pitarului Stambulache. Dar tainica liniște a zăvoiului, prin a cărui iarbă nalta cresc romanițe și gălbenași, e cu totul tulburată cînd morarul ridică stăvilarele, și cînd Plăvița, multă vreme contenită între zăgaruri, se repede între jgheaburile verzi de mucegai, spre a se măcina pe roata ce se pune în mișcare. Dinaintea moarei, aproape că nu e ceas cînd doi-trei țărani să nu se opintească să-și descarce din care sacii cu porumb sau cu grîu, și să-i urce înăuntru cu înjurături de cruci pe buze și cu credința nestrămutată în suflete. Malurile acestei ape sunt, pe alocuri, împîslite de iarbă, și se fac, pe altele, tărmi de nesip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el.
Pajiștile și arăturile, cu bogăția lor de bucate, se desfășoară, peste rîu, pîna în poalele dealurilor, și urcă, uneori, pe ele. Spre dreapta, coperișurile de tinichea de la cîteva biserici sătești răsar licăritoare în lumina unei zile de pe la începutul lui august. Dincoace de Plăviță, în poalele dealului din stînga, se ridică, veche și coperită cu șindrilă, biserica comunei Stambulești, al cărui turn e ocolit de porumbiei ce se îngurluiesc.
Cu priveliște pe această fermecătoare vale, colț al unei Elade de odinioară, albește, așezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stambulache. Pe coastă în sus, pornesc spre dînsa ulmi bătrîni; pruni călugărești, cu prune cu gît, galbene și lunguiețe; prunii obicinuiți, duzii prăfuiți și nucii cu foi late și umbră mirositoare. Amestecați în același asalt, pe care pomii și copacii îi dau dealului, se află un număr oarecare de corcoduși și cîțiva cireși.
Jos de tot, sub coastă, licărește oglinda de argint a unei bălți. Pe fața apelor ei nemișcate, o lume de frunze căzute, îi întunecă, pe lîngă maluri, limpeziciunea. Cerul însă îi albăstrește partea de la mijloc, pe cînd, mai spre luncă, ea se prelungește ca un gît, și intră sub întunerecul frunzelor, sîngerat de moturile roșii ale trestiilor.
Ici-colo, atît pe margini cît și pe mijlocul bălței, nuferi albi și galbeni – trandafiri plutitori – se mișcă după cum îi mînă adierile. Printre ei, boul-bălței, gîndac dintre cei de tot mici, dar al cărui cîntec răsună departe, sare de un sfert de stînjen în sus, sau, cu iuțeli ca ale clipirilor, zgîrie oglinda tihnită a apelor, întocmai ca un diamant pe care o mîna ageră l-ar trece pe fața unui geam.
Odată cu urcarea coastei spre cula cuconului Stambulache, urcă și pomii ce, izbindu-se de gardurile curtei boierești, îi dau ocol și o iau la mijloc.
Această obștească pornire a văiei spre cucerirea înălțimilor, ce sunt totdeauna în lumina soarelui sau a lunei, amenință, cu rădăcinile pomilor și ierburilor, să spargă gardul care împrejmuiește casa pitarului și, cu vremea, să dea iureș însăși culei, să se agațe de ea, să i se încleșteze în ziduri, să-i știrbească temelia, și rozînd-o, s-o surpe și s-o șteargă din fața pămîntului.
Stambulache însă nu este om să se dea bătut cu una cu două.
De cum venea primăvara, pune să se smulgă mărăcinii, lăstarele și bălăriile dinprejurul gadului, și cula urma să zîmbească, neatinsă, dealurilor și văior Plăviței ce se ducea la vale, și călătorilor ce se duceau la deal ori la vale.
În starea în care el moștenise casa și moșia de la părinții săi, voia să le lase pe amîndouă celor care-i vor fi urmași, și mai cu seamă feciorului său întîi-născut – iar la această părere se unea și grăsulia cucoana Paraschiva, preacinstita lui soție.
Și tot pentru aceasta, și fiindcă amîndoi bătrînii știau că fiul lor Costică – care de vreo două săptămîni își luase licența în drept – avea să le soseasca chiar în acea zi, dînșii, cu toate că își vedeau de treburile obicinuite, simțeau ca le saltă inimile, și că nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptărei.
În neastîmpărul său, pitarul părăsea, din vreme în vreme, prunăria din dosul caselor, unde, flăcăi și fete scuturau pomii, grămădind movile de prune brumării, și alerga spre casă, unde, după ce urca în foișor, lua ocheanul și se uita lung spre drumul cel mare.
Cucoana Paraschiva, din cuhnia în care priveghea bătutul putineielor, îl zărea cu coada ochilor și, mică și grasă cum era, suia gîfîind scara după el.
– Parcă văd ceva, îngîna dînsa trăgîndu-și răsuflarea, dar tocmai colo – departe – de la deal de moara Sîrbului – în dreptul plopilor din hotarul Vîrteștilor.
Stambulache își ștergea cu o batista vărgată sudoarea de pe capul lui pleșuv și lucios ca un pepene verde, și apropiîndu-și iar de ochean pleoapele roșii, deasupra cărora nu se mai aflau decît vreo trei-patru fire de păr alb, se uita lung spre drumul mare și se uita mai ales de la deal de moara Sîrbului, în dreptul hotarului din Vîrtești.
Dar pe drum nu alerga decît praful ridicat de un vînt băltăreț, praf ce se încolăcea întocmind niște vîrtejuri ce dau fuga unele după altele ca bețele unei reșchitori în mișcare.
Stambulache își lăsă ochianul, își mai ștergea sudoarea de pe frunte, și cucoana Paraschiva se scobora în argea ca să mai vadă de țesutul scoarțelor.
Fetele, în lipsa lui, se lăsaseră de cules petru a se zbengui cu băieții care le sîcîiau ori le apucau pe la spate și le așezau pe vrute-nevrute pe genunchi.
Mai spre fundurile livezei, vreo doi-trei vlăjgani zgăcinau pomii și, ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie de răpăitoare de prune. Cele mai gogonețe, de cum le aluneacu între cămășile desfăcute, li se duceau de-a lungul piepturilor pîrlite, și oprindu-li-se între sîni, li se mișcau acolo cu gîdelări ce le făceau să se pornească pe rîs sau să scoată mici țipete.
La vedera pitarului, care se înapoiase în ogradă, rîsetele și glumele încetară și toți se puseră de iznoavă pe lucru.
Dintre băieți, unii băteau prunii cu niște prăjini lungi; alții se urcau în ei; alții le adunau de jos și le rînduiau la o parte, movile lîngă movile.
Și pe rînd pitarul trecea de la unii la alții, păsările, speriate, își părăseau cuiburile ascunse în ulmii ce îmbătrîneau dincolo de vălceaua ce despărțea prunăria în două, iar vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute.
Trana a Stanchei, fata de treisprezece ani, scutura, în vremea asta, un prun ce crescuse cam singuratic, în mijlocul unei mici poieni. Dar fiindcă roadele necoapte bine nu cădeau, dînsa, sprintenă și rîzătoare, se urca între crecile prunului, măcar că vîntul îi luase pe dedesupt fusta și cămașa, răsfrîngîndu-i-le mai sus de genunchi.
Niță al dascalului, băiețandrul de optsprezece ani, care se făcuse, de dragul mindirului milităresc, călăraș cu schimbul, păsămite că-i pusese gîndul, fiindcă îi toca verzi și uscate, și, mai din glumă, mai cu dinadinsul, îi spunea că a dovedit într-unul din ulmii de dincolo de pîrleazul prunăriei un pui de mierlă cum n-a stat altul, cu totul și cu totul alb – cu grai de aur, și numai pe sub burtă și pe sub aripi surăpură...
Trana, - șireata! – frumușică de pică, cu gropițe în colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau, rîdea, zicea că nu-l crede, îl lovea cu prune în cap, îi azvîrlea cîte una în gură, pe care el o prindea din zbor, și o strîngea între buzele lui roșii și cu mustăți mijitoare.
Dar Niță făcea ce facea, și tot de puiul de mierlă îi vorbea, iar cînd Trana se da jos din pom, o lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor, s-o facă să sară pîrleazul cu el, doar de or găsi puiul cu norocu – bătu-l-ar cucu! – în cuib – la căldură.
Și aproape pe negîndite – așa cum –n-ar fi crezut nici el că are să i se întîmple – se pomeniră între ulmii cei mari, cu pîrleazul trecut, și departe cu totul de culesul prunelor, printre dese tufișuri de măceși și de porumbe vinete, el tot făcîndu-se că nu-și aduce aminte în care ulm e cuibul, și ea tot spunîndu-și că a fost proastă că l-a crezut, și tot smucindu-se să scape de brațul ce-i strîngea mijlocul...
Și cum Niță își apropiase obrazul de al ei, el îi jură că are să-i arate cu adevărat pe năprasnicul pui, și dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecura cu ea pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi – cel pesemne cu puiul de mierlă între crecile lui.
Și fiindcă buzele ce i se făcură de foc furaseră fără de veste pe ale ei, Trana, care vruse să se smulgă de sub arsura lor, se pomenise – fără să știe cum – că alunecă și cade, dar, odată cu aceasta, simțise că se surpă peste ea și cerul, și pămîntul, și copacul, și Niță, și puiul de mierlă, și tot.
Prunăria urma însă să răsune de rîsete și de glume, de răpăirea prunelor, și strălucea ca mai nainte sub prăfuirea aurului frumoasei zile de august.
Cu toate astea, soarele cam schiopăta spre apus, și Stambulache, care se uitase la ceasornic, se cam încruntă. Cum adică? Ceasurile cinci trecuseră și Costică nu sosea, măcar că-i trimisese poștalionul la oraș de cu dimineață?
Cucoana Paraschiva, în odaia cea mare, unde întinsese masa, auzise bătînd chindia în toaca de fier – a doua zi fiind duminică – și era tot așa de îngrijorită: “Vai de ea și de ea! S-o fi bolnăvit, s-o fi întîmplat ceva, l-o fi răsturnat trăsura?... Ce sa fie?” ...Și feluri de prăpăstii îi veneau în minte, o făcea să-i tremure mîinile și să risipească piperul pe masă, deasupra căruia se grăbea să arunce sare – ca să nu iasă vreo ceartă.
Iar de cîte ori se deschidea ușa și intra Floarea, un fel de fată de suflet – țărancă pe care o crescuse de la vîrsta de cinci ani – inima ei o lua iute:
– Tot nimic, Floareo?
Apoi, fără să aștepte răspunsul:
– Pune curcanu la mijloc.
Și trecînd de la una la alta:
– Ticălosul de Tudorache!... S-o fi îmbătat, mai stii! O fi făcut vreo poznă?... Să bagi de seamă să nu cumva să dea ciorba în foc. Unde e urda? Azima să n-o arunci la cuptor decît cînd s-o zări trăsura.
Floarea, fata de optsprezece ani, frumoasă ca o zînă, în zevelcă țărănească, dar cu cizmulițe de brunel, umbla prin casă, ieșea, intra, aducea tăvi cu poame, farfurii cu mezeluri. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămadea toată îmbelșugarea casei caimacul, laptele covăsit, laptele cu orez, cu zahăr și scorțișoară pisată pe deasupra; peștișorii mărunți ai Plăviței înfipți în frigărui de lemn, și fripți după ce fuseseră picați cu unt proaspăt; limbile de porc afumate; mușchii; și, la mijlocul mesei, după cum și poruncise cucoana Paraschiva, curcanul auriu, între mere domnești, între pergamute și prune călugărești, iar în două cutii deschise, curmale de tîrg. Tot cam la mijloc, patru mari clondire cu vin de Orodel și două butelii pecetluite, cu vin de Krasna.
Ospățul părea pregătit pentru douăzeci de inși și cucoana Paraschiva, cu toată grija ce o turbura, nu-și putea stăpîni mulțumirea uitîndu-se la masă, peste care arunca priviri înfășurătoare.
– Paraschivo! Paraschivo! se auzi deodată din foișor. Era glasul lui Stambulache care, în neastîmpărul său, se întoarse în cerdac și luase ochianul.
Nu mai încăpea îndoială: de data asta trebuia să fie Costică. Trăsura i se arătase, la început, ca un punct ce aluneca cu iuțeală în mijlocul unui nor de praf. Dar punctul se apropiase, se mărise, se făcuse trăsură cu patru cai la roată și cu doi înaintași, și ajunsese la priporul unde urma să se abată de pe drumul cel mare pe valea Plăviței în jos.
Nedomirirea nici nu ținu de altfel mult... Trăsura trecuse în adevăr de pripor, și o cîrmise drept spre sat, opintindu-se printre glonțane și făgașurile impietrite de soare, către podul de bîrne al Plăviței.
Stambulache coborî cîte două-două trepte, iar bătrîna, rămasă în foișor, apucă și ea ochianul și, nemaiputîndu-se îndoi, își fîlfîi batista ca și cum Costică ar fi putut s-o vadă.
Din prunărie flăcăii, care își desumețeau mînecile, pătrundeau în curte cîte trei și cîte patru, și urmați de fete – fiindcă isprevnicelul oprise culesul din porunca pitarului – se înșirau de-a lungul jicnițelor de scînduri, ori se așezau pe sub pătule. Vorbele, glumele, mișcarea umpleau curtea.
Dar butia fusese desfundată de argați, și toți se trăgeau într-acolo și se uitau cu jind la ea.
Dar unii, zărind doi lăutari ieșiți ca din pămînt – cinghinele care, în anterie zdrențăroase, zdrăngăneau coardele de la cobză și scîrțîiau o vioara – își dau cu cotul – strigau: “să trăiască cuconul Stambulache!”
Cînd trăsura sosi la poartă, soarele sfințea pe după dealuri, oalele cu vin trecuseră din mîna în mînă, firele din sprîncenele pitarului se zbîrliseră și se dezbîrliseră de bucurie. Floarea aruncase azima la cuptor, cucoana Paraschiva se hotărîse să-și întîmpine băiatul la “Crucile din vale”, și lăutarul cu vioara, după poruncile chefuite ale pitarului:
cînta de rupea pămîntul; cobzarul îi ținea isonul, fetele bătuseră curtea sub un început la horă.
Costică, tînăr de douăzeci și doi de ani, cu flăcări răscolitoare în ochi, înalt și subțire ca o mlădiță, fire nervoasă dar puternică, sări jos, în mijlocul strigătelor de buna venire. El își ascunse capul pe sînul mamei sale, care nici nu ajunse în poartă, îi sărută mîinile, trecu la tatăl său, de al cărui gît se aruncă, mulțumi țăranilor, roșindu-se de cîte ori o fată își ducea mîna la gură și la frunte, și ca să scape din încurcătură, întreba de masă.
Mama se repezea atunci pe scara, Stambulache, Costică și preotul o urmau.
Pîrvu le ieșea în capul scărei cu un clondir de țuică pe o tavă cu pîine și cu sare. Singură Floarea nu se arăta, își făcea de lucru, își băga capul prin dulapuri.
Bătrîna, prea uimită ca să-și dea seama despre ce se petrecea, schimba apa de prin paharele cu verbine, cu busuioc și rozmarin, cu ochiul-boului și cu alte flori de țară, ștergea ochii lăcrimați, tușea, își sufla nasul cu zgomot.
– Ministru! să te văd ministru! se auzea glasul lui Stambulache în foișor, și pitarul mai da o țuică peste cap... Sfinția-sa își neteza barba, bea cu smerenie, își lingea buzele, mai bea cîte nițel, se oprea, părea muncit de gîndul să rostească un logos.
Dar Pîrvu, care lăsase tava cu rachiu pe un scaun de paie, se urca pe scară cu ciorba, un castron alb cu marginile albastre.
Floarea, cînd Costică intră în casă, vru să-i sărute mîna.
Ce? Glumea? Apoi s-ar fi putut una ca asta? Nu copilăriseră ei împreună? N-alergaseră după cuiburi? Nu se daseră de-a dura pe coastă printre buruieni și mărăcini, și mai aveau ei astîmpăr, cît e vara ziua de mare, aci cățărîndu-se prin duzi și nuci, aci mîncînd dude și porumbe de se întorceau cu mîinile și buzele vinete? Dar moriștele ce le făceau pe nisip, aducînd la ele cîte un fir de apă pe care îl furau izvoarelor din apropiere? Dar jocul lor de după ciuturile cu coperișul înflorit de leuștean și de păpădie, ori înecat de pălămidă și de urzici? Apoi, socul cel mare din care tăiau creci și făceau pușcoace? Ce? Astea nu fuseseră? Și crede dumneaei că copilăria se uită așa de ușor, și că, dacă el a fost la București, nu s-a mai gîndit la nimeni?... Ei! Aș!... Ce sunt atunci trandafirii de mătase rourați cu sticlă pisată, cum poartă numai cucoanele de la Rîmnic și de la Craiova, și pe care i-a luat anume pentru dînsa de la cel mai de seamă marchitan din București? O să-i vadă, mă rog, cînd și-o deschide lada și și-o descărca lucrurile, dar, pînă atunci, să facă bine să stea jos.
Iar de pe scaun, Costică o apucă de amîndouă mîinile și o așeză cu sila la masă, spre marele haz pe care îl făceau pitarul și popa Smarandache, și chiar cucoana Paraschiva.
După cum se întîmplă totdeauna în asemena împrejurări, și la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor, iar pe barba și mustățile preotului, zeama galbenă se agăța cu stropi mari, ce, cînd nu recădeau în taler, se pierdeau în paduratice adîncimi.
Cînd veni rîndul mezelurilor, cînd se umplură și se goliră paharele de mai multe ori, cînd se aduse claponul cu hrean, și, mai cu seamă, cînd pitarul Stambulache despică curcanul cu gușa grasă și carne rumenă, vorbele ce, la început, se tîrau, pe deasupra mesei, zburară și se încrucișară, se topiră una în alta, nelăsînd să se audă decît crîmpeie din cele care se spuneau. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile. “Ministru! să te vad ministru!”, nu contenea să se audă de cîte ori bătrînul își ridica paharul. În vremea asta, Costică vorbea despre București, Floarea despre zăvoiul de la moară, bătrîna despre căimăcămia lui Iancu Bibescu, popa despre patrafirul ce i se rupsese...
– Bucureștii! Ce oraș, ce lume! Dar și cîtă ticăloșie.
– Da, în vremea mea boierii...
– Și toată lumea, cucoana Paraschivo, toată lumea era credincioasă.
– Mai ții minte, domnule Costică, cum era sa ne înecam în Plăvița! Ne duseserăm la moară...
Stambulache însă ridică paharul:
– Ministru! Să te vad ministru! strigă el cu glasul păienjenat, cu capul dat pe spate.
Cînd se sfîrși masa și cînd ieșiră cu toții în foișor, înnoptase. Dar isprăvnicelul îngrijise de un foc ce ardea cu vîlvătăi și se făcea că întunecimea de primprejur să pară mai deasă, iar dinspre el urca un puternic miros de porumb copt, pe care țăranii și-l prăjiseră în spuza lui...
Hora luase la mijloc focul și chipurile aprinse răsăreau din întunerec. Voinicii care o învîrteau, și despre care avea să se ducă pomina, izbucneau în lumină alaturi de fete în cămăși cu altițe, ori piereau înghițiți de noapte, după cum se ducea jocul ce se strîngea sau se lărgea, se încetinea sau se iuțea, da pe brînci, zguduia bătătura și casa – cutremura dealul. Băieții cei de tot tineri, cu dimie strîmtă și găitănată pe picioare, cu scurte mintene în umeri sau numai în cămăși, cu căciulele pe ceafă – unii cu pălării de pîslă neagră înconjurate de flori – ridicau nori de praf cu săriturile lor, zbuciumau noaptea cu chiote, și intrau și ieșeau din întunerec ca niște năluci. Bine legați – voinici și frumoși – cu buzele abia înseilate de mustăți, sau spelbi – oacheși sau roșcați – cu ochii negri sau cu ochii albaștri – nu era unul să nu fure cîte-o inimă, și să nu se desprindă din horă cu cîte-o fată...
Tot ce vedea i se părea lui Costică nou, și tot ce vedea îl fermeca... Bucureștii i se înfățișau deodată urîți; cartea pe care o învațase, o curată deșertăciune; diploma lui de advocat, o nerozie. Viața liniștită, fericirea, erau aici, între dealurile unde se născuse, printre ogoarele din neam de neam ale Stambuleștilor. Șesul Plăviței, dealurile de dincolo de el; pădurile și satele de pe costele lor, pe care le ghicea mai mult decît le vedea; focurile aprinse prin noapte; biserica satului strămoșesc înecată în întunerec, îi năvăleau din priviri în minte, din minte în inimă.
Urarea, strigătul de: “Ministru! să te vad ministru!” i se părea acum o glumă.
În tihna cîmpului, în munca pămîntului, în a fi ce a fost tatăl tău și tatăl lui, iată – poate – iată, desigur, adevărata fericire – singura.
Și dîndu-se jos din pridvor, el intră în horă, - cam nedibaci la început – dar, în curînd, dînd și el pe brînci, sărind și el cît zece, chiuind și el, și uitîndu-și de diploma, ca și cum n-ar fi fost, de codicele civil și de cel penal, de trebile politice și administrative – de drepturile și datoriile cetățenești...
Lăutarii se duceau cînd spre o margine a horei cînd spre cealaltă și urmau – cu flăcări roșii pe obraz – să-și zdrăngănească unul cobza, celălalt vioara.
Niță al dascalului, cu boneta de cazarmă pe ceafă, cu cizme împintenate, în pantalonii ce-i trosneau pe picioare, în tunica de dril descheiată la piept, sărea cît zece:
– Uite-așa!
– Și-așa!
– Și-încă-așa!
Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duseseră, se desprinsese din joc, și din umbra în care își ascundea vînătăile și buzele stoarse, căuta să nu se mai uite la Niță. Cu toate astea, ochii tot la el o duceau, la el care îi furase inima și mintea cu jeraticul din ai lui, cu părul lui scurt de scapăra scîntei roșiatice...
Hora, ce ajunsese un vîrtej, i-l răpea pe fiece clipă, și i-l readucea cu aceiași iuțeală. Împreună cu fete și cu băieți, el, cînd încăpea în cîte o aripă de lumină a focului, da pe brînci, sărea cît zece, și trecea pe dinaintea ei, chiotind și cutremurînd dealul.
– Tot-așa!
– Și-așa!
– Și-încă-așa!
– Hei! Hei!
Și vîrtejul, ce părea că se domolește, după ce azvîrlea afara pe mulți, se făcea iar nebunie!
– Hei! Hei!
– Uite-așa!
– Tot-așa!
– Și-ncă-așa!
– Hei! Hei!
Niță, care la rîndul lui ieșise din horă, dete de Trana rezemată de colțul unui pătul.
Cu buzele întredeschise peste un fir de pai, pe care îl strîngea între dinți, el se folosea de umbra în care focul lăsa acea parte a curței ca să-i petreacă un braț pe după grumaji...
Dar ea se lupta, nu mai vrea, și fiindcă Niță tot n-o lăsa și o îmbrîncea mereu mai spre întunerec, ea-l ruga… “Niță, Niță!” – “Niță! Niță!” și, rugîndu-l, se părăsea în voia lui care, deși pe un alt drum, o ducea tot spre prunăria înecata de întunerec, tot spre ulmul cu puiul de mierlă, pe cînd, din chiotele ce-i ajungeau, urmau să se desprindă, aci mai tare, aci mai aproape stinse, vorbe gîfîietoare sau șuierate:
– Uite-așa!
– Și-așa!
– Și-ncă-așa!
– Hei! Hei!
Iar cînd se ridică luna, din hora ce se spărsese nu mai rămăsese decît focul ce se stingea... Foișorul era pustiu, o liniște se lăsase asupra casei, iar răcăneii, și cîte-o hantă de cîine, luau în stăpînire noaptea ce se făcea înaltă...
Cartea de aur: Soare și grîu
Șoseaua, panglică prăfuită, înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele își cernea strălucirea. În urmă, verdeața unei păduri încingea cîmpul cu un brîu ce, prelungindu-se spre dreapta și spre stînga, se ștergea neîncetat mai mult și se sfîrșea prin a se topi de-o parte și de alta în zarea depărtărilor.
Încolo, spre București, șesul se desfășura – aproape fără cute – o stepă veselă ce se împreuna la orizont cu cerul: vechea și scumpa noastră Românie, peste care grîul își trece vara uriașul talaz de aur.
Dar marea de spice galbene era mîncată, pe locuri, de mici cîmpuri intrate în stăpînirea florilor de cicoare albastre, în a garofițelor pembè și în a mușățelului galben și alb.
Trăsura cu patru cai se orpise în dreptul unei șiri de grîu de curînd secerat și, pe cînd vizitiul se opintea să-i ridice osia de la o roată ruptă pe un par găsit la marginea ariei, stăpînii spre a se adăposti de arșită, se apropiaseră de șiră și, aprinzîndu-și țigările, intrau în umbra ei. Coprinși de lenea zilei, ei se lungeau, la umbră, pe paiele ariei, schimbau cîte-o vorbă-două, și înfășurîndu-se în fumul tutunului se lăsau unei jumătăti de somn, cu privirile pierdute în adîncimea văzduhului.
Dar din preajma lor, ce pînă aci păruse pustie, o ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi, și se făcu roată împrejurul lor.
Erau copii de toată mîna, cu păr negru și cu păr bălan, cu ochi de jar și cu ochi de cicoare – unii mai îndrăzneți, altii mai sfioși – care cu căciuli pe ceafă ori pe sprîncene, care cu pălării de pîslă, înghirlandate cu flori de măceși.
Copii ai cîmpului, piepturile li se arătau pîrlite de sub cămășile desfăcute; pulpele și picioarele le aveau goale. Apropiați cu totul de fire, ei duceau mintea spre timpurile dintîi ale Lațiului, ale samniților și sabinilor. Dar vreo doi, pistruiați, și cu un tort de aur roșu încurcat pe cap, păreau copii ale acelor triburi de iranieni care se credeau de-a dreptul coborîte din soare, și care-și făcuseră din Helios singurul Dumnezeu.
Drăgăstoși cum nu se poate mai mult, aceștia, cît și ceilalți, aduceau cu dînșii – inimi de aur prin grîul de aur – împăciuirea vieții cîmpenești, curățenia ei.
Veniți la seceriș cu ai lor, și întîrziindu-se împrejurul șirei, zăriseră pe călători și, grămădindu-se împrejurul lor, se uitau acum lung la ei, de pe a căror frunte grijile păreau că se șterg.
Dar soarele coborîse. Băiețașii alergaseră cu ulcioarele la un puț din apropiere, și veniseră cu apă de acolo. Drumeții băuseră, iar osia trăsurei fusese cu chiu cu vai proptită pe parul ce avea s-o sprijinească pînă la satul vecin.
Călătorii intraseră înăuntru. Caii o urniră din loc. Ei o tîrau cu greu, dar, în sfîrșit, o duceau. Micii țărani, precum și mai măriceii rămăseră în urmă și, în curînd, șira se departă și ea.
Tîrîș-grăpiș, călătorii ajunseră în sat, se deteră jos și mînară peste noapte acolo.
Dar aurul ce se șterse de pe holdele de grîu, odată cu asfințirea soarelui, nu se șterse din amintirea lor...
Și unul din ei măcină din grîul prin care trecuseră, și îl amestecă cu soarele dusei zile, ca să facă și din unul și din altul o pîine a neuitărei spre a se hrăni și alții cu ea...
Cartea de aur: Pe drum de poștă
În careta înhămată cu doisprezece cai de poștă, pe care îi mînă trei surugii, pe capră cu un soldat, se afla o doamnă, a cărei frumusețe era încă strălucitoare. Lîngă ea, un băiețandru, între treisprezece și paisprezece ani. Dar el părea a fi, după înfățisare, o fire bolnăvicioasă și care avea să șovăiască multă vreme între moarte și viață...
Mama lui, ea care îi purta o neîncetată grijă, se arăta însă, de rîndul acesta, coprinsă de o altă tulburare. Dînsa-i venea de la un petec de hîrtie cocoloșită, telegramă ce-i fusese trimisă, în chiar dimineața acelei zile, de o rudă a soțului ei, a cărui boală se îngreuiase.
Pleacă și nu mai așteapta – zisese din depărtare gîndul și condeiul celui care chibzuise telegrama; pleacă și nu mai așteapta transmisese fulgerarea electrică ce zguduise sîrma între București și Craiova.
Puține la număr, dar – coprinzătoare și grozave, aceste cuvinte, care învinețeau pe albeața hîrtiei, trecuseră pentru a douăzecea oară pe dinaintea vederei soției-mame. Și tot citindu-le, gînduri negre îi întunecau ochii. Soțul ei, își zicea dînsa, trebuia sa fie, în adevăr, cu totul în primejdie, de vreme ce fusese chemată cu atîta grabă. Iar fiece cuvînt îi trîmbița în auz de marșuri de înmormîntare. Uita că e cu copilul alături, și pe drum, și se credea în București, cu lume multă împrejur; își închipuia pînă și că vede ieșind din poarta Sărindarului dricul strălucitor de aurărie pe sub zăbranicul ce-l învelea, și ce avea să ducă pe soțul ei la locașul de pe urmă... Mii de soldați, cu puștile aplecate la pămînt îl urmau, iar pe lîngă dînșii ofițerii mergeau cu săbiile trase. Muzicele regimentelor ce se scurgeau răsunau în fruntea, în mijlocul și în coada cortegiului, lungi șiruri de soldați, sar pe trotuare, prin balcoane și pe la ferestre, lume din lume. După dric, trăsura domnească, decorațiuni pe sute de piepturi, - ministrii, ambasadorii, înalții demnitari ai statului... Dar... Ce?... Să fie cu putință? Soțul ei, omul cu care a trăit ea douăzeci și unu de ani, cu care a împărțit bune și rele, să fi murit în adevăr? Cu toate acestea nu-l lăsase sănătos, și în toată strălucirea falei lui militărești, nu mai tîrziu decît deunăzi – abia o lună de atunci – și acum – dintr-o dată totul să fie sfîrșit? Dar dacă ar fi așa, atunci ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit – omorît? – căci nu încapea îndoială, un om ca dînsul, care ar fi fugit cu șapte în piept, nu se surpă usor – dintr-o dată și ca oricare... Nici vorbă, prin urmare, că îi vor fi mîncat capul – dușmanii! – avea atîția! – și nici vorbă că-l va regasi cu pete vinete și roșii pe obraz, cu părul capului și mustăților căzut – urme ale otravei ce-i va fi fost dată – căci: da – și nici nu putea sa fie astfel – aceasta era singura și adevărata boală pe care ea o bănuise de cum primise știrea..
Aceste gînduri porneau din altele... Viața ei toată se înălța din adîncimile trecutului, se oglindea cu voiciune pe geamurile aburite ale caretei, printre înserarea unei zile de pe la sfîrșitul lui septembrie. Și icoanele ce-o năuceau atunci era copilaria ei de fată singură la părinți bogați, visurile trandafirii și albastre cărora le dedese aripi, umplîndu-și cu ele viitorul. I se arăta, în sfîrșit, și alesul, - tînărul smuls din lună și din stele și care avea să-i fie tovaraș vieței sau, mai pe omenește vorbind, frumosul praporgic cu epolete de aur – feciorul de împărat din basm cu care se și cununa, puțin în urmă.
Rochia ei de mireasă – rochie de păpușă – atît de mică era la paisprezece ani – miră, în ziua nunței, pe toți. Dar ce miră și mai mult, era faptul că farmecul ce pusese stăpînire asupra ei nu ținu o zi, nici două, ci un șir întreg de zile, aproape un an – cînd – după cum trec toate – se risipi și trecu și el. Cu toate aceste, copila nu încetă să-l iubească, în ciuda dezamăgirilor. E drept că și el – deși nu scăpa un prilej s-o înșele – așa îi era firea – n-o iubea cu adevărat decît pe dînsa... Și părți din cariera lui i se redeșteptau în minte. Revedea luptele pentru cucerirea culmei – comandamentul suprem al armatei – spre care înaintase prin învățătură și sîrguință neîncetată; strămutările militărești dintr-un colț al țărei la celălalt; prea marea lui asprime, la cazarmă și în front; răzvrătirea companiei pe care o comanda, la Ocnele-Mari; ea azvîrlindu-se despletită, între cei care îl înconjuraseră, coperîndu-l cu corpul și ocrotindu-l cu inima, soție care striga soldaților turbați: "trageți!" și dinaintea căreia puștile scapă din mîini și în genunchi se pleacă; - izbinda lui – mai tîrziu – de-a întocmi o armată, scoțînd ca din pămînt regiment după regiment, instruind-o, traducînd din rusește și franțuzește regulamente; înființînd batalionul model, ce avea sa fie o pepinieră, stîrnind admirațiunea generalilor austriaci și ruși; Coronni, Halcinski și altii, iar acum, sub domnia cea nouă, o altă izbîndă a lui: putința ce avusese să adune, în tabăra de la Urceni, 50.000 de soldați din toate armele, bine instruiți, și bine echipați.
Cunoscător a douăsprezece limbi, suflet de militar prin moștenire, căci cobora din vechea casă domnitoare a Lituaniei – tatăl acestui om întemeiase în adevăr cu din propria lui avere un regiment în Rusia, care îi poartă astăzi încă numele; - la rîndul său, el, și numai cu mijloace luate din averea lui, cumpărase instrumentele pentru întia muzică militară română, și o înființase; iar, nerezemîndu-se decît tot pe dînsul, înfăptuise o Școală militară, o Casă de dotațiune a oastei, un mare ștab domnesc...
Era, prin urmare, firesc, ca inima ei sa fi fost plină numai de el – pe care îl crezuse nepieritor – nu om, ci zeu nesupus legilor celorlalte făpturi pămîntești și pentru care fusese steaua cea luminoasă... - De acest om să se despartă însă ea, și să se despartă astfel?... Ce? S-ar putea?
Înserarea ce se lăsa peste cîmp îi pătrundea în inimă. Lacrimile o podideau, cădeau cu picături largi pe hîrtia telegramei pe care o pusese pe genunchi... Dar careta bătea, în vremea aceasta, cîmpiile, ca un vîrtej... fugea, alerga, zbura pe drumuri aproape neumblate; se strecura printre hopuri, printre răsturnișuri; trecea pîrîurile și rîurile; cobora văile și urca dealurile, din aceeași fugă, din același zbor. Soldatul de pe capră moțăia, se apleca în dreapta, în stînga, visa cu mîna pe pușcă, la Tița, țigăncușa boierească în a cărei dragoste răzbise numai în ajun. Desculți, și călări pe deșelate, drăcoșii de surugii – niște băiețași – cu izmenele de pînză sumeșe mai sus de genunghi, cu piepturile goale ce le ieșeau din cămașile desfăcute, băgau roibii și murgii în năbădai. Ei hăiau, mînau, înjurau de ceara mă-sei, izbeau caii cu călcîiele, îi băteau cu pulpele arămii, ori îi plesneau cu sfîrcul bicelor. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăgăneau vijelios clopotele, și fugeau cît puteau, fugeau de mîncau pămîntul.
Cu cît se înopta însă, vîrtejul, în loc să se domolească, se ducea mai iute. Se ajungea la jumătățile pe poștă pe nerăsuflate, și alți cai erau aruncați în oiște. Aceștia – din porunca trimisă de la București la toate căpiteniile de poștă – prin ștafetă anume dusă de un olac – așteptau cu hamurile pe ei.
Alți surugii, tot atît de copilandrii dar tot atît de îndemînateci, cu cai proaspeți între picioare, spărgeau întunerecul cu hăirile lor din ce în ce mai sălbatice și se prăvăleau peste cîmpii ca o vijelie! Roțile sfîrîiau cu o așa repeziciune, încît – dacă ar fi fost ziuă – nu li s-ar fi văzut spițele. Careta se aplecă într-o parte și în alta; gemea din încheieturi, părea corabia primejduită pe care fiece val sta s-o înghită și ce se ridica deasupra fiecărui.
Înăuntru, copilul, văzînd că mama sa ațipise cu capul răzemat de căptușala caretei, își lipea fruntea de geam. El se uita în întunerecul înăbușitor, brăzdat lîngă portițe de fulgere galbene și roșii ale felinarelor, și încerca să ghicească priveliștele. Unde era vale, credea că e deal, își închipuia că vede ape mari... Însă trăsura se apropia de locuri păduroase. Copacii – răzleți sau mai mulți la un loc – se iveau, cînd la un geam, cînd la celălt, luau înfățișări de oameni – de hoți ascunși în noapte și cu pușca la ochi.
Uneori șuierăturile surugiilor sau vorbele lor îngînate de-a încălecare, erau socotite de el ca semnaluri... Îngrozit, își zicea că n-are să mai scape din acea noapte, și se trăgea de la geam. Ghemuindu-se, apoi, lîngă mama lui, încerca să adoarmă, dar zadarnic: ochii săi rămîneau deschiși mari asupra întunerecului. Răsuflarea îi era scurtată, urechile vîjiietoare, și fiori-fiori îl treceau prin inimă.
Careta, în vremea asta, urma drumul, și fiindcă era ajun de tîrg, șiruri de care începeau să treacă prin lumina felinarelor. Ele ieșeau din noapte, și reintrau în întunerec, ca niște umbre ale unei lanterne magice. Strigătele țăranilor ce le abăteau, scîrțîitul roților, înjurăturile surugiilor, se îndeseau. Dar odată cu teama de hoți ce pierea, frica răsturnișurilor se ridica dintre dealuri, năpădea din prăpastia văilor.
Copilul deșteptase pe mama sa. Soldatul, care se detese jos de pe capră, și împiedicase roțile, umbla pe lîngă portiță. Surugiii o luară la pas. Careta, în bălăngănirile tărăgănate ale clopotelor, cobora, acum, către adîncimi necunoscute, către funduri înecate de întunerec...
Vărsatul zorilor apucă pe drumeți departe de Pitești cu două poște. Dar somnul ce doborîse pe băiat, rămăsese plin de aceași beznă. Ea, de pe cîmp, îl pătrundea în ochi pe sub pleoape, și alerga după trăsura fulgerată de aceleași licăriri ale felinarelor cu lumină galbenă și roșie. Copacii de pe culmi se prefăceau, în visul lui, în năuci negre, - în haiduci cu căciulele înfundate pe ochi, care se țineau după trasură, și care se apropiau uneori de portițele ei pînă a le atinge geamurile. Alte dăți, aceiași copaci, coborîți și ei de pe culmi, dau goană caretei, o ajungeau, o întreceau, rămîneau în urmă și iar o ajungeau, însă în loc ca să mai fie tot haiduci, erau călugări cu glugi negre pe cap, care, pe deșelate, goneau sub ei cai, se lungeau, creșteau-creșteau sau se pocea cum le venea mai cumplit. Vîntul le fîlfîia mantalele și glugile; se schimbau în demoni; se înmulțeau cît coprindeau dealurile și văile; erau în față, în urmă, și împrejurul trăsurei. În visul lui, îl mai ajungeau de pe muchia dealurilor, cît și din apropiere, spăimîntătoare hohotiri de rîsete și fioroase fîșîiri. Dar ceva era și mai grozav: brațele și degetele dracilor se subțiau; mîinile li se agățau de portiță, una o deschidea; iar doi dintre demoni săreau înăuntru. Într-o clipă, unul își înfigea ghearele în gîtlejul copilului, îi oprea strigătul, pe cînd altul i se așeza grecește pe piept, și rînjea, și sfîșîindu-i cărnurile, scotocind cu unghiile pe sub coaste... O!... și ce căuta el, erau plămînii, era inima...
Dar mama sa se deșteptase. Ea îi auzise răsuflarea scurtată și grea și lăsase geamurile. Aerul tomnatical unei dimineți răgușite de ceață îi răcori repede fruntea. Bătăile inimei i se liniștiră – visul se învălmășea, dracii șovăiau, și răsturnați, cădeau sub tăișul unei săbii de diamant... În același timp, o lumină venită fără să se știe de unde îl îmbrățișa. Se simțea ridicat în sus – zbura, plutea – și, înfășurat de o nemărginită strălucire, o putere tainică îl fulgera și mai sus încă – dincolo de văzduhurile ciocîrliei – de unde, apoi, graiul lui, ce întrecea în dulceață cîntecul privighetoarei, se răzlețea peste țară, trecea granița, înfășura omenirea, era Dumnezeu făcut cuvînt...
Dînsul dechise ochii tocmai pe cînd trăsura se afla la jumătatea unui deal. Soarele izbutise să spargă ceața. Cerul, săgetat de razele lui, se albăstrea. În stînga drumului, copacii, a căror frunzătură era încă deasă, deși în parte roșcată, urcau spre șosea, din fundul unei văi.
În jos, la o adîncime de peste treizeci de metri, se desfășurau ogoare vălurate ca o mare, dintre cutele cărora răsăreau clopotnițe si coperișuri de biserici, aceste singure limanuri de scăpare în mijlocul furtunilor vieței.
Și caii urcau mereu... s-ar fi crezut, acum, că ei se duc drept în cer, atît de înalt era dealul și atît de departe culmea...
“Diseară, vrînd Dumnezeu, vom fi în București”, zicea mama. În urmă, scotea din bisacteaua de lemn de trandafir iconița Maicii Preciștii, pe care o purta totdeauna cu ea la drum, îi scutura cu batista coroana de raze dimprejurul fruntei, îi săruta argintul poleit, și n-o punea la loc pînă ce nu-i descurca șirele de mărgăritare ca boabele de meiu și salbă de rubiele, cu care o împodobise în ziua măritișului. Inima i re reumplea astfel de nădejde: “Nu; era cu neputință ca lui să-i fie rău de tot. Dacă ar fi fost asa ar fi vestit-o din vreme. Un om ca dînsul nu așteaptă ultimul moment pentru ca să-și ia adio de la tovarașa vieței și de la copii. Ce? Craiova era la o mie de poște?” Și, pe lîngă asta, putea să și-l închipuie altfel de cum îl cunoscuse – sănătos în orice clipă – depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea sa se bolnăvească?... Și-l revedea tot cum îl știa: înconjurat de un stat-major strălucit, tobele bătînd, trîmbițele răsunînd, soldații prezentînd armele. El, crunt și aspru cu cei mari, ținîndu-i fără grai sub priviri, tremurători ca vrăbiile în ghiarele uliului, trecea pe dinaintea frontului. Prestigiul îl înfășura. Respectul zbura înaintea lui. Se îmbunea cu gradele de jos, întemeia pe ele nădejdea militărească a țărei...
Dacă – dacă însă va fi murit? Daca i-l vor fi omorît?
Și la această cugetare, un trecut de ieri, de alaltăieri îi năvălea în minte, împreună cu marșul militar comandat de el pentru a deda pe soldat cu oboseala, pe o simpla distanță de șapte kilometri... Ura coloneilor pentru șeful lor se folosea însă de împrejurare; ei se făceau de tot blajini cu soldații care, simțindu-i, se întîrziau prin porumbi, de unde, în urmă, erau ridicați cu ambulanța sub cuvînt că au căzut... Organele de publicitate ale opozițiunei semănînd, apoi umplînd cîmpurile, văile, dealurile și coloanele lor cu morți și cu răniți.
Dușmănii neîmpăcate, ingratitudini ascunse, așteptau oare altceva decît momentul priincios? Și ei i se va ierta oare frumusețea, pozițiunea socială, epoca de stăpînire și biruinți, disprețurile ei pentru aristocrația de naștere neînsoțită de cea sufletească, sîngele boieresc pămîntean ce-i curegea în vine, curățit de scrofurile prejudecăților?...
Da: va rămînea cu oarecare avere – zestre părintească – va lupta cîtva și, oricum s-ar fi întîmplat, își va crește copiii... Însă după aceasta, întunerec, noapte a viitorului nepătruns de ochi omenești. Cît despre sprijin domnesc, cu însemnări pe catastive, cum putea să prevadă ce avea sa fie acest sprijin? Ce știa, ce simțea era că, odată cu moartea lui – dacă ea va rămîne în țară – va intra într-un necunoscut prăpăstios. Și pentru ca, împrejurările să n-o apuce fără veste, vindea din gînd case, moșii, tot. Pleca în Franța, se așeza acolo, cu copiii, nu se mai întorcea niciodată. Dar – izbuti-va să ducă viață înstrăinată de țară pentru totdeauna? N-o lega cu tot ce e românesc un fir nevăzut – sufletul – și nu simtea ea, de cîte ori trecuse granița, spre a se duce la Paris sau la Viena, în Belgia sau în Italia – oriunde – că deși nu-i lipsea nimic – că deși o înconjurau curteniri și considerație – îi lipsea – ceva nedeslușit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum punea piciorul pe pămîntul românesc; de cum reauzea graiul cel plin de farmec al copilăriei, al întregei sale vieți?
Neapărat că așa era, și că, dacă aceasta se va întîmpla, avea să fie izbită de moarte chiar din acea clipa – însă putea ea să-și jertfească copiii nenorocirilor că i-ar fi așteptat și să nu nu se mai jertfească mai curînd pe dînsa? Hotărît: odată ce el n-ar mai fi, nu i-ar rămînea decît să plece, să se statornicească în Franța, singura țară pe care o iubea – după a ei. Își va cumpăra, prin urmare, o fermă, în Normandia, pe care o și închipuia între meri, aproape de coastele mărei, nu departe de Etretat sau Dieppe; - se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște, să crească găini și gîște – curcani; se vedea cu șort albastru și cu bonetă albă pe cap – din cînd în cînd se ducea și la Paris – la Paris! Dar numele acestui oraș îi schimba planul, îi aducea aminte ca era datoare să se așeze acolo – ca să-și crească copiii – închiria un apartament pe rue de Rennes, băga pe cel mai mare în armat franceză; îl punea sub protecțiunea generalului marchiz de Galiffet, pe care îl cunoscuse – lăsa pe cel mijlociu să-și urmeze chemarea – să scrie versuri, nuvele, piese de teatru, romane – să se facă ziarist, ce va vrea; iar pe cel mic, pe zapistea, pe “Ba-be-bi-bo-bu” al mamei – A! de el nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – “văzînd și făcînd”.
Trăsura, ce se apropia de Pitești, găsise un drum mai bun. Ea nu mai era zdruncinată de hopuri și de făgașuri. Dar copilului i se făcuse foame. Coșul cu ouă răscoapte, cu un curcan fript și cu brînzeturi era ridicat pe genunchi. Mumă-sa scotea și întindea un șervet alb a laptele. Ouăle erau sparte și curățite de coji. Gușa și pieptul curcanului se făceau nevăzute. Vinul de Bordeaux scădea din sticlă.
Roșeti călduroase urcau pe amîndouă obrazurile și ochii bătuți de neodihnă se însuflețeau, iar viitorul apărea mai puțin norocos.
“Nu; nu se putea ca el să fi murit astfel!” – și copilul care începea să creadă și el că “nu se putea”, se adînceau în gînduri.
Fire ce cu greu ar fi fost deslușită, el, deși era încă mic prin ani, se dusese prin cugetare și prin simțire departe. Binele și răul îi vorbeau cu o deopotrivă putere. Nici muma, nici tatăl lui, nici frații și nici camarazii de o vîrstă cu dînsul, nu ghiceau ce aripi de soare are la suflet, și în ce tăvăliri de noroaie l-ar fi dus gîndul, dacă acestea l-ar fi părăsit. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrecea împrejuru-i și că umbla dormind pe picioare. Dar el credea tot, simțea tot, se înduioșa de cea mai mică suferință, iubea cu patimă pe muma lui, deși ascundea cu îngrijire oricui simțirea și gîndul lui. Era slab, și cu toate acestea, mîinile îi erau cumplite. Pe fratele său mai mare, care-l lovise într-o zi, îl urmărise prin toată curtea cu un cuțit, și acesta, din puțin scăpase că să nu fie omorît. Era, în sfîrșit, de o mîndrie nesuferită, dar și de o bunătate ce nu cunoștea margini. Nu citise, la acea vîrstă, pe Lara, și s-ar fi putut zice că e fiul lui. Simțirea lui era atît de ascuțită sau de bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. Așa bunăoară, nimini nu știa pentru ce-și umplea el buzunarele cu pietre, cu hîrtii, cu bucățele de lemn, cu toate nimicurile ce le întîlnea în drum, cînd, în această privință, se supunea unui îndemn lăuntric mai mult decît copilăros dar nespus de duios. Ce-și zicea cînd ridica toate acele fleacuri de jos, mișcat, uneori pînă la lacrimi, era ca lucrurile acele n-au să mai fie întîlnite sau văzute de dînsul niciodată...
Neîncetata curgere a vremei – ce nu se oprește o clipă și ce nu se întoarce o clipă din calea care a facut-o – îi vorbea, spunîndu-i cu o neasămănată putere, că ziua de azi nu e ca cea de mîine; că – om sau lucru – astăzi sunt dar mîine pot să nu mai fie, și că dacă cumva tot urmează să mai stăruiască, un mîine în care nu vor mai fi le va ajunge și pe ele.
Tatăl său, care fusese pentru copiii săi o spămîie, lui, mai cu seamă, nu-i vorbise decît cu răsteală. Pe el, și pe frații săi, îi silea să vie în toate zilele să-i zică, la ore hotărîte: “Bonjour pa-pa, bonsoir pa-pa!” La masă, le poruncea să șadă pe scaune, drepți, să se uite în ochii lui, cînd le vorbea. Se speriau de cîte ori se supăra pe bucătar. I se părea că aude încă trîntirile scaunelor și țăndările farfuriilor ce se spărgeau.
Cu toate aceste, dînsul l-ar fi plîns și mai mult ca oricare din frații săi, dacă în acele momente nu i s-ar fi petrecut în conștiință o luptă ciudată. Se simțea cuprins de beția goanei pe care o dau caii cari intraseră în șosea, și o nemărginită dorință de neatîrnare și de libertate pătrundea în el. Fiorii prematuri ai plăcerilor sexuale îi destindeau mușchii cu lungirea brațelor și a picioarelor și-l cutremurau. Ce era bun în el se zvîrcolea sub ce era rău. Pe tatăl său ar fi voit să-l plînga cu hohot, pentru a-și dovedi lui ca l-a iubit în adevăr.
Dar o laie de țigani, poposită la marginile orașului, încăleca șoseaua cu tăbărîrea ei. Dînsa, după ce se întocmise cu adunături din felurite părți ale țărei, ce amestecaseră rudari, lăieți și netoți, își alesese, mai devreme, loc de iernatic acolo, și cîmpul se umpluse de cosare din nuiele împletite și lipite cu pămînt galben. Porci, găini, leote de dănciuci în pielea goală; netoate care se certau pe grămezile de bălegar uscate ce adunaseră de cu vara; zgomotul cujnițelor; cositorirea tingirilor, năuntrul cărora gașperițe arzuie învîrteau otrepele ghemuite sub picioare; mărgelele albastre și roșii ce le țăcăneau la gîturi, zdrențe agățate pe mărăcini și pe crecile pomilor; grohăirile scroafelor, sisăirile gîștelor, hălălăirile guturale ale certurilor, apucau careta în vîrtejul lor.
Caii își iuțeau mersul. Unii, speriați, azvîrleau cu picioarele. Ceilalți puneau capul în pămînt și fugeau cît puteau, ridicau nori de praf.
Copilul, uitîndu-și posomorîrea, scotea capul pe geam și rîdea de baloanele ce ocăreau cu mascări pe surugii care le arseseră cu sfîrcul bicelor. De necaz, își ridicau fustele pe care, dîndu-și-le peste cap, își băteau dosurile la ei.
Dintre coșare se repezeau dănciucii cu părul ciuf. În pielea goală, mai mulți se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă portițele ei, doar de le-o pica vreun gologan în palmă.
Ca să facă haz, copilul se căuta prin buzunare și le arunca din plin. Dar crăițarii, oriunde ar fi căzut, și chiar dacă ar fi fost prinși de vreunul, dau naștere la încăierări.
Pe el se zvîrleau cîte șapte, și cîte zece, și toți se luau de păr, țipau, se ghionțuiau, se înhăitau de mîini și de picioare – de gît – rostogolindu-se morman, unii peste alții, se călăreau, se tăvăleau cu capul de pămînt, iar zgîrîindu-se și mușcîndu-se, se tăvăleau prin țărîna șoselei, pînă ce ajungeau de-a dura în șanturile ei.
Roțile zguduiră, în sfîrșit, caldarîmul Piteștilor. Bicele, chiotele, scoteau în uși pe prăvăliașii din ulița cea mare. Trecătorii, văzînd trăsura, se opreau pe loc. Însă, cu cît se nainta spre bariera Bucureștilor, lumea în loc să scadă, se înmulțea. Din depărtare, se auzea un fel de răpăială ciudată. S-ar fi crezut că e zgomotul unei mări ce se întoarce în matca ei. Răpăiala se apropia și se desfășura în auzuri, pe anumite măsuri, dar neîncetat aceleași. După puțin, răsunară și niște sforăiri lungi ce ar fi putut să fie asemănate cu uriașa mișcare a mai multor mii de foale ce se închid și se deschid cu regulă. Erau soldații: Armata!
Cu bătăi în toba cea mare, cu fanfare de trîmbiți, ea se apropia. Și: drum-drum-drum, dururum drum-drum! Ea înainta. Capete de coloane, după capete de coloane, se apropiau de trăsură, treceau pe lîngă dînsa. Soldații, cu pasurile măsurate după tobe, recucereau orașul, uliță cu uliță... Abia apucau să treacă unii, că alții le luau locul. Corniștii din fruntea companielor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. Steagurile se desfășurau deasupra luminișului de spăngi, cu fliscuri și cu sunete de aripi. Ofițerii dintre plutoane, sau de pe marginile lor, se duceau, cu săbiile trase, și cu epolețe de aur pe umeri, fiecare către soarta lui!... Cîte unul, care zărea ordonanța de pe capră, siluia cu priviri cercetătoare penumbra din careta ce se oprise și, recunoscînd chipul ostenit al doamnei dinăuntru, trecea salutînd militărește, fulgerat de coborîrîle și ridicările oțelului cavaleresc. Numele persoanei salutate, șoptit din ofițer în ofițer, ajungea pînă la șeful diviziunei, un colonel încă tînăr, care-și punea calul în galop...
– Adevărul, voiesc să știu adevărul...
Dar colonelul cu chipiul ținut cu o largă curtenire în mîna dreaptă, cu cea stîngă pe frîne, se apleca înainte, și cu vorbe mesteșugite îi domolea grija, prin geamul lăsat: nu știa nimic, se întorcea de-a dreptul din lagăr, nu se oprise în București decît o zi – timpul trebuincios pentru a-și odihni diviziunea ce reintra în circomscriptia ei. Părea mirat că o întîlnește. Daca ar fi fost ceva grav, lucru i-ar fi ajuns la cunoștință, la trecerea lui prin capitală. – Că era bolnav, nu încăpea îndoială... însă... dar...
Și: drum-drum-drum-dururum-drum-drum, vorbele lui păreau că se cojesc de poleială... Însă... dar... cu neputință... ar fi știut... răsunau calp, își pierdeau aproape cu totul căldura convingatoare...
Soldații de felurite arme se scurgeau ca apa. Uruiturile tunurilor și ale ambulanțelor înăbușeau muzica disciplinară a pasurilor; ulița se libera; colonelul se apleca pe cal cu o ultima salutare, surugiii plesneau din bice – ceara mă-sei și papucii maicei-precistei – și roatele sfîrîiau din nou. Balanga-langa-langa-langa, Piteștii erau lăsați în urmă. Sălbaticia fugei reîncepea; de astă dată șoseaua era bună și n-avea să sfîrșească decît în București, dealuri și văi nu mai erau. Dar...
“Adevărul – nu voia să știe decît adevărul”.
Ba-langa, ba-langa, balang... fuga, un moment oprită prin sosirea la jumatate de poștă, pornea iar. Tîmplele îi erau însă strînse ca de un cerc de fier. Capul i se golea de idei. Se uita împrejur fără să mai vadă - langa-langa-langa: lang-lang-lang, se lăsa și, cu capul în colțul caretei, adormea.
Copilul, sub aceeași nimicire, simțea că și lui i se pîienjenează privirile. Locomotiva de mică viteză, careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. Se ajungeau la Găiești cu zgomotul unei prăvăliri. Prunăriile din această localitate licăreau în pripă, cu vechile lor case boierești avînd pridvoare de zid pe stîlpi, și se făceau nevăzute. Cîmpurile nesfîrșite recoprindeau văzul, se prelungeau fără urcări și coborîri. Soarele, căzut spre apus, împrăștia pulberi de aur. Scaieții și mărăcinii erau cu totul poleiți. Goana punea pe obrazele surugiilor flăcări. Zdrențurile cămășilor piereau în aurul soarelui. Ei păreau zmei călări pe paralei. Părul unuia, arămiu, îi bătea grumajii cu arzătoare aripi de lumina roșcată. Altul era oacheșiu ca un țigan, dar frumos ca un fecior de împărat din alte vremuri; cel de al treilea, bălan, și cu toate că era cel mai copil, mîna mai nebunește – ceara mă-sei și Christosu lui tat-so...
Dar ochii copilului se închideau pe sfert. Clopotele îi sunau în cap; osteneala îi trecea pe sub vederi șiruri-șiruri de bobițe albe și negre ce se mișcau după partea în care își ducea pleoapele. Aceste bobițe tot arătîndu-i-se și tot pierind – ce nu i se destănuiau decît după oboseli mari – îl îndrumau către închipuiri ciudate... Da: pentru ce ochii n-ar cîștiga, în anumite împrejurări, pătrunderi ce le lipsesc în stările trupești și sufletești obicinuite? Lumi ce nu sunt nici bănuite, de care mintea nici simțurile omenești nu-și dau seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lîngă noi și noi să nu le știm? Și pentru ce nu s-ar afla făpturi și lucruri întocmite din alăuturi care să scape vederei și pipăitului omenesc? Știe cineva ceva? S-o spună. A învățat și el în școală – și va mai învăța – dar cunoaște-se-va vreodată ce e lumina? Negreșit, la carte se zice că e o mișcare; însă mișcare a ce? Și dacă e mișcare, de ce încetează să mai fie de cum, vrînd s-o prinzi într-o odaie, ai închis obloanele? În sfîrșit, sufletul, ce este el? Este sau nu este? Bunica lui spunea că este, că face parte din Dumnezeu, și că se întoarce la el. Profesorii lui spun că e o născocire. Dar alti profesori, aceștia mai învățați și mai mari, scriau pe întrecute în cărțile pe care le dosea din biblioteca tatălui său, că dacă n-ar fi sufletul, n-ar fi nimic. Apoi, cu Dumnezeu, nu merge la fel? E și nu e. Uite popa, nu e popa. Cu stelele, însă, cum rămîne, ce sunt ele? Unii spun că vreo cîteva sunt pămînturi, iar că cele mai multe sunt sori. Și cu toate aceste, deși ele pot să fie și sori și pămînturi, ele sunt altceva: ființe ale nemărginirei care trăiesc, simt, cugetă, și se iubesc sau se urăsc – după cum se plac sau nu se plac.
Nici vorbă că ar rîde cine i-ar ști aceste gînduri – dar adevărul era tot cel care i se urca din suflet în mintea lui.
Și astfel, el umplea cerul cu făpturi ce erau îngeri – oști întregi de îngeri ce, în vecii-vecilor, împingeau tot mai departe întunerecul, îl răsturnau, brazdă peste brazdă, spart.
Dar deasupra marginei depărtate a cîmpului, soarele era de-o șchioapă. Coborîse, și seara ajungea caii din urmă. Cu felinarele aprinse, careta trecea acum prin satul Mogoșoaiei – sat întocmit aproape în întregime din țiganii brîncovenești... Cîinii, firește, îi făceau alai. Dar la ieșirea din sat – departe și nu prea – începu să se mute pe cîmp, de colo-colo, ca o spuză de licurici...
Soldatul se aplecă spre geam, bătu îtr-însul:
– Bucureștii! c’oniță.
Inima mamei trăsărea, o lua iute de tot. Furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, alunecă pe dinaintea ei, se năpustea în rontul întîi. Lămpile de petrol de pe o parte și de pe alta a faimoasei plimbări oboseau pe rînd întunerecul. Copilul scotea capul și se uita înaintea cailor. Rontul al doilea era trecut cu ocolire de după havuz, surugiii opreau în scurt, jandarmi călări și mai multe trăsuri ocoleau careta:
– Nu, n-a murit, dar...
– Iute, atunci, iute!...
Și roțile duruiau pe Podul Mogoșoaiei; ele scăpărau schintei din pietre. Geamurile zbîrnîiau între pervazuri, se trecea dinaintea bisericei Sărindarului, cu porțile și toată împrejurimea cernită, fără ca cei dinăuntru să se fi uitat în acea parte: surugiii coteau pe o uliță, o luau pe alta, intrau pe o poartă, opreau la o scară, muma și copilul săreau jos:
– Cum îi e? Cum îi e?
Slugile tăceau, o femeie în negru se arată în capul scarei, se aruncă de gîtul noii sosite:
- Ah! ma tante, ma chêre tante!
Cartea de aur: Moară pe Dunăre
În mijlocul apei albastre, ce curge cu solzi de aur și de smarald, cu pîlpîiri de soare pe fiece val, în firul ei, și dincolo de Nicopol, un pod plutitor stă locului – cine poate să știe de cînd? – prins de fundul Dunărei cu cele două funii căror li se detese drumu-năuntru avînd, la căpătîiele lor, grele unelte de fier ce se înfipseră adînc în nesip.
Scîndurile din care e făcut podul nu se văd. Peste ele a fost cărat și risipit pămînt pe care soarele l-a bătătorit, scoțînd din el, în urma încropitelor ploi ale primăverei, ierburi și buruieni, flori, și chiar mărăcinișuri ce crescuseră nalte și stufoase, și ce-l făceau să pară, de departe, un ostrov de verdeață.
O magherniță de scînduri, ridicată la partea lui, dinapoi, adăpostește pietrele morii, pe cînd roata ei de apă, așezată în chiar spatele podului, într-o schelă de lemn pironită de dînsul, e luată pe desubt de ducerea Dunărei în jos, învîrtindu-se și scîrțîind din adînc.
Turcii stăpînesc încă vrăjitul țărm: Dintre împădurirea cu pomi roditori a dealurilor, se deosibesc, desprinzîndu-se și crescînd spre cer, albe și subțiri minarete. Grădini, ca cele din Halima, se prăvălesc de pe coaste spre țărmi, și pomii lor vin să-și spele picioarele în Dunăre. Ici-colo răsar, dintre desele tufișuri ale frunzelor, case albe, coperite cu olane roșii, și chioșcuri de lemn, cu geamuri portocalii și albastre, roșii și verzi, galbene.
O, turcii! Cum știau ei să prețuiască cele de Dumnezeu lăsate, și cum se foloseau de frumusețile lor ca să-și dezmierde traiul și să-i uite scîrba, suferințele, urîciunile și primejdiile! Și cum, pe tărîmurile pe care le-au coprins, știut-au ei să-și aleagă locurile satelor și oraselor ce au statornicit, cît și al caselor ce și-au clădit, și în care s-au așezat...
Bieții turci! Pe atunci țărmul drept al Dunărei era tot în stăpînirea lor, și, prin urmare, plin de poezie, așa că, dintre orașele de pe acest țărm, Nicopolul era, între prăpăstioasele lui dealuri, deopotrivă de îmbietor ca Grenada, în care Alhambra priveliște, de pe minunata-i culme, Generaliful ce zîmbește pe a lui.
Roata de pe plutirorul pod al lui Ali urmează însă să macine apa în sec, căci morarul care s-a dus la tîrg din ajun – fiind tocmai ramadanul – a uitat s-o oprească.
O pisică galbenă ce-și rotunjea spatele în soare se scoală o clipă, își întinde labele, și, reașezîndu-se jos aproape îndată, își închide ochii de jăratec verde și reîncepe să toarcă.
Doar o pînză de luntre albește sub stîncile Nicopolului. Pisica miorlăie fără veste și, ca și cum ar fi simțit întoarcerea stăpînului, se află în picioare, ducîndu-se spre marginea podului, de care și-agață ghearele.
Luntrea, cu pînza îndreptată altfel, taie Dunărea pieziș, se apropie de roata morii, ocolește podul, și barba săină a lui Ali, cealmaua lui albă, sîngerată la mijloc de fundul roșu al fesului, se ivesc. Luntrea e încărcată cu saci de grîu. Puțin încă, și moara nu va mai măcina în sec.
Dar în opinteala cu descărcarea sacilor, unul din ei, mai greu, îl face să șovăiască. Luntrea, pe care el o legase cu frînghia de vechiul stejar al podului, îi fuge deodată de sub frînghia de vechiul stejar al podului, îi fuge deodată de sub piciorul cu care rămăsese într-însa, iar doborît se prăvălește în Dunăre, se duce adînc, și pisica ce i-a văzut căderea se apleacă peste valurile ce s-au reînchis asupra lui.
Și apa curge la vale, nici mai domoale, nici mai grăbită, aceeași.
Cartea de aur: Între cotețe
Casa lui Pandele Vergea nu era despărțită de inima orașului decît printr-un sfert de ceas de umblet. Cu toate acestea, ea era lăsată în afară de orice zgomot prin lăturalnicele uliți ce se duceau tăcute spre adîncimea unei văi, în ale cărei funduri, case de mahala se resfirau ici-colo. Ulița, ce-i trecea prin fața porței, cobora și dînsa, însă se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmegiului.
Clădire veche, cu pridvor de scînduri pe stîlpi, cu coperiș de șindrilă sub a cărei strașină se adăposteau sute de cuiburi de rîndunele, ea-și da ușile de perete înainte de a se crăpa de ziuă.
Curtea — cîmpie în mijlocul orașului — începea atunci, ca la un semnal așteptat, să cutcurezeze, măcănea, gîrăia, lua auzul, însuflețea, într-un cuvînt, împrejurimea, cu sute de glasuri. Pandele, sculat cu noaptea în cap, urma după puțin și, de pe scaunul pe care se așeza în pridvor, găurea negura, potopită încă asupra curței cu ochiul roșu al țigărei, sorbea cu privirile și cu toată făptura lui liniștea ce-l ocolea, se îmbăia în întunecimea de pe pămînt și în zarea nehotărîtă ce, revărsîndu-se, spălăcea un petec de cer.
Ca și cum ar fi voit să grăbească sosirea zilei, cocoșii turcești întovărășeau ieșirea afară a lui Pandele cu bătăi din aripi. Răpciugoasele lor trîmbițări spărgeau aerul. Erau fanfare de biruitoare bucurie ce vesteau răsărirea pe curînd a soarelui, și în care se amestecau cîrcîiri de găini gîlcevitoare, cloncăniri de cloști amorțite de o prea lungă ședere pe ouă îndărătnice. Dar Vergea nu apuca să bea cafeaua, ce i se aducea de Marghioala, dădaca pe ale cărei mîini crescuse de se făcuse de 35 de ani, că petecul de cer abia înălbit se schimba în brazdă gălbuie, iar întinderea văzduhului dinspre părțile răsăritului se înseila cu trandafiriu și se îmbrăca cu toate resfrîngerile zorilor.
Înecat încă de întuneric, orașul își lăbărța sub deal deșirările lui de uliți, urca spre înălțimile Pieței Teatrului, se cocoța pe Dealul-Spirei, pe urcușurile Mitropoliei, și curgea, de la apus la răsărit, cu aceeași năvală uriașă. Casă cu casă, și uliță cu uliță, Bucureștii păreau că se îmbrîncesc pentru a-și face loc să intre mai iute în lumina zilei. Clădirile, cu unghiurile șterse, cu coperișurile vălmășite, luau înfățișări ciudate și se îndreptau spre depărtări ca niște mari talaze de beznă. Teatrul, într-o parte, și Spitalul Militar într-alta, pluteau deasupra lor ca niște mari și negre vapoare. Unul după altul, felinarele se stingeau și, apropiind nălucă de nălucă, le amestecau într-un singur morman de negură pe care îl culcau peste Bucureștii mistuiți din fața pămîntului.
Dimineața lua însă în stăpînire marginea de capitală ce i se afla în drum, și albicioasa ei pîclă, străpunsă pe locuri de turnuri și clopotnițe, se împingea deasupra întunericului rărit. Desimea aburilor smulși pămîntului de apropierea ivirei soarelui se subția, lucrurile începeau să-și hotărască formele, și în cer pornea să curgă o Dunăre albă și nețărmurită; tot ce fusese întunerec se schimba în lumină; însuflețirea răsăritului se lăsa peste tot, tivea norii cu vișiniu, îi varga cu dungi roșii și, înflăcărînd adîncimile eclipticei soarelui, îi sufla cu aur.
Către fundurile curței, rămășița de spoegială înecăcioasă ce apăsa învelișurile unui lung șir de cotețe se zdruncina și, coborînd tot mai jos, se agăța de ghimpii scaieților sau se înghesuia de-a lungul gardului. Măturată, la urmă, de pe oriunde, ea era sorbită de proaspătul aer al dimineței, ce-și cîștiga albastra limpezime. Dintre geamurile casei, cele care priveau spre răsărit se sîngerau. Cerul, într-acolo, lua foc; dintre nori, izbucneau vîltori galbene și roșii. Cei a căror înfățișare se schimba de la o clipă la alta, se tigheleau cu pembè. Dar cei care urcau către culmile cerului și se lăsau apoi în jos se subțiau pînă a nu mai fi decît niște ușoare rețele albe ce se încrețeau pe nemărginirile văzduhului.
În mijlocul cotețelor sale, semănate în curte cam la întîmplare, fără a mai număra pe cele care se rezemau de garduri, Pandele se arăta spelb și slab, cu picioarele lungi, înalt și cocîrjat, și cu gîtul împins înainte.
Întîrziat în acea zi de somn, manifestările zgomotoase cu care păsărimea sa domestică îl primi, înconjurîndu-l cu alaiul ei, umplură inima lui Vergea de o adevărată bucurie. Nu se simțise niciodată mai fericit... Puici albe, pestrițe, galbene, porumbate, îi dau ocoale. Găini moțate, între care cîteva negre ca pana corbului, dar cu creste roșii, cîrcîiau împrejurul lui. Cocoșii de rînd, și cocoșii turcești, aceștia încălțați și golași; gîștele lățoase, cu ciocul ca fața morcovului, cu pene cîrlionțate; curcile negre-verzi și curcile pistruiate ori albe; curcanii cu răseli în gușe, mînioși pe roșul ce da foc cerului; claponii păunați cu verde închis, cu auriu, cu fața schimbăcioasă a gușei de porumbiel; rațele de casă și rațele leșești — se năpusteau de toate părțile, se înghesuiau. Sîsîirile și cutcurezările, măcăirile, cutcudăcirile găinilor, sculate de pe cuibare, turburară liniștea vecinătăței. Vergea, înconjurat de curcani și de cocoși, general în mijlocul statului său major, sub înviorarea adierilor, simțea, cu o nespusă mulțumire, fericirea din viața lui.
Dar paserile nu-și domoleau glasurile. Între ele se iveau certuri și imbrînceli ca să ajungă, care de care mai întîi, lîngă Vergea. Asaltați de găini, de gîște și de rațe, curcanii și cocoșii dau înapoi. Înlocuiți treptat, împrejurul stăpînului lor, de stratele mai de jos ale păsărimei, ei își înfoiau degeaba cozile... Luat la mijloc de năvala fără seamăn, și nemaiputînd s-o prididească, Pandele se bălăbănea, printre gîștele ce-l apucau de pantaloni sau printre puicele ce i se agățau de haine și cu care se pomenea, cînd în cîrcă și cînd pe umeri.
Însă, urmată de cloști cu pui abia ieșiți din ghioace, dichisită și cu bariș conabiu pe cap, Marghioala aducea păsărilor tainul obicinuit. Boabele portocalii ale porumbului și auriile grăunțe ale meiului îi umpleau șorțul. Azvîrlite din belșug, ele răpăiau și țîrăiau căzînd împrejur ca o ploaie cu soare.
Nins de fulgii ce i se așterneau pe haină, Pandele da însă poruncă Marghioalei să nu se încurce cu legumeala, ci să aducă porumbul și meiul cu banița, ca să-și îndestuleze el, după cum se cuvenea, drăguțele lui de pasări. Vreo patru ferdele aduse astfel pe rînd, îngălbeniră sub boabe bătătura. Dar să te ții bătaie pe oare. Rățoielile curcanilor și sîsîirile gîștelor nu mai încetau. Ca pasări mai mari ce erau, firește că lor mare le era și lăcomia și, în pofida îndestulărei, ele se apropiau de merticul celorlalte. Ieșite din coteț, tocmai la o umbră, bibilicele umpleau zadarnic curtea cu strigătele lor de "păcat-păcat-păcat"... Ele nu mai găseau nimic. Puii, pirpirii și golași, călcați în picioare, scăpau cum puteau. Cloncănirile deznădăjduite ale cloștelor răsunau de luau auzul. Cocoșii se apucau, de cu dimineața, să încoțopenească puicele prin bălării. Una, tînără de tot, luată la scriveli de cel mai craidon, se codea. Înhățată cu toate aceste, asprimea actului vieței o făcea să se zbată, ca și cum s-ar fi aflat în ghearele uliului.
Sus, de partea răsăritului, cerul nu mai era decît o baltă de aur. Îngălbenite, coperișurile de tinichea ale caselor își trimiteau, unele altora, licăriri vesele. Pulberi diamantate se prăfuiau peste verdeața Cișmegiului și peste o parte a Bucureștilor. Crucile de pe biserici fulgerau. Geamurile de la sute de ferestre păreau plăci de topaz. Pe zidurile mai apropiate de curte și de casa lui Vergea, umbra tremurătoare a pomilor îndulcea albeața proaspătă a varului sau jigăreala zidurilor gălbuie. Din poartă, ulița înviată se da devale printre destrăbălările gardurilor ei. Spre dreapta, cele două-trei cîrciumi zidite în paiente și cam într-un peș, își dau obloanele de pereți.
Cu părul stuf si cu ochii păiejenați, băieții se întindeau în pragurile lor; reîncingîndu-și șorțurile verzi, ei clăteau, apoi, litrele coclite, gîlgîiau cîte o cinzeacă de rachiu, și se apucau de treabă, meremetisiți.
Dar un trăsnet de lumină izbi coperișul unei clopotnițe vecine. El o înfășură cu o încolăcire veselă și, alunecînd spre vale, aprinse geamurile ferestrelor și felinarelor mai depărtate cu o spuză de schinteieri.
În curte, pasările sfîrșiseră să-și mănînce merticurile. Parte din ele, grase, se tolăneau sub cei cîțiva duzi pe de lîngă cotețe, pe cînd o altă parte, cea care n-apucase să se sature, tot dînd târcoale, urma să-și arate nemulțumirea. Curtea, ce e drept, nici nu le mai încăpea. Se simțeau într-însa la strimtul lor, își ziceau că sunt acolo întemnițate. Adunate la un loc, într-un așa de mare număr și de atîtea neamuri felurite, cele mai ales dintre ele — protipendarii curcani, păunii și capitolinele gîște, super-fainii claponi, cît și o mulțime de alți coconi și cocoane de viță bună, se revoltau, de altminteri pe drept, de umilirea în care îi azvîrlise Pandele, silindu-le să-și dea cotul cu mojici și mojice, cu găini de rînd și cocoși de sate, mitocani și mitocance sau nagode și pocituri care le făceau zile fripte și care se înmulțeau împrejurul lor, azi cu una, mîine cu zece.
De! de! Să gîndească ce-o pofti alde Vergea, dar lucrul n-are să mai meargă mult. Nu e vorbă: s-o fi așteptat dumnealui și la recunoștință pentru cele citeva boabe de porumb ce le azvîrlea — însă ce să-i faci? slobod,voia la dumnealui... Și "gîr" și "clonc", "cut-cut" și "cîr-cir", așa cugetau, sau i se părea lui Vergea că cugetă înaltele straturi ale înaripatei sale domesticități. De întristat, el se întrista, dar totdeodată le da și dreptate. Cu toate acestea, întrucît era el de vină? Nu se rugase de Nichiforescu, prietenul și advocatul lui, încă de o săptămînă, să-i mai găsească ceva bani? În sfîrșit, ce este și mai mult, nu se hotărîse el să-și vîndă pînă și petecul de moșie ce-i mai rămăsese? Și, odată moșia vîndută, nu-și pusese în gînd să cumpere locul din vale al lui Năstăsache cîrciumarul — un ticălos ce se apucase de politică! și să-și lărgească cu el curtea? Ho! Ho!... ce sumă de cotețe mai avea să-și mai trîntească! Și cît de în larg și de mulțumite îi vor fi păsăruicele — drăguțele lui de gîsculițe și drăguții lui de păunași! Ho!... Ho!... Dar cocoșeii? Găinușele și puicuțele? Bibilicele și curcănașii? Toți și toate — că vezi! așa era el — la adică știa să facă jertfe, dar se păzea să se adune cu dezme-ticii! Să ferească Dumnezeu de una ca asta! Auzi! oameni care-și toacă averea cu jocul de cărți, cu birjele, cu chefurile, cu năzdrăvăniile din fundul pasagiului de la Puțul-Spătarului? Nu zău, cuminte se născuse și cuminte avea să moară! în casa lui, și în patul lui, între gîștele și puicele lui, ca un om cinstit, ca un om cumsecade, de ispravă toată viața, de ispravă pînă la sfîrșit.
Soarele, ce se tot urcase, domnea acum în creștetul cerului.
Musculițe, muiate în veselul aer al primăverei, dau ocol unui dud. Era o horă întinsă printre firele de beteală ale soarelui. Aripi străvezii și aurii se amestecau cu altele mai întunecoase. Căptușeala zburătoarelor împărțea licăriri. Ochii musculițelor, gămălii de ac tencuite cu cărămiziu, urmărindu-se, se înfocau. Zbîrnîirile și zîzîirile aci se domoleau, aci se ascuțeau.
Vergea, care prînzise de amiazi, își isprăvise mămăliga și feluritele zarzavaturi cu care se hrănea și, încredințîndu-se că prietenul său Nichiforescu n-are să se ivească, se hotărîse să iasă de acasă, doar de-o da în tîrg de dînsul. Îi cam ghiorlăiau pîntecele, dar carne n-ar fi mîncat să-l tai. Cu ouă și cu lapte se hrănise cîtăva vreme, cînd — într-o zi — pricepuse că laptele e trebuincios vițeilor. Cît despre ouă — atîtea găini pierdute cîte ouă mîncate.
Vergea plecă de acasă îngrijit, aproape posomorît.
Se îngroșase gluma! Nu cumva era să-și lase el pasările să-i moară de foame? Și cu pasuri largi scurtă drumul dintre schitul Măgureanului și Piața Teatrului. Din nenorocire, cu cît înainta, cu atît sporea și mulțimea. Fie că era duminică și zi de primăvară, fie că era altceva, chipuri ce se văd rar pe Podul Mogoșoaiei, mitocănime, femei, bărbați — țărani chiar — mișunau.
Cînd fu să apuce în Lipscani nu mai putu să înainteze. Pantaloni creți, cefi groase, brațe reteveiate îl împingeau înainte, îl dau înapoi, îl făcea să piseze apa pe loc. Apucat între piepturi, răsuflarea i se scurta — gîfîia — își pierdea capul. Izbit de vijelia populară, cu obrazul văpăiat de dogoreli, se lăsa în voia împrejurărilor și se ducea aci la dreapta, aci la slînga, fără să știe ce face.
Deodată, atît dintr-un capăt cît și din celălalt al uliței, se auziră strigătele de: "armata armata,"; — iar, jobenat cum se afla, Pandele se pomeni c-o ia la fugă în mijlocul mulțimei ce se risipea sub săbiele jandarmilor călări. Poporul suveran umplu pivnițele și podurile caselor, și Vergea se pomeni împreună cu alții, într-o curte, în care se piti după poartă și de unde nu ieși decît spre seară. Cînd se întoarse spre casă, îl pîndi piaza bună și-l făcu să dea cu ochii de Nichiforescu. Advocatul îi spuse că se pregătea tocmai să vie la el, așa că Vergea se hotărî să nu scape prilejul... E și drept că trei mii de galbeni pentru patru sute de pogoane în Ilfov nu i se părură lui Pandele bani puțini și cînd, peste o săptămînă, se întoarse de la tribunal cu treaba ticluită gata și cu vînzarea scrisă și răscrisă în peste opt condici, cînd lefter și de cea de pe urmă moșioară părintească, dar cu trei miișoare de galbeni împărătești la tecșilă, își zăvorî ușa, își prinse în ace perdelele de cît de la ferestre și își numără zgripțorii kezaro-krăiești, bucuria lui nu mai avu margini. Ho! Ho!... va putea, în sfirșit, să cumpere locul lui Năstăsache, să-și înmulțească cotețele după plac, să se tăvălească în puful fulgilor, să nu mai lase să se piardă ou neclocit și să nu-și mai prăpădească vremea cu alergări după bani.
Ho! Ho! Și nu va mai fi încoțopenire de puică, scremăt de găină pe ouare, ieșire de pui din ghioacă, să scape nevăzute de el. Un singur lucru îl mîhnea... Cocoș, de ce nu-l făcuse Dumnezeu cocoș? Că n-ar mai fi rămas puică nici găină necălcată.
Ba chiar, lărgindu-și cadrul teoriei, nu s-ar fi sfiit să meargă cît de departe... Găinele și puicele, în orice număr, nu l-ar fi îndestulat; gîștele, curcile, rațele, cîțele, l-ar fi ispitit deopotrivă. Ar fi dat naștere la încrucișări de neamuri, la noi feluri de viețuitoare. Catîrii — sînt ei altceva decît roadele împerecherilor nefirești dintre armăsari și măgărițe?
Ho! Ho! — Și Vergea își alegea, din gînd, ochi rotunji, rubine în cercuri de chihlibar galben, creastă sîngerie, coadă cu pene albe și roșii, se încălța cu fulgi cenușii, se pregătea să facă experiențe.
S-ar fi dat, mai cu seamă, pe lîngă curca moțată sau pe lîngă gîsca lățoasă, albă peste tot și cîrlionțată de ți-era dragă lumea... Dar, fiindcă le știa slăbuțe pe amîndouă, teama să nu le nemerească sterpe îl oprea. Vorba era să brodească cîteva, trei-patru, care să-i ouă; la urmă, iasă ce-o ieși. Cine știe? n-ar fi tocmai de mirare că zgripțorii de pe galbenii la care se uită acum să fi fost odinioară paseri adevărate, paseri care să fi trăit și să fi uimit lumea cu ciudățenia și frumusețea lor. Adică de ce nu? De ce acești zgripțori să fie ieșit numai din închipuire, să nu fi fost și ei odată din carne și din oase — ființe vii? Faptul că au două capete nu dovedește nimic.
Care lucru îi este neputincios lui Dumnezeu? Dacă n-a făcut și oameni cu două capete este că și cel pe care îl au le atîrnă greu. Cît despre zișii zgripțori, dacă astăzi li s-a pierdut ruda, este, poate, că de sus ce vor fi zburat se vor fi rătăcit în cer și vor fi rămas acolo. Tot așa se mai știa, în vechime, si despre alte paseri, cărora li se ziceau fenixi. Penele lor străluceau ca fețele curcubeului, și fenixii aveau vieți de sute de ani, iar cînd li se apropia sfîrșitul ele se aruncau singure în flăcările vreunui altar, și renășteau mai frumoase din chiar cenușa lor. Închipuiri și basme să fi fost oare și vorbe ca acestea ? Vergea își zicea că nu se poate, fiindcă mintea omului nu e în stare să născocească nimic în afară din ce a fost sau din ce are să fie. Deci, cam ce fel de minune prea afară din cale ar fi ca, într-o bună dimineață, să se ivească iar unul sau doi fenixi ori altfel zis zgripțori — dintr-o crucire sau din alta?
Iar tot numărînd și resfirîndu-și galbenii — Vergea, apucat de noapte, nu mai ieși din casă. Mai fericit ca de obicei, somnul îl fură repede. Însă, cu cît înainta în cealaltă lume — în țara visurilor — aiurările minței îl făceau să i se pară că reîncepe viața; că este tot dînsul, deși, dacă s-ar fi cercetat bine, nu s-ar mai fi aflat același. Simțea că i se întîmplă ceva nefiresc, pe care însă nu-l înțelegea. Tot ce știa era că hainele i se subțiază pe corp, că i se zdrențuiesc, că-l lasă în pielea goală, și că un fel de picoteli încep să-l înțepe.
Ho! Ho! — pricepea, în sfârșit, ce se petrece. Răbdă durerea, o binecuvîntă chiar. Erau fulgi, fulgi ce aveau moliciunea catifelei, fulgi galbeni și cenușii ce-i creșteau, ce se înmulțeau, ce-i acopereau picioarele, ce i se urcau pe piept, năvălindu-i spatele, brațele, gîtul și sfirșind prin a-i coprinde obrazul, prin a-l cuceri întreg.
O cugetare îl neliniștea, cu toate acestea, și răsuflarea i se îngreuna. Se va face el găină sau cocoș, curcă sau curcan? erau întrebări la care nu putea să răspundă — cel puțin deocamdată.
Și fulgii i se scuturau, erau înlocuiți cu pene, dar cu pene strălucite: de aur, de argint, cu pene ce nu s-au mai văzut... Ochii i se rotunjeau... gura i se ascuțea, se schimba în cioc... pieptul și spatele său luau alte forme: se pomenea că dă din aripi, iar la urmă, tocmai cînd se deznădăjduia, sexul i se hotăra, și atribute cocoșești înlocuiau fără veste pe cele vechi.
Cocoș, se simțea cocoș din tălpi la creștet. Cocoș cu totul și cu totul de purpură și de aur, împintenat și încălțat, cu glas de trîmbiță, ocolit de puici, de găini, de bibilice, de curci și de gîște... Ho! Ho!... și toate i se supuneau, îl chemau, se uitau la el galeș și cu jind.
Suferința trupească pe care le-o pricinuia cu năprăsnicia lui, i-o răbdau. De la dînsul ar fi vrut să îndure de zece ori mai mult, s-ar fi supus să le sfîșie, să le rupă, să le facă să-și dea suflarea sub dragostea lui. Ho! Ho! — și el, luîndu-le la muștruluială, pe cîte una, una, le coperea pe toate cu aripile și, de dragoste prea multă, le ciocănea în capete pînă le sîngera, le făcea să-și piardă moțurile, se repezea apoi printre curci și gîște, siluia pe unele, ademenea pe altele cu șoșele cu momele, și, cînd le încolțea, vedeau pe dracul, nu scăpa cu una cu două.
Puternice bătăi în ușă, întovărășite de vorbele Marghioalei, sunete îngînate! — "Cu-coane! Cu-coane! ard chiliele bisericei", scăpară pe o puică albă de cocoșire. Tocmai o înhățase și o prididea după zile de tîrcoale... Vergea trebui să se deștepte. Dar, cînd se dezmetici, cînd se uită pe dînsul și văzu că nu e cocoș, cînd se încredință că Marghioala nu e puica cea albă, și cînd, luîndu-și scurteica în umeri ieși în pridvor, focul apucase să scufunde o parte din coperișul unui patrulater de case.
Ele, de mai mult de un veac, luaseră la mijloc biserica de pe dealul vecin și, acum, în loc s-o ocrotească, o înfășurau cu o pînză de flăcări. Focul la început domol, se mulțumise, cîtăva vreme, să lingă lemnăria. Uneori el se îneca în fum și părea că se stinge. Așa, la sosirea pompierilor, s-ar fi crezut că au venit degeaba. Însă, deși Dîmbovița curgea în vale, la o bătaie de pușcă, apa lipsea. Din susul și din josul uliței, sacalele se iveau goale.
Pompierii se puseră pe lucru. Ei spărseseră ușile, se repeziseră înăuntru și țîrăiseră, printre fum, puțina apă ce aveau la îndemînă. Tulumbuirea nu sluji la nimic. În curînd, ațîțate de vînt, flăcările bătură din aripi. Untdelemnul, lumînărăria de ceară măriră nenorocirea. Gratiile tavanului, grinzile, ușile, ferestrele ardeau. Dușumeaua se povîrni în pivniță. Coperișul, scrumit, jăruia. În urmă, într-o clipă, fu o surpare zgomotoasă, în mijlocul unui foc de artificii: stele albastre și rachete stacojii ce se împrăștiau printre clipirile schinteilor ce se încrucișau sub întunerec ca niște gîndaci de aur.
Biserica — atunci cînd nu era înăbușită de fum — ieșea la iveală, neatinsă, din mijlocul mișcătoarelor flăcări. Crucea din vîrful triunghiului de zid sprijinit pe stîlpii de lemn ai intrărei vîlvora, ca și cum ar fi fost împietrită cu nestemate, de cîte ori focul își mișca resfrîngerile asupră-i. O întreagă spuzeală de pietre scumpe rîura în lungul și în largul ei.
Copacii Cișmegiului, cît și casele de pe ulițele din vale, spărgeau întunerecul cu înfățișarea lor, după cum bătea vîntul. Pompierii, care se agățaseră multă vreme de creștetul zidurilor șovăitoare, le părăsiseră, coborîndu-se în curte, și înconjuraseră biserica acoperind-o cu neîncetatele împroșcări ale furtunelor. Apa începuse să sosească îmbelșugată și liniștitoare. Strigătele sacagiilor, ale gardiștilor, poruncile date scurt, zgomotul mulțimei, al unor noi surpări ale coperișurilor, răsunau de la un mal al dealului la altul. Crezînd că se luminează de ziuă, găinăria lui Vergea se deșteptase; cocoșii băteau din aripi, găinile picotau sau se piguleau, iar — care gîrîind, care cutcurezînd — închideau și deschideau ochii.
Jos, în uliță, capete se întorceau de acea parte. Dintre mulțime, unii își aduceau aminte de traiul de la țară, de copilăria lor, de frumoasele idile cîmpenești ce rămîn neșterse din minte chiar după ani de orășenire, chiar după ce s-au îndurat grozavele necazuri ale vieții.
Biruit, focul murea între păreții scrumiți ai chiliilor. Pompierii își încheiaseră lupta și cei mai mulți se azvîrleau dintr-un salt pe furgoane.
Locașul sfînt rămînea, astfel, în urma lor, însă fiecare ducea în amintirea lui, ochii de jeratic sclipitori ai ocolitorului șir de ferestre.
Ulița se liniștea repede, ajungea iar pustie. Marghioala, cere mulțumea lui Dumnezeu că biserica nu fusese atinsă, se hotărî să mai tragă un pui de somn, pasările ce recădeau în întunerecul nopței își urmau piroteala. Pentru a-și ține de urît, gardiștii reîncepeau să fluiere. Cîțiva derbedei, care de curînd părăsiseră școala și găsiseră adăpost pe la gazetăria politică a vremei, crezîndu-se că sunt primejdii pentru guvern, își închipuiau că sunt urmăriți de poliție și dați în primire de fluierele gardiștilor.
Vergea se întorsese și el în odaia lui, dar nu mai putuse să închidă ochii. Visurile ce-l turburaseră, bucuria că detese de bani, se împreunau să-l arunce într-o neliniște bolnăvicioasă.
Fără îndoială, nu întîia oară se lăsase el să fie tîrît către o țintă mare. De copil iubise natura în toate manifestările ei vii, si această dragoste el o tradusese în fapt încă de la vîrsta de doisprezece ani. Dar pe atunci părinții lui trăiau. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsește o doagă. Un dăscălici izbutise să-l scoată din minți și să-l facă să creadă că băiatul dă, dimpotrivă, semn că are să ajungă un om cu totul osebit, care să facă cinste neamului său și țărei. Bietul om îl lăsă, prin urmare, stăpîn peste o odaie, spre a se îndeletnici acolo cu așa-numitele lui "cercetări asupra naturei". Fără să se turbure cît de cît de neajunsuri, Nicu călcă întîia oară pe calea cunoștințelor înalte, prin creșterea și înmulțirea furnicilor. Doi ani de-a rîndul, odaia lui nu mai fu decît un furnicar. Harnicile viețuitoare, negre și castanii, roșcate, și uneori cu aripi, nu mai încăpeau înăuntru și se răspîndeau prin curte. Grădina se umplu iute cu ele. Mușuroaie se ridicau pe unde nu gîndeai: în răzoarele cu zambile, lîngă puț, în pragul ușei. Odăile încăpură de asemenea în stăpînirea lor și zadarnic se turna pe dușumele gaz și apă fiartă.
Bătrînul Vergea, care nu știa de unde i-a căzut această năpastă pe cap, cînd află adevărul, căzu jos de supărare și, izbit de dambla, își dete în curînd duhul.
După moartea tatălui său, căit, Pandele jertfi furnicele memoriei lui și se apucă să le stîrpească. În aceeași vreme însă încălecă pe un nou Ducipal: se apucă să crească gîndaci de mătase, și paturi de scînduri, puse unul peste altul, umplură pînă sus cîte cinci odăile. Nestîrpite însă bine, furnicele se întoarseră, și viermușii mureau pe capete. Puțini izbutiră să se urce pe tufe și să se închidă în gogoși. La douăzeci și doi de ani, cînd muma sa îl lăsă la rîndul ei singur, Pandele își încheiase o mare parte din cercetările lui. Trecuse la broaște, la șopîrle, la pești, și încă de pe atunci se pregătea să vîndă una din cele trei moșii părintești.
Fără să vrea și neputlnd să doarmă, el reurcă în acea noapte întregul șir al zilelor vieței lui.
Această viață și-o retrăi ceas cu ceas, și cîteodată își mărturisea aproape că nu fusese un om în toată firea. Cu cartea cîtă învățase, n-ar fi putut în adevăr să însemne și el ceva în lume, să-și facă un rost ca oricare? Flecărescu, dezmeticul din gimnaz, odinioară într-o clasă cu dînsul — nota trei în tot cursul anului, iar la examen cea trecătoare de milă — n-ajunsese deputat? Se mai vorbea prin gazete de altcineva decît de el? Nu se spunea chiar că era să fie chemat la minister?
Deputat?... Ministru?... Să se țină de mofturi? Astăzi cu unii, mîine cu alții — poimîine împotriva și a unora și a altora — și apoi iar cu cei cu care îi va veni mai bine, ba cu Vodă, ba contra lui Vodă — nu zău, să-i fie de bine lui Flecărescu, dar lui, unuia, de-alde astea nu i-ar fi plăcut. Toate bune — dar să se însoare cine l-ar fi oprit? Și-ar fi ales și el o nevestică — știi! numai bună — și, drept vorbind, pentru ce n-ar fi ajuns și el om cu greutate și "tată de familie". Căci, oricum, n-ar fi fost mai bine să prăsească copii decît găini? Și cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! N-ar fi fost jucărie pe care să nu le-o cumpere, prăjitură pe care să nu le-o aducă, catifea cu care să nu-i îmbrace. Dar el nu s-ar fi mulțumit cu unul, cu doi... i-ar fi trebuit șase, zece, doisprezece, un batalion — curtea i s-ar fi bătătorit de dînșii ca în palmă, s-ar fi jucat "de-a mama gaia'", "de-a ascunselea".
Cîteodată, vara, le-ar fi făcut zmeie. Ei l-ar fi înconjurat: "tată, tată" — i se părea că-l înconjoară chiar — că-i vede... oacheși, plăviți, mai mari, mai mici, patru — cinci, — opt, și încă patru, și încă doi — "tată, tată" — ieșind de prin odăi, de sub lilieci, de sub jigniță. Ce te faci însă cînd se apropie iarna? Trebuiesc haine, ghete, cărți... Profesorii și doctorii dau iureș casei — ici pedagogii, dincolo clistirele — cicăleli, strigăte, zăpăceală... Dădacele își luau lumea în cap, doica nu mai este de ținut, copiii se hăinesc; unul, la școală, se adună cu băieți stricați, se dă la deprinderi rele; altul se bolnăvește greu — moare...
Nu zău! știa el ce e însurătoarea, ce sunt copiii...
Dar noaptea trecea, și cutcurezările cocoșilor vesteau întoarcerea zilei. Un fel de zare se arăta între perdelele de cit. Geamurile se spălăceau. Întunerecul din odaie se rărea. Mintea lui Vergea urma să se răfuiască cu ea însăși. Nu, de zece ori nu... Mai bine cu cocoșeii și cu găinușele lui... Pentru ce s-ar lepăda de pustnicie?
Pentru necazurile și scîrba ce-i așteaptă pe toți în viața obicinuită? E adevărat că, pe această viață, el n-o cunoaște decît din auzite. Cu toate aceste, n-ar fi el un neghiob dacă nu s-ar folosi și de pățaniile altora? Fluturi, strălucitori de o clipă, sunt destui cari își ard aripele în flacăra ticăloșiilor pămîntești...
Afară, era ziuă albă. Voios, el se sculă, se îmbrăcă și o lună în cap după asta, locul lui Năstăsache-cîrciumarul, cumpărat, înmulțea cotețele, lărgea curtea și o făcea să co-boare dealul de partea apusului. Singuri zgripțorii împărătești, de pe galbenii ce-i rămăseseră, "se împuținau. Întreținerea unor astfel de prăsile, ce-și sporeau numărul pe ceas pe ceas, nu puteau să ducă la altceva. Casa, cuib al neamului său din vremuri de tot vechi fu atunci, de voie, de nevoie, amanetat. Dar, spre sfîrșitul lui octombrie, prăvălirea alunecă pe povîrnișul ce duce la prăpastie.
Lucru cu lucru, și scaun cu scaun, Pandele, pentru a-și hrăni păsărimea, începu să-și vîndă de prin odăi tot ce avea. Marghioala, care nu fusese lipsită niciodată de tainul ei de pîine, cînd se văzu silită să nu mai mănînce decît mămăligă, își ridică într-o duminică lada, de cu noaptea, o aruncă pe capra unei birji, și se duse. În acea zi, Vergea își aștepta zadarnic cafeaua. Cercetări în bucătărie, în odăi, lipsa lăzei Marghioalei, îl lămuriră asupra adevărului. Amărit, către ceasurile, nouă, vîntură dinaintea pridvorului fundul unei banițe cu o rămășiță de boabe descoperită din întâmplare, și reurcă treptele scărei cu capul gol de gînduri. După el ușile rămînînd deschise, casa luă înfățișarea unei locuințe în care cineva a murit de curînd.
Dar în curtea ce, de astă dată, era ticsită cu cîrdurile domestice de pasări, glăsuirile pîntecelor flămînde împrăștiau mînii. Ninsoarea, ce începuse de vreo jumătate de ceas să cadă cu fulgi mari, amenința a viscol. De peste tot, oarele dau fuga spre cotețe. Frigul rebegea.
Găinele și gîștele își ascundeau în pene cînd un picior, cînd celălalt. Păunii cobeau a sărăcie și a pustietate. Curcanii se răsteau, răzvrătiți, de la o ușă de coteț la alta. Înfoiați, și cu coadele rotunjite, ei se adunau, la urmă, între dînșii, păreau munciți de o hotărîre nestrămutată, se întocmeau ca niște batalioane. Cine ar putea să știe ce spuseseră ei cotețelor, căci ele cu încetul se goliseră iar, și găinele cu găinele, gîștele cu gîștele, țineau parcă între ele sfaturi. Dintre rîndurile pestrițe ale curcanilor, cîte unul, trupeș și moțat, se dezlipea, alerga din tabără în tabără și trîmbița peste tot glasuri scurte și răgușite, ce păreau porunci și lozinci.
Această protipendadă păsărească dîndu-și mîna cu cocoșii încălțați, cu bibilicele și cu păunii, cu gîștele, se infrățea pînă și cu rațele și cu rățoii, cu găinele și puicele. Răbdarea trecuse în adevăr peste margini, și consonanțele asiatice ale comandanților se înmulțeau. Răzmerița nu mai putea să dăinuiască și, de fapt, pînă și puii, nescuturați încă de puf, se uneau în principiu: "da, Vergea trebuia șters din fața pămîntului; cel mai puțin se cuvenea ca el să fie scos din casă și dat pe poartă afară. Călduroase și încăpătoare, cinci odăi, bez o bucătărie și o cămară, trebuiau, mai pe drept, să fie ale lor — o obște, mă rog — iar nu ale unui singur om. Afară de asta, dacă nu știuse volnic să le hrănească, de ce le adunase, le prăsise și le învățase cu binele?"
Întocmită pe nesimțite, ordinea de bătaie fu cea care se obicinuiește în mișcările ofensivei. Grosul armatei, patru diviziuni de găini, întocmeau centrul. Cocoșii de țară fuseseră trecuți în cadrele cavaleriei ușoare și împrăștiați pe amîndouă flancurile.
Batalionul sacru, căruia i se dăruia gloria să pătrundă întîi în cetate, era întocmit din gîște, de rațe și rățoi, ce săsăiau și măcăneau de nerăbdare. Bibilicele se desfășurau în tiraliori și trebuiau să înainteze pe tot frontul armatei; curcanii, păunii, un număr oarecare de cocoși turcești, toți comandanți supremi, nu scoteau încă capul de după un coteț unde se chibzuiau între dînșii, căpeteniile fiind datoare să stea la adăpost, de vreme ce izbînda sau pieirea atîrnă totdauna de rămînerea în viață a celor mari. Rezerva, două brigăzi de cloști și patru regimente de claponi, ocolea acel coteț cu porunca să nu înainteze decît atunci cînd căpeteniile vor socoti de cuviință.
Noaptea se lăsa cețoasă. Șirurile de felinare se aprindeau. Ele se duceau spre București, mici flăcări galbene și roșii ce-l înseilau cu figuri geometrice. Sub întunerec și sub frig, zăpada după trotuare se albăstrea; cea de pe mijlocul ulițelor se topea însă sub roțile trăsurilor și tîra printre casele capitalei dîra ei noroioasă.
Statul-major ce nu-și încetase chibzuirea, găsi cu cale să aștepte ca ulițele să intre în stăpînirea gardiștilor. Dar un curcan încă țanțoș, deși căzut de bătrînețe, îndemna la o intrare în luptă, neîntîrziată. Știa că, cu poliția nu e de glumit, că vara de la opt ceasuri seara, și iarna de la cinci. Bucureștii sunt ai gardiștilor. Despărțirile comisărești îi erau cunoscute încă din tinerețe cînd, abia scăpase ciont din mîna unui epistat care îl prinsese, afară din poarta curței, în flagrant delict de ultragiu al moravurilor cu o curcă din vecinătate.
Stăruința invalidului muncei birui opozițiunea ce i se făcea de minoritatea consiliului de război.
Răpciugos, deși răsunător, glasul cocoșului turcesc ce urma să dea semnalul, cutcureză: o dată, de două ori, de trei.
Bibilicele ce acopereau armata cu rînduiala lor, înaintaseră la cea dintîi fanfară. Una, cea care ocupa centrul jumătăței de cerc, dete buzna pînă la treptele de scînduri ale pridvorului. Gîștele sîsăiră și ele, și dînd din aripi trecură peste bibilice, pe cînd cea mai grasă și lățoasă dintre ele se crăcăni vitejește de la o treaptă la alta a scărei în mijlocul liniștei amenințătoare ce înfășura casa.
Faptul eroic, îndeplinit sub ochii batalionului sacru, puse pe rățoi în mișcare. Flancat de cavalerie, grosul armatei se zbuciumă la moment, iar la cincizeci de pași de pridvor, se așeză în coloane de asalt. Dintre ofițerii marelui stat-major, care din cînd în cînd scotea capul de după coteț, cei mai mulți ar fi vrut să domolească avîntul. După judecata lor, entuziasmul se cuvenea să fie păstrat pentru mai tîrziu. Cu toate aceste, însuflețirea fiind prea mare, ea tîrî pe toți.
Companiile din frunte, apucate între zidurile casei, și ostășimea ce le sosea din spate, căzură. Piuirile rupeau inima. Neorînduiala se făcea obștească. Marele stat-major, neputînd să-și dea seama despre ce se întîmplase, credea că dușmanul a operat o ieșire și, îngrozit, cutcureză semnalul de retragere. Ghetele însă începeau să-l strîngă rău pe acest mare stat-major. Rezerva îl părăsise de la începutul luptei. Cu cîteva căprării de găini, pe care cu multă greutate le mai putu strînge împrejuru-i, el dete în sfîrșit din aripi, mișcă din picioare, și o răzni la fugă val-vîrtejindu-se devale.
Dinaintea pridvorului, jalea era dintre cele mai mari. Soldații nu-și mai recunoșteau căpeteniile. Cercau să scape din îmbulzeală și nu-și puteau croi drumul: găinele cădeau peste cocoși, rățoi peste gîște. Luptătorii, fără osebire de sex, se înhățau între ei. Fulgii penelor zburau. Neschiloți scăpară puțini, și mai mult de o viață ilustră se curmă acolo.
Cu toate aceste, un număr oarecare de gîște, de rățoi și de găini, și jumătatea unui batalion de curci, cîteva plutoane de bibilici și cincizeci de cocoși, străbătuseră în pridvor și, de acolo, în casă. Ele se înstăpîniseră întîi peste sala de intrare, peste odaia cea mare și peste sofragerie și nu străbătură decît la urmă în iatac. Adîncit în gînduri, Vergea sta cu capul în palme. Pămîntul se învîrtise sub el din chiar clipa cînd își dete seama că a fost părăsit pînă și de Marghioala. Moșiile i se duseseră toate, și casa îi era amanetată. Prăpastia îl înconjura, prin urmare, de orice parte. Dar în odaia umplută de bestii se petrecu, treptat, un lucru nepomenit. În mijlocul bibilicelor, al curcilor și al cocoșilor ce i se aruncau în cap, cu gîște ce-l trăgeau de pantaloni, și cu altele ce i se urcaseră pe umeri, izbit din față și din spate de năprasnica năvală a pasărilor turbate de nemîncare, Pandele, ce bîjbăia prin întunerec, încerca zadarnic să iasă din odaie. Cu obrajii șiruitori de sînge, mînia și instinctul vieței îi deteră putere. Vedea roșu și era cutremurat de rîs. Împrejurul său puici troncăneau repezite de scînduri. El se apăra, și gîște și curci erau date cu capul de pereți pînă ce li se sleiau creierii. Striviți de cizme, rățoii și bibilicele, care morți, care cu cotoaiele rupte, se înșirau de la pat la ușă. Bătălia părea pierdută pentru păsărime. De Pandele nu se mai încleșta decît un mic număr de curci. Un cocoș turcesc și neobicinuit de mare, proclet ce nu luase încă parte Ia luptă, i se năpusti însă în obraz, și un urlet de durere sfîșie noaptea.
Coperindu-și cu o mînă ochiul, pe care cocoșul i-l crăpase dintr-o lovitură de cioc, apărîndu-se cu cealaltă cum putea, Vergea ieși în pridvor, iar, de acolo, izbit de mulțimea ce se dezmeticise, coborî spre poartă și o tuli afară, petrecut în uliță de alaiul curcilor, de sîsîitul gîștelor, și de năprasnicile cutcurezări ale cocoșilor.
— Cocoș! m-am făcut cocoș! răspundea el a doua zi vecinilor care îl găseau lungit pe una din lavițele cîrciumei, în mijlocul întristărei iernei ce înmormînta Bucureștii sub zăpadă și noroi.
Iar, pînă ce prietenul său Nichiforescu, care primise sarcina ce i se detese de tribunal să-i fie epitrop, găsi un muștereu pentru casă, dînsa fu, cu înțelegere deplină, stăpînită de bunele pasări, de gîște și de curci, de rățoii din batalionul sacru, de bibilice și de claponi, de găini, și, mai ales, de cocoșul roșu din această poveste.
Cartea de aur: O noapte în Sulina
Dobrogea abia fusese luată în stăpînire.
Noul administrator al Gurilor-Dunărei, pe o zi de primăvară — 23 aprilie și Sf. Gheorghe — cobora din vapor, în luntre, spre a debarca în Sulina. Vîntul, ridicat dinspre mare, sufla în răspăr apa albastră a uriașului fluviu și o da, răzvrătită, înapoi. Cerul era ca un cristal curat și soarele îl umplea de veselie. Orașul, cu casele lui albe, și cu minaretele lui subțiri, încăleca brațul Dunărei. Pe unele coperișuri, grădini de leandrii și de lămîi înfloriți împrimăvărau aerul. Nuanțe roze și verzi se logodeau. Un zbor de libelule — caii dracului — nor azuriu de aripi — albăstrea Delta, cu depărtări pe care trestia și papura tînără le frăgezea. Administratorul, 26 de ani și ochi de vis, furat de răzvrătirea valurilor, amețea. Era străbătut de fiori pe care nu-i mai simțise. Marea, împinsă de vînt în apele Dunărei, se izbea de ele, iar un zgomot de bătălie izbucnea. Deasupra valurilor, acolo unde soarele își vărsa flăcările din plin, băteau ca niște aripi de jar ale unor pasări din alte lumi: Soarele. Cînd țărmul fu apropiat, sunetele de argint ale clopotelor bisericelor pătrunseră în auzul celor din luntre.
În locașurile Domnului, din orașul locuit mai mult de greci și de maltezi, se cîntau osanale pentru proslăvirea regelui George, a cărui onomastică era atunci. De cum luntrea se opri, înfățișătorul guvernului, întîmpinat de primar, intră în vultoarea administrativă a localităței, ascultă plîngeri, făcu și primi vizite, cu oficialitatea înghețată a unui zîmbet ce nu i se dezlipi de buze. Uneori, cu totul binevoitor, întărea cele care i se spuneau printr-o dare din cap sau prin vorbe răzlețe, anume rostite ca să dovedească marele său interes pentru toți și pentru tot ce-l înconjura. Gîndul său însă era departe. El i se ducea aci pe marea luminoasă ce se zărea prin unele din geamurile ferestrelor casei în care se afla; aci, pe luciul Dunărei, și prin rogozul și papura verde a Deltei. Dar seara venea și un răgaz îi îngădui să răsufle. De pe terasa casei unde fusese găzduit, Sulina, zînă ce se scălda în apă pînă la brîu, i se destăinui în deplinătatea frumuseței. Brazde de sînge mohorau apusul. Cele două faruri de la intrarea portului, minaretele a două-trei geamii, și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei.
Pe mare, pe Dunăre și prin trestii, răsfrîngerile soarelui ce-și lua ziua bună, păreau că zboară ca niște fluturi galbeni și roșiatici. Vapoare, cu mișcarea matrozilor pe punți, însuflețeau portul. Dinspre valuri și dinspre partea Insulei Șerpilor, un vas-pilot, împurpurat de soarele ce se înecase pe trei sferturi în mare, se arăta coprins de flăcări. În dreapta portului, palatul Comisiunei europene, clădire tot atît de măreață ca și a Universităței din București, în mijlocul orășelului de case ale impiegaților săi, privea marea cu întreitul lui șir de ferestre suprapuse, ca și cum, înăuntrul odăilor, ar fi fost aprinse mii de lumînări în polecandre de argint și de cristal. Dar, cu încetul, valurile se catifelau cu întunecările liliachii ale unui indigo ce, neîncetat, se posomora. Trandafirii muriră în cer și pe apă. Crinii argintii își deteră sufle-tele în văzduhurile apusului. Ferestrele palatului se stinseră și deschiseră guri de beznă asupra mărei și împrejurimilor. Apusul singur mai rămase, cîtăva vreme, luminos. Nu trecu însă mult și cerul luă, și de acea parte, înfățișarea verzuie a peruzelelor ce îmbătrînesc și mor. Secera de diamant a lunei schinteia cu o dulceață lăcrămoasă. Dinspre vaporul de război englez, "Cocatrix", se trăgănea duioșia unui cîntec, toarsă de voci tinere ce păreau că-și revarsă dorul înstrăinării peste smîrcurile Sciției ce apucau Dunărea la mijloc și se prelungeau pînă la locul uncie Darius și-a aruncat, odinioară, vestitul pod. Candidații de matrozi — niște tinereți albe ca un lapte în care ar fi căzut petale de trandafiri — își legănau notele pe ritmul mișcărilor, agățați prin funii sau urcați în vîrful catargelor. Răcoarea umplea însă stradele cu o mulțime împălăriată de bărbați și de femei.
Fiecare umbla fără scop; dar fiecare își mișca împrejurul obrajilor o batistă, spre a se scăpa de năvala țînțarilor. Ici-colo, fumegau, pe marginile trotuarului, mici focuri făcute de locuitori tot în scopul de a se apăra de războinicii oaspeți ai stuhăriilor Deltei. Multe din chipurile ce încăpeau în lumina lor destăinuiau frumuseți neasemănate. Forța scapără din coloare și forme. Femeile păreau minuni ale unei Grecii vechi, iar, în fiecare tînăr, retrăia un Alkibiade sau un Antinous, ale căror trăsături răpeau gîndul spre propilee, spre timpii socratici și spre Roma lui Adrian. Vîntul, în vremea aceasta, se ascuțea. Nori negri și sălbatici dau iureș cerului. Într-o clipă stradele rămaseră pustii. Vaiete se smulseră din funiile vaselor ancorate. Marea și Dunărea răcneau. La miezul nopței, urgia nu cunoscu margini. Geamurile ferestrelor dîrdîiau.
Și Sulina se surpa într-un întuneric adînc.
Cartea de aur: Pădurea ulmilor
Călărașul o luase spre Tîrgoviște, că-și isprăvise schimbul și venise rîndul slujbei. Era dis-de-dimineață. Zorile abia se iveau și răcoarea îl înfiora sub pînza tunicei. Vioiciunea aerului îi brobonase pelea pe pept și pe brațe. Își puse calul în trap. Dar un gînd îl răpi, și un zîmbet trufaș ce i se agăță de vîrfurile mici ale mustăților îi miji pe buze. Nu-i mai era frig. O flacără îl înfășură ca o manta. Obrajii lui vîlvorară. Tinerețea, sănătatea și puterea ce erau într-însul îi suflară în inimă o vijelie. Gîndul ce-l fusese, era al fetei de la bordeiul din Pădurea Ulmilor, pe unde avea să treacă curînd; era al zînei codrului cu cosiță galbenă, cu ochi de aglică. Și nu o dată o văzuse el. Că de mai multe ori treiera el pădurea cu calul. Și de mai multe ori, chipul alb, genele crețe, gurița boboc de răsură, mijlocul tras prin inel, îi sclipiră prin minte. Fata de frumoasă, era frumoasă — n-aveai ce zice, dar vezi că nici pupăza, nici cucul n-o spurcase, fiindcă se ferea șireata să iasă afară pe nemîncate. Acum însă tot a veche nu o să mai fie, că cucul cîntă împrejurul și înaintea lui, iar ăl flăcău nu le-a auzit pănă aci glasul așa de cu noaptea. Doar-doar de-o însemna asta ceva. Doar de-o fi ieșit Ruxanda din bordei cu inima goală, — și ce-o fi fost scris, — dacă o fi fost, — de rîndul ăsta poate s-o întîmpla.
Și tot așa gîndindu-se voinicul își înfigea pintenii în cal, sabia îi zornăia pe coapse, calul o lua la fuga, își mărea trapul și îl schimba în goană, ridica nori de praf pe cari soarele ce răsărea îi sufla cu aur. Pădurea Ulmilor, la urmă, se arăta și ea, vestita pădure a ciocoiului din București, cea care se întinde în drumul Tîrgoviștei pe o lungime de o jumătate de poștă, cea în care cîntă mierla și cinflorul, în care curg pîraie albe ca laptele, iar unde iarba e de smarald și frunzele de matostat. Cu toate astea, verde și tainică, mîngîioasă ca un basm, cu bordeiul ei din rariștea cea mare, cu fata ei cu ochi de aglică, — ea nu este crescută, pe locul unde se află, pentru ciocoiul din București, care de bogat ce este, nici n-o știe, nici n-a văzut-o, Dumnezeu să-i dea zile că de bun la suflet e bun, și mai e și român de viță, de la descălecătoare ori mai nainte de descălecătoare...
Călărașul, cînd o ajunse, își domoli cîrlanul împăciuit de liniștea dimprejur. Susurarea frunzelor, șoaptele apelor, cîntecele de paseri, în loc s-o turbure părea c-o măresc. Copacii nu erau groși, dar deși, iar pe sub ei și printre ei nu se zărea decît o adîncime albastră și verde. Frunzele de an, căzute și moarte, cu fața samanie, ruginite, așterneau pe sub creci un covor fremătător. Ici-colo, ierburi și flori, lăstari îl spărgeau, își făceau loc printr-însul către lumina primăverei. Gîndacii zbîrnăiau și zburau. Oști de furnici mișunau grăbite, adunau din vreme hrana pentru iarnă, banii cei albi pentru zilele cele negre. Boii lui Dumnezeu pe trunchiurile mai vechi urcau printre mușchi, și cînd se opreau unul lîngă altul, se înșirau ca niște boabe de mărgean roșu ori se grămădeau la un loc. Flăcăul se gîndea atunci la cîte nu i le-ar aduce zînei lui de la tîrg, dacă... — dacă așa și altminteri, — și inima începea iar să-i bată, dogoreala să-i aprindă obrajii și calul să se pornească iar pe fugă cu pintenii înfipți în el și de-a lungul coastelor cu neastâmpărul pulpelor vînjoase ce-l grăbeau și ce-l izbeau, mereu mai nemilostive, mai năprasnice. Copacii să năluceau repede pe dinaintea călărețului, calul gîfîia, — se poticnise de două ori, amenința să nu-l mai ducă.
Dar iată că rariștea se deschidea, și bordeiul, mare și înalt, ieșea dintre frunze pe pajiștea lui verde, ca un bordei din vremea de demult, unde veneau să poposească vînătorii domnești, dragi ca niște Feți-Frumoși.
De obicei, patruzeci-cincizeci de care îl înconjurau, că acolo se opreau țăranii, ăi de mergeau la Tîrgoviște, ori ăi de se întorceau. Dar acum, preajma lui era pustie. Radu descăleca și intră înăuntru. Unchiașul și mătușa, — pesemne că așa fusese scris, — se duseseră la sat după merinde, nu se vedeau nicăieri. Fata, prinsă de friguri, ațipi pe niște velințe. Sînurile ei petroase, mici ca două portocale, se mișcau sub cămașa din borangic. Aiura din somn. I se părea că de cu noaptea o spurcase pupăza și că un zmeu în chip de voinic o încleștase în brațe, o mînca cu buzele. Și în visul ei se lupta cu năluca, chinul aprig și dulce creștea, dar ea nu i se mai împotrivea, — chinul și-l strîngea acum la pept, se topea în el. Împrejurul ei ulmi cîntau o doină duioasă, izma creață și leușteanul, de pe fîntîna lîngă care se afla cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme.
Cînd călărașul ieși din bordei, soarele lumina de amiezi. Zîmbetul ce i se agăța de mustăți era parcă și mai trufaș, dar o dulceață nespusă îi îneca ochii, și încălecă și se duse.
Cartea de aur: Masca
Casa, în fundul curței, coprinsă între ziduri, se desfășura maiestoasă în tihna întunericului. Și cu toate că orele nopței nu erau încă adînci, strada, dosnică și troienită de zăpadă, era pustie. Porțile curței, închise, zăvoreau cu strășnicie odihna boierească a împrejurimei. Dar Andrei Licescu, moștenitor de curînd al unei însemnate averi, se pregătea, tînăr și frumos în mijlocul elipsei de aur a oglindei, să sfîrșească anul vechi între butelcile de șampanie ale unei petreceri de prieteni. Mustățile sale, umbre blonde, cutezau, ascuțite pe transparența chipului de mascul proaspăt, cutezau către asalturi de voluptăți mortale; legătura, albă împrejurul gulerului strălucitor, domolea nălucirea schinteietoare a pieptarului cămășei cu nuanța inocentă a muselinei perfide.
Iată însă că orele unsprezece sunau la pendula de abanos cu vibrări de o solemnitate antică. Licescu se grăbi să îmbrace redengota; adună pe masă o risipă de aur, își umplu cu ea buzunarele.
Dar un zgomot ciudat turbură liniștea îngrijitoare a casei.
Păreau loviri năbușite, cu toate acestea stăruitoare, iar uneori, loviri ce aveau tonalitățile brutale ale unei spargeri de uși. Licescu, care, din nevroza modernă nu cunoștea decît pe a petrecerilor ușoare, nevroză din spumă de șampanie și din petale de trandafiri, nu era spiritist, îndată își dete seamă de împrejurare. Nu puteau să fie decît făcători de rele. Pe servitori îi concediase de cu seară; ferestrele înmormîntate fiind sub transparente de mătase groasă, fațada casei urma neapărat să se arate stinsă de lumină. Curtea și casa puteau să pară pustii.
În timpul acesta, zgomotul, nehotărît la început, cîștiga temei, pătrundea în odaie cu afirmările brutale ale unor sfărmări de scînduri, stridentă voce a lemnului violat în echilibrul afinităței lui moleculare. Nu mai încăpea îndoială: erau hoții.
Și, în adevăr, ușa ce da în grădină, căzuse deja despicată sub mojica țepenie a brutalităței flămînde.
Și prin coridoarele depărtate se lungeau păsuri de bestii necunoscute.
Hoții! — Și uși după uși se deschideau trîntite de perete. Din sala de mîncare, surpări de argintării se răspîndeau cu sunetele sinistre ale toacei de fier în timp de incendiu. Cîteva secunde încă, și tînărul, descoperit în odaia sa, avea să plătească cu viața osebirea socială răzlețită între oameni.
Licescu, dinaintea oglindei, părea însă înmărmurit într-o nepăsare bizară. Ușoară, o paliditate vestea, singură, mișcări sufletești mai repezi. Iar în momentul cînd ușa camerei vecine, forțată și zdrobită, detuna într-o cădere nimicitoare, blondul tînăr păși tot neturburat către un scaun pe care se afla desfășurarea mătăsoasă de domino roșu și masca oribilă de Satana cu cari, la balul din ajun, azvîrlise în iadul voinicesc al vîrstei roze mai mult de un înger anostit de serafice simfonii. Și pe cînd în camera lăturalnică, scrinuri și dulapuri, silnic, vărsau pe covoare tainele avute ale coprinsurilor, el, — blondul tînăr, — îmbrăca mantia cea roșie de demon cu aceeași liniște ca și cum ar fi fost să plece iar la balul din ajun, și cu masca pusă pe obraz, — Satană cu ochi electrici și cu rînjire îngrizitoare, — apărea, vedenie! — în pragul ușei pe care o deszăvora cu zgomot.
Trei strigăte și pasuri de bestii ce se lungeau într-o fugă răpăitoare răsunară prin coridoare și muriră înăbușite în zăpada albăstrie ce troienea curtea...
Este că în lume totul nu atîrnă decît de mască.
Cartea de aur: Nicu Dereanu
Lui G. O. Gîrbea, poetul lui Iov, prietenului scump și fostului camarad de liceu.
Nicu Dereanu se născuse în Ploiești. El era nepotul unui fost ministru. Își făcuse liceul în București, luase bacalaureatul și fusese numit copist la un minister, prin stăruința unchiului său.
Pe lîngă aceasta, el urma la Drept — cînd urma. Nu e mai puțin adevărat că Nicu, deși nemerea rar la cursuri, cunoștea de minune clădirea de peste drum de statuia lui Mihai Viteazul, călare pe breazul, adică pe un cal mic cu coada mare și ținînd în mîna stîngă un goșgogea topor cu care tot amenință, de cînd e pus acolo, Universitatea, iar îndeosebi, sălile Facultăței de drept. Mai ales seara îi plăcea lui Nicu să se așeze pe banca din turnătoria Lemaître, în fața Universităței, de unde privea vîrful clădirei, coronat cu un vultur de ciment de Portland, refractar la igrasie.
În sus și în jos, cît și pe dinaintea lui, tineri cu ghete englezești, și cu vestoane ce abia trec de talie, se amestecau cu bătrîni ciudați la înfățișare, printre cîrdurile de femei cu rochi la modă. Vorbe și rîsete se schimbau de la o grupă la alta, iar trăsurile începeau să treacă spre Calea Victoriei, cu feciorii de bani gata în ele, fără să se întîrzieze prea mult prin oraș, cărau în toate nopțile averea părinților la Herestrău și la vila regală. Nicu, așezat pe banca lui, mai adesea nici nu auzea și nici nu vedea nimic. Ochii lui mari și negri împrumutau fachirilor nemișcarea lor, pe cînd, cu gîndul, se ducea spre lumi cu totul altele decît ale vieței zilnice. Privirile lui erau răpite, cîteodată, și de vedenii mai pămîntești. Statuia lui Heliade avea, între altele, darul să-l farmece. Și cu toate că nu știa că acest monument se datorește celui mai mare sculptor al Italiei de astăzi, el nu se lăsa să fie tîrît de criticile scitice ale cărturarilor cu vază care nu găseau cuvinte să batjocorească pe împietritul uriaș, în ura lor împotriva celui care întemeiase nu numai limba și literatura română, dar înviase și sufletul latin între Carpați și Dunăre. Simțirea lui pricepea măreția și frumusețea acestei statui, cu care, aproape că nu se poate potrivi nici o altă operă de artă a sculpturei din zilele de astăzi. Ca un tribun care își încheia discursul, așa Heliade de pe soclul lui de marmoră își încheia viața cu o firească și blajină plecare a capului și corpului în fața poporului pentru a cărui redeșteptare luptase atît.
Și acum i se părea lui Nicu că îi rostește dumnezeiasca marmoră: "Ce pot oare să vă mai dau cînd m-am dat vouă întreg?"
Oh! Heliade! – Dar pentru ce n-ar fi și el un urmaș al lui? pentru ce nu i-ar crește și lui aripi sufletești care să-i ducă într-o zi numele, oricît de necunoscut ar fi astăzi, în inima fiecărui român? E adevărat că, deocamdată, nu era decît un biet student și un mic, foarte mic, slujbaș. Dar Heliade? Ce fusese oare? — Iar, mai mult: de la cine și în ce școli învățase carte? Nu începuse să ia cunoștinți de citire, bucherind Alexandria, împrejurul Tîrgoviștei, împreună cu niște ciobani, dînd noaptea roată pe lîngă un foc? Apoi Bolintineanu? Cum începuse și el și unde ajunsese? Mari, Doamne! au fost oamenii ăștia de care rîd ticăloșii de acum...
Și visurile ce-l ademeneau, i se așezau pe frunte ca niște porumbei de lumină ori se făceau privighetori cu cîntece nemaiauzite. El trăia, astfel, clipe în care i se părea că stelele se coboară pînă la dînsul, ori că, dimpotrivă, se urca el singur pînă la acea spuză de aur și de pietre scumpe, și că pierde pămîntul din vedere. Iar cînd se cobora de acolo în lumea tutulor, ce n-ar fi fost în stare să facă și unde n-ar fi putut să ajungă? Poet, legist, orator, el se vedea pe rînd de toate. Și de ce nu? Poet, bunăoară, — ei! Care școlar n-are astăzi cîte o dragoste în inimă și cîte o presimțire cumplită că, odată cu căderea frunzelor... Și care școlar nu se grăbește să-și pună aceste simțiri în versuri și să dea fuga cu ele pe la gazete? Dar legist? Nu e aceasta și mai ușor? Nu naște tot românul advocat, după cum naște poet? De altminteri, nu e statornicit un principiu: că fiecare cetățean are deplina cunoștință a legilor, și nu el singur este legiuitor, de vreme ce contractul între părți e socotit ca lege? Și, tot așa, cu privire la orice. Cît despre măreața carieră a armelor, nu naște oare fiecare cetățean soldat și nu poate să ajungă fiecare general sau chiar căpetenie a căpetenielor? Urcarea culmilor științifice i se părea, la drept vorbind, ceva mai grea. Dar dacă era vorba să te gîndești mai bine, nu tocmai membrii Institutului Franței sau ai Societății regale științifice din Londra au făcut descoperirile cele mari...
El, Dereanu, n-are decît să vrea, spre a face ca numele lui să răsune peste tot. Pe tărîmul unor asemenea descoperiri se simțea mai cu seamă tare. Așa, între altele, cîte zile nu-și bătuse el capul să ajungă la rezolvarea problemei mișcărei prin mișcare. Cărbunii, electricitatea, aerul comprimat, trebuiau lăsate la o parte. Ele, pe lîngă că dau naștere la cheltuieli ce întrec rezultatul atins, mai sunt și izvoarele unor sume de întîmplări nenorocite. Fumul de cărbuni este, de altă parte, și de natură să prăpădească sănătatea. Cu totul altfel ar merge lucrurile dacă el, necunoscutul de azi, și omul de care poate se va vorbi mîine în lumea întreagă, ar găsi pe cineva care să înțeleagă marea lui descoperire, pe care a întemeiat-o pe un principiu atît de puternic. Desigur că, la început, mulți au căutat să-l zdruncine în credința lui. El însuși s-a îndoit, vreme lungă, că-și va duce plăsmuirea la capăt, bun. Adesea, mintea omenească se înșeală. Descoperitorii merg, de altfel, pe dibuite, căci știința sfîrșește acolo unde născocirea începe. Fapt este de asemeni că istoria feluritelor izbînzi îndeplinite pe tărîmul științific arată cît este de potrivnică lumea îndrăznelilor și îndrăzneților. Fulton se duce la Napoleon I spunîndu-i că a găsit, cu ajutorul aburului, un mijloc de mișcare — drumurile-de-fier — mijloc care-și bate joc de depărtări, care nu ține socoteala de dealuri și văi și de orice fel de alte piedeci. Fulton nu este, cu toate aceste, pentru Napoleon, decît un nebun. El rîde, dă din umeri și ajunge la Waterloo. Daguerre, un alt nebun, înfățișează Institutului Franței o amănunțită tălmăcire a descoperirei pe care zicea că a făcut-o. Dar secretarul învățatului așezămînt ia în răspăr descoperirea lui și hotărăște că si acest Daguerre, dacă nu este un nebun, este totuși un păcălici.
Firește că totul, prin urmare, povățuia pe Nicu să-și dovedească, atît lui cît și lumei, că nu s-a înșelat. Și iată pentru ce de cîte ori se așeza pe banca din fața Universităței, închipuirea și mintea lui, ce alunecau încoa și încolo, se întorceau mai des spre mașina pe care, din gînd, o întocmise cu o nespusă desăvîrșire. Iar că această locomotivă nouă se va mișca și că iuțeala ce va cîștiga va fi mai mare chiar de cum e cea pe care o dă aburul, nu mai era îndoială. Așa că Nicu o și vedea de sus și pînă jos înfăptuită și așezată pe șine, și se vedea pînă și pe el, nici mai mult nici mai puțin decît în Gara de Nord, jobenat și înmănușat, și gata să urce pe noul balaur de oțel și de foc ce avea să-i poarte în veci de veci numele în slăvi. Negru de lume, peronul gărei i se arăta atunci. Bucureștii întregi erau în picioare. Delegații presei își făceau cu greu loc printre mulțime. Îmbulzeala era nepomenită și, în mijlocul ei, multe doamne leșinau. Mulțimea începea chiar să schimbe ghionturi cu gardiștii. Prefectul poliției se repezea în biroul telegrafic și cerea grabnica sosire a pompelor. Căci nici un public nu se astîmpără mai ușor cu apă ca cel bucureștean. Dar semnalul de plecare al trenului cu care trebuia să se facă încercarea descoperirei lui Dereanu era gata să fie dat. Nu se mai aștepta decît regele. Nicu urca în vremea aceasta pe locomotiva lui și, fără voie, un zîmbet trufaș i se arăta la colțul buzelor.
Entuziasmul ce trecea peste o parte a mulțimei o făcea atunci să-și ridice pălăriele și să izbucnească în strigăte și urale.
Trăsura regelui străbătea însă în curtea gărei, iar împrejurul ei se făcea pe loc un gol. Regele nu era înăuntru. Un adjutant îl înlocuia, și cu toate aceste, zîmbetele înalte el le împărțea. Roșu și gras sub livreaua curței, vizitiul întorcea caii și trăgea lîngă scară.
De sub geamlîcul ce adăpostea vagoanele la care se afla înhămată faimoasa locomotivă, o scurtă șuierătură răsuna și, aproape în aceeași clipă, trenul ce se zguduia se punea în mișcare. Încet, la început, și apoi din ce în ce mai iute, el, într-o vreme de necrezut de mică, se micșora și se pierdea în depărtare spre nesfîrșita mirare și încremenire a celor din gară. Strigătul mulțimei fu uimitor de măreț. Dereanu, care de pe locomotiva lui îl auzea, simți că privirea i se împăiejenează de bucurie. În picioare și cu mîinile încleștate de pereții platformei, veni o clipă cînd el se simți aproape Dumnezeu. Căci iată-l, în adevăr, iată-l stăpîn deplin pe soarta lui pe care o ținea acum strivită sub tălpi. "Mai iute! mai iute!" erau cuvintele ce izbucneau dintre buzele lui, pe cînd mișcările mîinilor lui aiurau printre vîntul care-l izbea. Ce? îi spunea cugetarea — lumea nu era să fie de astăzi a lui? Și n-avea numele lui să cutreiere pămîntul trîmbițat de mii și mii de glasuri? Iar pînă la moarte, îl mai aștepta oare altceva decît îndeplinirea tuturor voințelor și dorințelor lui? Decît chiar viciurile, ce, treptat, aveau să-l copleșească, schimbate de oameni în virtuți înalte sau, cel mult, în mici greșeli nedespărțite de firea tuturor oamenilor mari. Aur! putere a puterilor și glorie a gloriilor — zeități ce ridicați pe cei pe care îi ocrotiți deasupra oricăror altora — voi pentru care nu este altă lege și altă morală decît cea pe care o hotărîți voi, iată-vă, își zicea tînărul, iată-vă, în stăpînirea mea, în stăpînirea unui Nicu Dereanu!
Și trenul ce aluneca repede se întrecea cu iuțeala vîntului, ajungea aproape pe a gîndului, se prăvălea peste văi și cîmpuri ca o furtună. Țăranii de pe marginea șoselei care-l vedeau trecînd, rămîneau încremeniți și se cruceau. Orașele, ori satele, cît se iveau în stînga și în dreapta lui, se făceau nevăzute cît clipea din ochi. Plopii argintii ce se deșirau pe țărmul unui rîu cu maluri nesipoase, păreau că se topesc în unul singur, ce era neîncetat dinaintea ferestrelor vagoanelor. Dar cu cît se scurta drumul dintre tren si gara orașului unde era să se oprească, pe atît și chipul lui Dereanu se încrunta. Semeția ce, adineauri încă, îl făcea să nu se mai potrivească cu nici un om de pe pămînt, îl părăsea. Încleștate pe manivela frîului de oprire, mîinile lui își sporeau zadarnic sălbăticia puterei pe care o desfășurau. Dintr-o pricină sau dintr-alta, acest frîu era ca și cum n-ar fi fost. S-ar fi crezut chiar că mersul îngrozitor își mărește iuțeala în loc să și-o domolească. La curbe, locomotiva și vagoanele săreau pe șine și amenințau cu deraiarea. Stația unde trenul era să se oprească licărise numai o clipă pe dinaintea ochilor lui Dereanu și pierise în zare. În fața și în urma lui, el nu mai zărea decît alba panglică a șoselei cu cele două șine ale ei ce se duceau către nehotărîtele zări ale cîmpiei, pe care o tăiau în două.
Însă tocmai cînd deznădejdea lui era mai mare, căci locomotiva ajunsese acea iuțeală dincolo de care așteaptă haosul de vagoane rupte urcate unul peste altul, auzi, sau crezu că aude, sunetul unui ceasornic ce bătea în depărtare orele patru dinspre ziuă.
Cînd Nicu se dezmetici din visele ce-l smulseseră împrejurărilor vieței lui, luna albea aproape ștearsă în petecul de cer din stînga turnului Colței.
Doi gardiști, văzînd că se face ziuă, se înfășuraseră în mantalele lor și dormeau pe treptele muzeului. Cîte un pantalon-creț, calfă de măcelar cu mînecile răsfrînte, se ivea pe strada Colței și se grăbea cu pasuri răsunătoare către piața mică.
Nicu se întoarse acasă încet; șalele și spinarea toată îi erau înțepenite de răceala nopței. Cîțiva camarazi din facultate îl întîlniră în dosul pasagiului și crezînd că iese de la o petrecere, voiau cu orice preț să-l tîrască cu ei la "Pisica-Albă", — pentru a se drege. Dar el se grăbi să se depărteze, în urmă-i cu rîsetele și glumele sărate și nesărate ale acestora.
Realitatea îl relua în stăpînire. Iată-l din nou căzut din înălțimea visurilor ca o pasăre cu aripa ruptă de alica vînătorului. Iată-l, din nou, biet student sărac, vara cu pantaloni de iarnă și iarna fără palton și cu ghetele căscate la vîrfuri, prin noroiul cleios al uliței...
Pe deasupra, prins de niște friguri neașteptate, fu silit să nu se întoarcă la cancelarie decît a treia zi. Cînd reapăru, mustrările ce-l așteptau izbucniră. Cum? dumnealui își închipuia că treburile statului pot să stea pe loc fiindcă i-a venit pofta să se bolnăvească? Desigur că lucrurile nu pot să meargă astfel... Dacă e bolnăvicios, coconaș, să facă bine să-și dea dimisia... Sunt cincisprezece candidați care așteaptă — și toți cu bacalaureat — iar în viitor vor fi și licențiați cari să scoală limba după așa bunătate de slujbă. Numai nouăzeci lei și cîțiva pe lună, deocamdată, e adevărat; dar greutatea e să te vezi în pîinea statului, că, apoi, departe mergi... Mai pune că poți să ajungi și subșef de birou și să te însori... Cine nu-și mărită fata după o slujbă?... Te mai așteaptă, în sfîrșit, spre bătrînețe, și drepturi la pensie, așa că, de la șasezeci de ani încolo — dacă-i atingi — poți să dai cu căciula în cîini. Dar el mai cu seamă? El? Nu era oare și student la Drept și nu-i înlesnea slujba putința să pună mîna pe diploma de advocat și să taie palavre nesupărat de nimeni? Și lucrurile stînd astfel, dumnealui, în loc să fie recunoscător șefilor, în loc să prescrie ordine și circulari — să-și facă datoria — se îmbolnăvea... Să bage însă de seamă, de rîndul ăsta i se trece, dar cînd i se va mai întîmpla va fi înlocuit.
Tăcut, și plecîndu-și fruntea sub mustrări, Nicu se reașeză pe obicinuitul scaun de paie ce-i subția fundul pantalonilor, și, repunîndu-se în corent cu lucrările de zi, își scîrțăi condeiul pe concepte cam de felul acestora:
"Domnule Prefect,
Vi se pune în vedere că cu privire la raportul dv. cu no. 150 sunteți cu onoare invitat să vă conformați întocmai cu spiritul și litera legei.
Primiți etc.
Ministru, Legalicescu"
Ordine de acest fel sunt, în adevăr, de mare însemnătate, căci dau loc la lucrări ca cea care urmează, în cancelaria prefecturilor către care sunt îndreptate:
"Domnule Subprefect,
Vi se pune în vedere că, cu privire la raportul dv. cu no. 640, cerîndu-ne dezlegare despre chipul cum trebuie să urmați (aici cu onoare nu se mai pune, fiindcă un prefect nu poate să se adreseze către subalternul său cu onoare), sunteți invitat să vă conformați întocmai cu legea și spiritul ei (aici se adaugă) cunoscînd că la din contră vă vom face direct răspunzător.
Prefect, Pîrjolescu"
Șefii se arătară cîtăva vreme mulțumiți. Aveau și de ce: căci, pe cînd colegii lui Nicu fumau țigări sau vorbeau despre viitoarea fată pe care aveau de gînd s-o pună la mînă, iar, cîteodată, și despre cămătarii cărora le trăseseră chiulul, el singur rămînea neclintit, totdauna aplecat peste masă și cu spinarea încovoiată asupra lucrărilor de făcut.
Zilele treceau acum pentru dînsul la fel. Venea la cancelarie la opt dimineața, se așeza dinaintea călimărului de pămînt ars și — mașină de prescris, — scuipa, slovă cu slovă, binefăcătoarele dispozițiuni ministeriale "întocmai cu spiritul și litera legei". Dar dacă nu mai lipsea de la cancelarie, închipuirea lui nu-l ducea mai puțin departe de locul unde se afla și departe de viața pe care o trăia.
Ca și pe banca din fața Universităței, Dereanu uita în acele clipe tot și zilnic își călărea cîte un Ducipal nou. De cîte ori nu se văzuse, bunăoară — vis între alte visuri ale lui — intrat în armată ca voluntar și tocmai cînd războiul se declarase. Mobilizarea îl îmbătase atît de mult încît nici nu știa cum ajunsese la graniță și cum el și armata română o trecuseră. Destul că acum știa că munții au rămas în urmă și că el se afla în mijlocul unei cîmpii întinse și printre camarazii lui de soartă și de glorie, desfășurați în număr de două sute cincizeci mii, în ordine de bătaie. Dincolo de apă, spre dreapta, cîmpia se urca pe nesimțite și se făcea deluroasă. Acele părți de locuri fuseseră mai cu seamă puternic întărite de aripa stîngă a dușmanului. Căpetenia oastei noastre, în loc să ocolească pozițiunea și să atace, cu toate mijloacele de care dispunea, aripa dreaptă ce era mai slabă, se izbi de ele. Greșeala lui cea mare fu, apoi, că-și prăpădea armata prin pipăiri treptate ale terenului, netrimițînd în foc regimentele de infanterie decît rînd pe rînd. Dușmanii cîștigau terenul și, în curînd, lupta luă o așa față încît, cînd generalul voi să-și desfășoare toate puterile, nu mai putu s-o facă.
În mijlocul fumului și gloanțelor, printre obuzele care vîjîiau și se crăpau în cădere, Nicu nu-și pierduse cumpătul. El își da de minune seama că bătălia era pierdută. Soldații și începuseră să dea înapoi, iar mulți fugeau.
Din fericire, izbit în inimă de un glonț, generalul căzu. Însă în clipa cînd groaza și deznădejdea își făceau drumul printre șirurile românilor, Nicu, care văzuse primejdia și care ridicase de jos chipiul divizionarului, punîndu-și-l în cap, se află, dintr-un salt, călare și luă comanda armatei.
Mișcarea ce se produse în rîndurile noastre fu dintre cele mai dătătoare de avînt. Cea mai mare parte dintre soldați se repezi pe urmele lui ca un troian ce se surpă de pe un munte. Ura! Iureș! Cei dintîi din soldați cad. Cad și rîndurile ce vin după ei. Dar Dereanu, printre fum, se ridică în scările șelei. Statura îi este măreață și gestul magnetic. Asaltul ce se dă pozițiunilor în care dușmanul s-a retranșat este hotărîtor. Pe români ii așteaptă poate o moarte sigură, dar gloria cea mai nepieritoare le va duce numele printre veacuri. Cîteva regimente atacă atunci în coastă pozițiunile armatei protivnice. Dereanu înfige cel dintîi steagul românesc pe una dintre ele. Zdrobiți de toată artileria noastră, inamicii bat în retragere. Goana ce li se dă e pentru ei cumplită. Învălmășeala le încurcă rîndurile. Gloanțele puștelor și proiectilele mitralierelor îi seceră ca o grindină. Morții abia li se pot număra și, spre seară, oștirea noastră tăbărește pe cîmpul de bătaie.
Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde...
O, triumf! O, glorie! Zilele lui Mihai Viteazu au reînviat. După încheierea păcei, Dereanu reintră în capitala, din care plecase simplu soldat, în mijlocul flăcărilor dragostei populare. I se strigă: hura! i se aștern covoare sub copitele calului și florile răpăiesc de la ferestre peste capul și corpul lui.
— Te-am prevestit de mai multe ori, domnule Derene, că ai s-o pați, fură vorbele ce tăiară aripele uneia din aceste himere ale lui, într-una din zilele de la sfîrșitul lui septemvrie și în momentul cînd ea se desfășura mai strălucită.
Și i se comunică înlocuirea. Greșelile ce i se strecurau în transcrieri erau, în adevăr, prea mari. De trei ori i se întîmplase ca, în loc de: "întocmai cu spiritul și litera legei", să pună "întocmai ca legea și spiritul ei". Alteori, cu de la sine putere, schimbase unele formule. De cîte ori nu i se spusese să nu mai pună: "am onoare să vă invit" ci: "cu onoare vă invit etc."
Apoi, unde am ajunge dacă cei care îndrăznesc să se atingă de sfințenia formulelor administrative n-ar fi cu asprime pedepsiți? Auzi! Bine-i șade, tînăr cum este, încă pe băncile școalei, să îndrăznească să îndrepteze pe mai-marii lui, oameni cu carte și vechi în birocrație...
Nicu auzea aceste vorbe, dar i se părea că-l lovesc tot atîtea gloanțe. Sudori ca ale morței îl coprindeau, și, ca într-un vis, se ridica de pe scaun, apoi desprinzîndu-și dintr-un cuier pălăria, își lua umbrela și ieșea în curte.
Afară, o ploaie pătrunzătoare și măruntă se cernea din înălțimea posacă a văzduhului. Ea spăla pietrile din împrejmuirea ministerului în care, birjarii puternicilor zilei, înfășurați în dulămi roșii și civite, își înfundau căciulele pe ochi. Pe uliți, noroiul se făcea lipicios, se agăța de tocuri și de vîrful ghetelor, se pleoștea în stropi galbeni pe pantalonii trecătorilor și pînă pe geamurile dintr-o bucată de la prăvăliile mari.
Nicu, în haina lui neagră, lustruită de. prea multă purtare și roasă la coturi, cu umbrela în mînă, pe care n-o deschidea, umbla sub ploaie cu pasul măsurat. Se ducea înainte, fără nici un scop, era cu ochii deschiși, și nu vedea, se lovea de cîte un om și de altul, răvășuia pe rînd ulițele, și părea că e un nenorocit care, deși umblă, doarme.
În moliciunea ploioasă a zilei, se simțea că e furat de un fel de amorțeală și că nervii i se descordează. El putea să fie asemănat și cu un om care ar fi primit o zdravănă lovitură în creștetul capului.
Cu toate aceste, zilele trecură pentru Dereanu ca și pentru toată lumea și, acum, tocmai cînd Crăciunul sosise, el nu mai avea unde să locuiască de mai bine de-o lună.
Unchiul său, frate bun cu biata lui mumă, moartă de cum îl născuse, se afla cînd la Nisa, cînd la Monte-Carlo, unde-i scrisese. Dar jocul la roșu și la negru, cu diferențe zilnice de cîte două și trei sute de napoleoni, îi lua prea mult timpul spre a se mai putea gîndi să-i răspundă.
La început — după ce stăpîna casei unde locuise îl dedese afară, nefiind destul de bătrînă ca să găzduiască pe nimic pe studenții săraci — Dereanu intra prin cafenele, cerea cîte un pahar cu apă, aștepta sosirea cîte unui prieten ca să-l poftească la o cafea, vorbea cu voce tare împotriva guvernului, a omenirei, da în judecata conștiinței lui pe Dumnezeu, zicea că el este adevăratul demon. Alcătuia, apoi, lumea pe alte temeiuri. Era comunist și socialist. Coprins de o milă fără margini pentru tot ce suferă se uita pe el. Alteori însă, își da seama că omenirea nu poate să fie decît ce este: că osebirile dintre unii și alții sunt firești, că n-au să piară niciodată, și că, în sfîrșit, suferința este o lege a vieței...
Iar cînd se prăvălea în aceste adevăruri, mila lui era înlocuită de răutate. Dacă ar fi putui, ar fi nimicit tot ce este, ar fi trimis în nirvana pe cei buni deopotrivă cu cei răi. Albul ochilor i se roșea atunci de sînge; vocea i se făcea strigătoare, și închizîndu-și degetele peste palmele mîinilor, amenința cu îndîrjirea pumnilor cerul și pămîntul.
Obișnuiții cafenelei — stîlpii — îi dau ocol, îl întărîtau cu o vorbă batjocoritoare. Alții, mai neghiobi, se prefăceau că cugetă la fel cu el, îi exaltau mișcările sufletești și, pe furiș, își făceau cu ochiu, rîdeau pe înfundate. Dintr-o cafenea în alta, Dereanu își petrecea astfel vremea. Dar alte dăți bătea podul de dimineață pînă seara, între grădina Episcopiei și piața Constantin-Vodă, doar de-o vîna de la vreun cunoscut sau prieten un leu-doi, ce i se dau mai mult de milă decît ca împrumut. Problema cea mare, cestiunea de viață sau de moarte era însă pentru el cea pe care trebuia s-o dezlege de treizeci de ori pe lună și anume: aflarea unui adăpost unde să poată dormi o noapte. Și cînd nu-l descoperea din vreme, cînd seara îl apuca fără dînsul, după ce trecea în șir cafenea după cafenea, era silit să ia în revizie birturile prin care chiolhangii se întîrziau pană dinspre ziuă, să se alăture de ei și să bea cît i se turna în pahar, iar, la urmă, să-i întovărășească prin localuri patentate, fericit dacă vreunul, trăsnit de vin, îl poftea la el acasă spre a găsi acolo un pat sau mai puțin de atît, un scaun. Într-o zi, întîmplarea îl făcu să întîlnească pe un fost conșcolar. Era în dreptul vestitului birt "La Purcelul".
— Cum te-ai schimbat! Însă... desigur că... în bine. Numai — de! ce să zic! nu pari în fonduri, îi zise acesta.
— Ei da! M-am schimbat; cît despre fonduri, n-am fost niciodată bogat. De cîtăva vreme sunt, apoi, și fără funcțiune; dar tu, ce te-ai făcut de atîta vreme?
— Pe unde crezi că n-am umblat? Nouă țări și nouă mări: cu toate aceste nu pot să zic că mi-a mers rău.
Și din aceste momente, prietenul lui Dereanu se arătă nedespărțit de el, îl ajuta, își împărți odaia cu dînsul — dormeau și făceau chefuri împreună. Aceasta însă nu ținu mult. Cîteva cuvinte, pe care el i le spuse într-o zi, îl răniră de moarte. Trufia celui care ar hotărî și de rîndul ăsta soarta celui care e în lipsă, și puțin în urmă odaia călduroasă răsună lung de zgomotul unei uși trîntită pe țîțînele ei.
Iar acum, în noaptea Ajunului, sub un vînt ascuțit ce aleargă țipînd pe încîlcirile ulițelor, Nicu, în biata lui haină lustruită de prea multă purtare, fără galoși, cu ghetele aproape căscate, se duce drept înaintea lui și cu aceleași pasuri mecanice ce l-au scos afară din curtea ministerului, o ia pa Podul Mogoșoaiei, se lovește cînd de cîte un om, cînd de cîte un felinar, se oprește în fața geamurilor de pe la prăvălii, se uită la bronzurile și la lucrurile de artă ce schinteiază în lumina gazului, dar fără să le vadă.
Grăbită, lumea își dă cu coatele, își încrucișează umbrele ce se lungesc de-a curmezișul trotuarului și pînă pe mijlocul uliței, printre roatele trăsurilor, ce scot vuiete metalice din caldarîmul înghețat.
Dar, între răsunetul ușei trîntite și momentele în care se află, au trecut, pentru Dereanu, trei zile — trei zile de nemîncare și nedormire. Cu cei cincizeci de bani pe care i-a găsit în căptușeala pozunarului de la jiletcă, el și-a cumpărat o jimblă, din care i-a mai rămas o bucată, ce-i rînjește sub braț, printr-o spărtură a gazetei în care a înfășurat-o.
În acest timp, la "Broft" și la "Capsa", gelatinele cu fața chihlibarului topit, tremură pe farfurii de porțelan așezate pe tăvi de argint, coperind tocăturile de cărnuri împănate cu fel de fel de mirodenii, ce împrumutau tiparului formele cele mai atrăgătoare. Alături, purcei gata pentru a fi puși la foc, zorzonați cu zulufi de hîrtie colorată și cu pătrunjel verde în dinți, își dau coatele cu alții, fripți gata, și cu șorici poleit de flăcări. Se mai văd și fazani reîmbrăcați cu penele lor, precum și o mulțime de alte păsări de vînătoare. Prăjituri ce se înalță ca niște clădiri cu cinci-șase rînduri, fac, de altă parte, ca gura să-ți lase apă, printre surpările de bomboane ce dau afară din cutii ori din coșuri cu împletituri aurite.
Dereanu a umblat în sus, a umblat în jos. În sfîrșit, s-a hotărît să intre și el în vestita cafenea a lui "Fialkowski", ce însuflețea, pe atunci, Piața Teatrului cu paraponisiții guvernelor, care găseau acolo adăpost și pahare cu apă.
În seara aceea nu se aflau pe canapelele de pluș roșu ale cafenelei decît vreo cîțiva negustori faliți. Fumul lăsat înăuntru de mulțimea consumatorilor înceta însă lumina becurilor de gaz. Nicu, care nu intrase întîia oară acolo — se așeză și el pe plușul zgîit al canapelelor, cerîndu-și paharul lui cu apă, care i se aduse cu multă bunăvoință, și se apucă să aștepte...
Ce? nu știa nici el: soarta lui? naștera Mântuitorului? — sau pe amîndouă deodată? Dar, oricum ar fi fost, el se uita cînd la pervazurile despoleite ale oglinzilor și cînd la felinarul din Piața Teatrului, ce se vedea prin ușa de geamuri a cafenelei.
Afară începuse să ningă — ningea de mai bine de un ceas; dar fulgii cădeau acum mari, căci vîntul încetase să sufle. Ei se agățaseră, mai întîi, de felinare, se prinseseră ca niște fluturi albi de crecile pomilor, se așternuseră la urmă pe trotuare, albiseră coperișurile caselor și întocmiseră, cu încetul, peste toată întinderea Bucureștilor, unul și același strat gros de zăpadă. Cete de băieți cu "Bună dimineața la Moș-Ajun", se bălăbăneau printr-însul, troieniți pînă la glezne, își pierdeau galoșii și, pentru a se încălzi, se loveau cu bulgări de zăpadă. Nicu ieși cel din urmă din cafenea, își strînse haina la piept, își înfundă picioarele în moliciunea ninsoarei și o luă înainte pe trotuarele pustii. El mergea alăturat de case, în umbra lor culcată peste uliță, și trecea cîteodată ca o iasmă prin fășiile de lumină împăiejenată ale felinarelor. Ninsoarea ce nu încetase i se grămădea pe marginile pălăriei, i se așeza între gît și gulerul ridicat, îi albea spinarea, îl încărca, de sus pînă jos, cu fulgi albi și, iar, albindu-i părul și sprîncenele, îl schimba în moșneag nemaiașteptător de bunuri pămîntești.
Pasurile lui se făceau, firește, mai grăbite. Părea coprins de frigurile unei puteri peste măsură de mare. Oare nu era el dator să însemne în acea noapte, urmele lui, negrele brazde ale mizeriei peste tot corpul Bucureștilor?
Da, aceasta îi era menirea. Și el nu mai trăgănea să și-o înțeleagă. Se mira numai cum de nu și-a priceput-o mai de mult... Și numai "înainte" era, acum, cuvîntul ce i se ridica în gînd, și numai înainte se și ducea, — căci ce va zice capitala cînd se va deștepta a doua zi și nu-și va găsi pîrtia făcută? Iar în aiurarea ce-l coprindea, bătea sub picioare zăpada ce începuse să înghețe și care trosnea ca praful de zahăr și făcea pîrtie — pîrtie largă să încapă pe ea toți împaltonații Crăciunului. Vîntul însă se ascuțea. Nu amenința a viscol ci se făcea chiar viscol. El îi sfîrcuia obrazul cu brice de gheață și de foc. Vîrtejuri după vîrtejuri, măzărica îi intra în urechi, în ochi. Picioarele nu și le mai simțea, dinții îi clănțăneau și, ca să mai înainteze, era silit să se oprească tot mai des și să se reazeme aci de un colț de zid, aci de un felinar.
Deodată, și cum sosise în largul bulevardului, spre care o taină ciudată îl readusese, cîteva tăieturi îi zvîrcoliră pîntecul. Se încercă să le stăpânească, dar glasul foamei e mai puternic decît orice voință. Doi trei pași îi mai făcu, totuși, dar picioarele ce i se înmuiară nu-l mai duseră.
Oprit lîngă chioșcul ziarelor, el se propti de dînsul, rupse cu mîini tremurătoare petecul de gazetă în care se afla cea de pe urmă bucată pe pîine — un codru uscat și tare — o smulse din hîrtie, o frecă cu zăpadă și ducînd-o la gură, își înfipse dinții în ea cu sălbăticie... Pomii, împrejurul lui, șovăiau de ninsoare sub greutatea mulțimilor de flori albe deasupra cărora umezeala ce înghețase pe ele pusese străluciri de pietre scumpe. Șirurile de felinare se duceau de o parte și de alta, dar nu era geam al lor care să nu fie pe jumătate înzăpezit sau de pe care să nu atîrne, ca niște stalactite, țuțuroaie de gheață.
Cele două statui, a lui Heliade și a lui Mihai, se zăreau printre fulgi, schimbate din marmoră și bronz, în făpturi supraomenești.
Dar Dereanu nu mai făcea doi pașii fără să alunece. El se tîra mai mult decît umbla. Se tîra ca un cîine orbit de moarte, dar tot credincios stăpînului, și se apropia de banca ce fusese cuibul lui de visuri de odinioară, — atunci cînd luna albea aproape ștearsă în stînga turnului Colței...
Iar cînd ajunse la ea, și cînd mătură cu pulpana hainei albul strat ce i-o ascundea, se lungi încet deasupră-i, își puse o mînă sub cap și alta pe piept, închise pe jumătate ochii.
Ninsoarea își agăța fulgii rotunzi de genele lui crețe. Ei se topeau și înghețîndu-și, la suflarea crivățului, micile picături, se schimbau în tot atîtea lacrimi de briliant.
Dar visul în care el se adîncea treptat era nespus de dulce. Putea să sufle crivățul cît vrea, căci se simțea tot mai ușurat de ticăloasa greutate a corpului. Glasuri îngerești îi umpleau auzul. Privirile îi erau furate de sute de vedenii albe. Două, mai cu seamă — și amîndouă cu ochii blînzi și adînci — mama și tatăl lui, poate — se aplecau peste el, îi întindeau brațele...
Dar ceasurile cinci din noapte sunau la "călugărițe". Cu toate că slăbite de depărtare, ele fură auzite de o ceată de tineri plecați după covrigi și nuci. Ajunși în dreptul palatului Șuțu, dînșii se despărțiră pentru a se întoarce pe la casele lor. Cîțiva — cei care o luară pe bulevard — văzură un om întins pe-o bancă. Ei îl crezură beat și îi strigară aproape în ureche un zdravăn: "Bună dimineața la Moș-Ajun".
Și tăcerea recoborî peste bulevard.
Cartea de aur: Cometa lui Odorescu
Odorescu era un băiat bun. Scurt, cu dispozițiuni napoleoniane ale pîntecului, și cu toate aceste poet, poet în puterea cuvîntului. Locuia la o mătușă, împreujurul bulevardului cel nou, bulevard ce se va numi al Colței, cînd va duce de la Șosea la Spital. El era în clasa IV-a gimnazială, dar, deși citea pe capete — romane, poezii, știință vulgarizată, — bunăoară pe Jules Verne și pe Flammarion, — rămăsese corigent. Publicase și vreo cîteva versuri într-un ziar cotidian, însă aceasta nu entuziasmase pe respectabila lui mătușă, săsoaică de origină, și rea, rea foc. "Învață, ticălosule!", îi striga ea de cîte ori îl prindea cu vreuna din acele cărți în mînă. Și i le rupea, i le băga în sobă. În sfîrșit, băiatul se disperase, părăsise domiciliul mătușei și, de mai bine de șase zile, dormea la un prieten care poseda un întreg stoc de cărți de-ale lui Flammarion. Astfel, se împlinea aproape săptămîna de cînd Odorescu zburase în lumi transcendentale. Pentru stele, pentru infinit, renunțase chiar la scrierea în versuri. Ce începuse să-l trudească acum era o altă ambițiune.... Hotărît, tot astronomia n-are reprezentanți extraordinari în România și, așa fiind, de ce nu s-ar deda el la un' asemenea studiu. Și de cînd se apucase să citească pe Flammarion, ce-l turbura mai mult era problema cometelor... A! de ce nu dă Dumnezeu, cel puțin să vadă și el una? Cît ar fi de încîntat! Cum ar observa-o! Cum ar căuta să-i deslușească mersul! Și, — cine știe?... poate... — O! dar aceasta ar fi o glorie prea mare!... poate că se va ajunge într-o zi a se zice: Cometa lui Odorescu, după cum se zice: Cometa lui Biela.
Băiețandrul, fire entuziastă și nobilă, se simțea atunci mai presus de ticăloasele împrejurări ale traiului ce-l înconjura. Ochii i se împleau de o lumină aproape tot așa de aprinsă ca a sîmburilor de comete și beat de bucurie... — gloria! gloria! — nu se gîndea dacă a mîncat sau nu, așa că cezarismul pîntecului său se democratiza pe zi ce trecea. Mătușa sa — odioasa burgheză! — pîndea de mult sosirea acestui moment psihologic și —- o! trădare! — pusă în corent de amicul la care nepotul său dormea, — îi ținu calea într-o seară tocmai pe bulevard, pe largul fluviu de asfalt și granit ce curge de la margini spre inima Bucureștilor și pe care lui îi plăcea să-l străbată în toată lărgimea, să-l măsoare în toată lungimea, cu ochii veșnic țintă pe stele, pe lună, pe cele patru colțuri ale orizonului, doar-doar de s-o ivi cometa mult așteptată, evenimentul ce avea să hotărască despre ce va fi viața lui, — superioară sau... sau... — groază a groazelor și blestem al blestemelor! — sau ce este viața tutulor Icarilor cari cad din ceruri la pămînt:
"...ca aripa zdrobită de-a lumei perfidie
..cu vise, cu-amor, cu poezie..."
Vocea formidabilă a onoratei mătușe se înțelege că, în acea seară mai cu seamă, îl surprinse într-un mod cu totul neplăcut... Tocmai i se păruse, ori era poate și realitate, că zărește pe cer o lumină neobicinuită, bizară, roșie, bătînd puțin în albastru și chiar întrucîtva în galben, afară numai dacă nu se va fi înșelat...
Invectivele mătușei curgeau. Vocabularul amenința să nu sfîrșească... "Hai! păcătosule! d-aia mi-am pus eu nădejdea-n tine! Ca să ajungi o haimana?... Da' stai că-ți arăt eu. Acum ți s-a înfundat... 0 să vezi cu cine ai a face... Dacă vrei să numeri petrele, numără-le, dar nu cu hainele pe cari ți le-am cumpărat eu... Și ghetele?... Ale tale sunt, ori tot eu ți le-am luat?..."
Și onorabila mătușă, energică nu glumă, îl și înhățase pe băiat de guler... Îl dezbrăcase de o mînecă... El se zbătea, nu e vorba, — însă n-ar fi fost de mirare ca mătușa să rămînă cu victoria, adică cu haina.
Cum și ce fel se făcu, Dumnezeu știe. Destul că în acele momente de grea cumpănă, Odorescu ridică ochii în sus... Așa se întîmplă totdauna cînd ești în primejdie. Ridică ochii în sus, — însă minune a minunilor! văzu, — văzu, — și nu era nălucă, — văzu o cometă, o cometă adevărată, o goșgogea cometă, cu sîmburele roșu de te băga în răcori și cu un fel de coadă, — scurtă e adevărat, dar a cărei scurtime era răscumpărată de faptul că era cilindrică și tricoloră... Această cometă era portocalie, roșie și albastră, și bîțăia.
Oricine ar fi văzut-o nu putea decît să simtă părul zbîrlindu-i-se pe cap... Băiatul abia avu puterea s-o arate mătușei sale și să gîfîie: "Co-me-ta!" Și, în adevăr, era, desigur, o cometă, era cometa ce-i venea în ajutor, cometa ce scăpase de toate ochianele astronomilor din New York, Londra, Paris, Petersburg și Berlin, spre a nu i se destăinui decît lui, spre gloria lui cea mare, iar, la drept vorbind, și spre mîntuirea jachetei lui de ghearele hrăpitoare...
Acele gheare, deși gheare de mătușă, în fața cometei se slăbănogiră, se descleștară și alunecară, cu brațe cu tot, de-a lungul rochiei.
"Cometa! Sfîrșitul lumei! vai de mine și de mine! Hai, Iancule, să ne împăcăm" fură vorbele ce-i zbîrnăirâ deznădăjduit pe buze și, podidită de lacrimi, se aruncă de gîtul nepotului pe care îl înăbuși cu sărutări.
Negreșit că Odorescu, cu toată împăcăciunea, nu pierdu vremea. Din acea seară chiar, dete sfoară în București despre marele eveniment... Nu prea o văzuse nimeni, dacă cumva o văzuse cineva, afară de directorul observatorului meteorologic, care, de cum îi sosise zvonul, nu numai că o văzuse, dar îi și determinase direcțiunea. Ea se mișca de la vest spre nord-vest, înclina spre pămînt, avea o densitate amenințătoare asupra căreia nu se putea înșela cu o iotă și dacă a doua zi seara nu se va arăta, era o dovadă că se apropie de pămînt cu iuțeală. În adevăr, în astronomie, este ceva elementar că atunci cînd cometele sunt destinate să se depărteze, să nu se ciocnească cu pămîntul, rămîn noaptea din ce în ce mai mult pe cer, urcă spre zenit.
În puțină vreme, Bucureștii fură în mișcare. A doua zi seara, lume din lume, — unii cu binocluri, alții cu ochiane, — se grămădise pe bulevard, năvălea spre Șosea, aștepta arătarea rătăcitorului și înfricoșatului astru. Odorescu înota în glorie ca în elementul lui... Trecea de la o grupă la alta... O văzuse între orele 10 și 10 jumătate... Trebuia să se ivească…
— Și era cu coadă?
— Firește că cu coadă: roșie, galbenă și albastră.
Cu toate aceste, miezul nopței sună, sună și ora unu, iar cometa nu se ivi. O parte din lume plecă acasă decepționată... Altă parte, cea pînă la care teoria apropierei de pămînt a cometelor ajunsese, era cu totul îngrijată... Unii atribuiau ivirea cometei și sfirșitul lumei detronărei mitropolitului-primat... Păgînii însă, — și cîți nu sunt păgîni în ziua de azi? — nu credeau... pe cînd oborenii puneau cometa în socoteala intrărei în București a împăratului Austriei, — sosire ce, — e și drept a se constata — nu s-a putut întîmpla decît după îndeplinirea unei eclipse de lună...
Oricum ar fi fost, Odorescu, de la o zi la alta, își văzuse visul cu ochii. În București nu se mai vorbea decît despre cometă!... Cometa lui Odorescu!
Cu încetul, totul reintră în liniște. Trecuseră două săptămîni... Gloriile, — chiar cele mai mari — în unele țări sunt efemere. Odorescu scăpase cu succes de corigență... Poate că profesorii, în urma evenimentului, erau și interesați să nu facă altfel.
Pe el însă îl aștepta în curînd o mică decepțiune... Într-o seară — funestă noapte! — se afla la amicul său, la cel cu cărți de-ale lui Flammarion... Cometa apăru... Era ea, nu încăpea nici o îndoială. Mergea de la vest la nord-vest. Înclina vădit spre pămînt. Coada ei, scurtă, dar compensată prin faptul că era groasă și cilindrică, acea faimoasă coadă, roșie, galbenă și albastră, se mișca năbădăios... imita cîteodată legănarea pendulului, altă dată se da peste cap de trei ori... Sîmburele ei era roșu ca para. Odorescu și amicul său n-avură vreme să-și schimbe părerile. Cometa se apropia repede, vîjăia de lua lumea în cap, dar odată cu dînsa, — ce lua înfățișarea unui lampion venețian — se zărea și un patrat sumbru, — colosal zmeu de hîrtie vînătă al unor copii de peste drum ce atîrnaseră de sfoară cometa lui Odorescu.
Cartea de aur: Palatul fermecat
Strălucitele zile ale vieței au început să-și veștejească aurul pentru mine, dar iată-mă avut — și încă avut cum n-a fost altul — căci, ca să-mi treacă urîtul, numai pentru locuința ce am pus să-mi ridice am vărsat banii poșor.
Fațada ei se întinde pe o lungime de un kilometru și e din marmoră albă, mîngîiată de soarele Aticei. Ea și aduce întrucâtva cu a unor clădiri din India, deși le întrece cu mult, după cum visul și basmul au întrecut întotdauna realitatea. Arcuri nemăsurate de porți îl străpung din o sută în o sută de metri, și, de pe platforma necontenită a scărei lui de cîte cinci trepte, aleargă nesfîrșita colonadă de onix care, singură ea, a costat o sută de milioane. Ce este interiorul acestui palat cu greu se poate spune. El a întrecut cu desăvîrșire Casa de aur a lui Neron, unde erau săli îmbrăcate în plăci de sidef, de fildeș și de baga, și unde altele își aveau pereții cu totul coperiți cu aur și argint...
Fiindcă ce nu face banul atunci cînd voința și închipuirea urmăresc să dobîndească printr-însul desfătarea fiecărui simț omenesc, și cînd îl mai schimbă în iluzie a gloriei și a nemurirei, precum și în himeră a dragostei și a prieteniei?
Fațada clădirei ce dă asupra gradinei, pe care o prelungește nemăsuratul parc cu braniștele lui de copaci, ale căror frunze sunt uneori de tot albe și alteori de tot roșii și chiar albastre, este o altă minune. Se agață de ea o lume de plante urcătoare, iar trandafirii, după ce îi cuceresc împreună cu glicinele culmea, se prăvălesc de-a lungul zidurilor tot de marmoră și împrejurul ferestrelor și ușilor încadrate în chenare de lapis-lazuli, agată și jasp-sanguin, spre a se surpa în tumultoase cascade de argint, de aur, de purpură, pe cînd potirele mov ale florilor glicinei cîntă cu o notă melancolică pămînteasca zădărnicie.
Un mic tren subteran, ale cărui stațiuni se deschid în subsoluri, înlesnește serviciul, ce se face astfel cu repeziciune dintr-o parte a palatului în alta.
E de prisos a se vorbi de luxul cam rece dinăuntrul lui, dar asupra unora din falsele ferestre ce se întîlnesc ici-colo în încăperi, se poate stărui cu oarecare luare-aminte. La drept, ele nici nu sunt ferestre, deși au toată înfățișarea lor, ci numai niște pînze cinematografice ce te trec mările și oceanurile spre a te purta cînd în o țară, cînd în alta și a-ți da putința să le vezi pe rînd minunile.
Remarcabil mai este în zisul palat că una din sălile lui este sferică și că cei mai meșteri turnători de sticlă au izbutit s-o facă pe loc din una și aceeași închegare de cristal, pe care au schimbat-o apoi în una și aceeași oglindă.
Hăul pe care această sală îl înfățișază este spăimîntător, și se zice că cine s-ar pomeni fără veste în ea ar putea ușor să-și piardă mințile.
În sala bibliotecei — bibliotecă de altminteri închipuită, căci nu se află în ea decît o singură carte, — te așteaptă ironia nemărginitei surprinderi de a citi pe legătura acestui volum așezat pe o masă de aur, titlul de: Cartea Cărților. În fond însă, întocmită precum se poate vedea, ea este din foi ce nu sunt decît titlurile de rentă ale mai tutulor statelor, numele pe care îl poartă pare astfel cu totul legitim.
Dar cîte n-aș mai putea spune despre fermecatul meu palat, dacă, cu toate sutele de milioane ce am cheltuit pentru a-l ridica, nu s-ar întîmpla că tocmai în acest moment să voi să fac o țigară și, deschizîndu-mi tabacherea, să n-o găsesc pe ea într-însa.
Cartea de aur: Dramă banală
Lui Constant Cantilli
Serdarul Calomfir, bătrînul "taica-moșul", cum îi ziceau micii săi nepoți, era bolnav de o săptămînă. Dînșii plecaseră lunea la pension cu inima zburată. Și, odată în bănci, întristarea îi întunecase. Ochii le alunecau pe cărți. Citeau într-o doară. Nu scoteau nici o pricepere din literile ce le trecea pe sub ochi. Își aminteau turburarea și grija de acasă. Mereu se gîndeau la taica-moșu... Nu-și dau seama despre întîmplarea ce se pregătea, dar stau pierduți cu ochii în gol. Așteptau ceva și nu știau ce. Acest taica-moșu fusese, pentru ei, așa de iubitor! El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. Și tot el, săracul! le ținea parte în orice împrejurări.
Ora de recreație sosise. Prin clase, și pe afară, ceilalți băieți se jucau cu mincea și cu arșicele. Dar degeaba. Ei nu se amestecau în jocuri. Ființa lor sufletească, toată, era acasă, în sala străbătută, la plecare, în vîrful picioarelor... Reauzeau gîfîirea și răsuflarea grea a bătrînului — zăreau pe o ușe crăpată masa încărcată cu doctorii. Sticluțele, mai mari și mai mici, cu etichete mărginite cu chenare poleite, gătite cu scufițe verzi, roșii, albastre și galbene, nu le ieșiseră din minte. Chelia lucioasă a doctorului Axelmann, bărbierul cu lipitorile, cu păhărele pentru ventuze, șoaptele de prin colțuri ale familiei neliniștite, intrările și ieșirile unora și altora, strecurările pe lîngă pereți ale servitorilor, iar odată afară, alergînd, care pe jos, care cu birja — la spițerie, la medici — erau lucruri ce urmau să-i nălucească... Și cu toate că erau prea copii ca să știe ce e viața, și ce e moartea, aceste amintiri îi făceau sa se întrebe ce erau stafiile galbene purtate pe strade pe caruri de biruință, între popi și ciocli? Auziseră, negreșit, că aceste stafii sunt morții, și aflaseră că, într-o zi, toți au a se duce pe rînd... Dar unde? Dar pentru ce? Și neștiind să-și răspundă, mințile lor se risipeau grabnic în alte părți. Priveliști mai vesele îi înviorau. Se gîndeau la micii prieteni ce aveau în curtea casei de peste drum și la pătulele lor de porumbei. Revedeau foișorul locuinței părintești, înecat de trandafiri, ce urcau pînă la stîlpi. Dar grădina de din vale, ea ce se povîrnea pînă într-o baltă de trestii, cît era de frumoasă! Însă clopotul ce suna pentru reintrarea în clasă, amesteca glasul răgușit al pedagogilor cu rîsetele argintii ale copiilor și cu certurile lor pe capre, pe miele și pe ichiuri.
Copiii se înșirau, în vremea aceasta, și o luau spre clase. Unii erau plăviți, cu pielea obrazului ca floarea de zarzăr, alții oacheși — țigani cu ochii de flăcări. Părul unora semăna cu mătasea porumbului; al altora părea fuior de aur. Cei mai mulți îl aveau scurt și creț, negru ca abanosul sau castaniu cu scăpărări de aramă. O! ce giuvaere de preț sunt frumoșii copii ai Olteniei, dar și cît de prematuri și de iuți. Mulți încep să aibă ochii bătuți de pe la doisprezece ani. Sunt însă și cîțiva — cei căror li se zice "nerozi" — care se păstrează, multă vreme, mititei și mai măricei, îngeri.
Pavel și Grigore, nepoții serdarului Calomfir, n-apucaseră să intre în clasă, cînd o trăsură — caleașca a mamei lor, care venea să-i ia — se opri la poartă.
Acea doamnă, cu totul frumoasă, deși plînsă pe sub vual, și cu obrajii aprinși, vorbi puțin cu directorul. Taica-moșu trebuia, desigur, să fie mai rău, strigau copiii chemați la trăsură. Cu toate aceste, ei fură tîrîți, de cum intrară înăuntru, în vîrtejul viului aer al libertății. Zgomotul cu care fusese trîntită portița caleștei, tropătul cailor ce treceau de Foișorul-de-foc și ieșeau în podul cel mare al Craiovei, faimoasa cale a Unirei, ce începe cu Valea Vlăicei și sfîrșește cu Fîntîna cu Țeapă, totul îi interesa. În dreptul cofetăriei lui Struhală, caii fură siliți să-și domolească mersul, căci lumea ce se îmbulzea de-a lungul prăvăliilor, năvălea spre mijlocul podului. Părea că s-a întîmplat ceva neobicinuit. Steaguri fîlfîiau deasupra firmelor; o muzică izbucnea în răscruciul cel mic. La Cazin, în piața ce desparte clădirea de uliță, o masă coperită cu postav roșu, cu călimări și cu tot ce trebuie de scris pe ea, sărea în ochii trecătorilor și aduna mulțimea împrejur, trîmbița — stacojie, cum era marele eveniment, îndeplinirea aspirațiunilor generațiunei de la 1848 — adică domn străin și o dinastie dintr-o casă domnitoare. Craiovenii — boieri, neguțători sau meseriași, — în parte îmbrăcați încă cu paltoanele de iarnă — iscăleau pe capete, și, flocoși ca niște urși, mormăiau, scoțîndu-și focul pe domnia pămînteană și prorocind fericiri viitoare. Mai jos de Cazin, înapoi spre casa lui "Barbă-rasă", magazinul de mode al lui madam Kati Riedl se încărca pe dinafară, pentru luminăția ce avea să se facă seara, cu felinare de hîrtie și candele de mai multe fețe. Croitorul Ștanghelmann expunea la fereastră jiletci "Bismark", ca fața năutului prăjit. Acest nume nu era însă ursit să rămînă numai al unei jiletci. El păstra Europei o surprindere; avea, în curînd, să fie scuipat, peste lumea latină, de tunurile Krupp.
Donjuanii grădinei liceului se opreau dinaintea geamului prăvăliei lui Ștanghelmann, nu mai puteau de dragul jiletcelor prusăcești și, cînd se depărtau, lăsau în urma lor scîrțăirea de bonton a ghetelor de "Hula".
Plebiscitul în aer liber își urma însă cursul furtunos sub soarele primăvăratic al zilei. Mai ales, la Cazin, în fața mesei așternută cu postav roșu, zgomotul se făcuse asurzitor: un boier giubeliu, care nu vrusese să-și dea iscălitură pentru alegerea unui domn străin, bătea în retragerea, cocoșat sub grindina de lămîi și portocale cu care era izbit de cei dimprejurul mesei și, adunînd portocalele și lămîile cele mai bune, își umplea cu ele pozunarele, urmărit de hohotele de rîs ale tutulor.
Vuietul creștea. Un regiment se întorcea de la cîmp în mijlocul entuziasmului mulțimei. Urale zguduiau geamurile caselor și, dintre ele, numele de Hohenzollern, împreunat cu cel de Sigmaringen, se desprindea, împrăștiindu-se cu răsunete zgomotoase...
Dar oamenii mai de rînd — cum s-ar zice: poporul — în auzul cărora acest nume ajungea, îl scălîmbăia în așa fel, încît strănepotul lui Frederic-cel-Mare se încetățenea în orașul Banilor sub porecla de "Sic-Marine".
În vremea aceasta, odaia unde se aflau rămășițele serdarului reintra în tăcerea și seninătatea ei, turburate o clipă de înapoierea fetei și nepoților lui.
Preotul care citise toată dimineața, se repezise acasă să dea un păhărel de țuică peste cap și să mănînce... Vorba proverbului: "Morții cu morții"...
Intrînd pe ferestrele deschise, soarele își revărsa în liniște blîndețea mîngaioasă peste ospețul ce, înainte de a fi dat pămîntului, înțepenea pe o masă coperită cu un cearșaf, cu vîrful ghetelor în sus și cu capul între perini. O subțire cenușă de aur părea că umple odaia. Poleieli calde se agățau de cutele cearceafului și ascundeau între ele un fel de taină veselă. Aurul pervazurilor, cu toate că înnegrit de zăbranic, zîmbea împrejurul marilor oglinzi venețiane. Luminișul adînc al uneia răsfrîngea efigia ștearsă, trăsurile depărtate ale sărdarului.
Dar largile buchete de trandafiri sîngerii, de pe cîmpul negru al jețurilor de damască, vîlvorau printre frunzele lor verzi și ruginii ca și cum ar fi fost azvîrlite acolo spre a cînta o izbîndă neasemănat de mare...
Mortul, pe frunte cu pecetea unei taine cu totul adînci, înainta astfel sub poarta cea largă a veciniciei, înconjurat cu făcliile aprinse ale celor care apucă drumul cel fără întoarcere.
"Ce s-a făcut cugetarea, ce s-a făcut simțirea, ce s-a făcut viața?" erau întrebările ce se ridicau ca de la ele din ciudățenia zîmbetului ce încremenise agățat pe buzele mortului, iar în loc de răspuns, prăpastia în care se prăvălește pe rînd tot ce este, îl îmbăia în sudorile descompunerilor, îi scofîlcea obrajii și-l schimba la față pe fiece clipă mai mult.
Dar în salonul din stînga sălei de intrare, rudele și prietenii celui apus începeau să se adune. Canapelele și jețurile monumentale se împodobeau cu mari și grase cucoane și demoazele ale căror malacoave abia puteau fi stăpînite să nu le dea poalele peste cap. Bărbații, în gheroace care le treceau de genuchi, se înghesuiau pe lîngă ferestre, făcîndu-și vînt cu cîte-o imensă pălărie de panama sau netezindu-și cu dosul mînecei cilindrele de castor. Fratele mortului, cu guler și manișcă negre, lăcrima cuviincios, uitîndu-se la ceasornicul de aur al fratelui său, de care se asigurase îndată după moartea serdarului. Și fiindcă ușa se deschidea mereu, așa că salonul nu mai ajungea să încapă lumea, cucoana Catinca, cumnata lui și văduvă a răposatului, ieșea, în sfîrșit, din odaia de alături...
Casa intra atunci în jalea zgomotoasă a vremei vechi: tropăiri alergau pe coridoare. Trăsuri după trăsuri se opreau la scară. Țipetele se îndesau. Ele izbucneau din salonul cel mare întru întâmpinarea noilor sosiți. Cîte un "vă-ă-zurați cum mă călcă focul, cucoane Ștefane", sau "cucoane Iordache", după cum era numele celui care intra — întovărășea, de obicei, vaietele văduvei, frîngerile ei de mîini, și legănările capului și corpului ei ce făceau să trosnească jețul din încheieturi. Mîngăierile curgeau: "din pămînt am ieșit, în pămînt ne ducem". — "Toți o să murim". — "Fiecare la rîndul nostru, cucoană Catinco". — Și așa mai departe. Prietenele serdăresei, oase înșirate pe suflet, moaște ce unse cu untdelemn și stropit cu spirt s-ar fi desmucigăit, o înconjurau, aplecîndu-și spre dînsa chipurile ofilite, și o scoteau din leșinuri cu-o grabă domoală.
Boala de care zăcuse mortul era reluată atunci de-a capul: "cine, cine, — vai de ea și de ea! — s-ar fi gîndit la una ca asta? Tocmai își cumpărase haine de Paști... Îi zisese dînsa, nu e vorbă, să se astîmpere, să nu iasă în acea zi, mai ales că trăgea un vînt ce fura pe la spate. Însă care bărbat ascultă de vorbele femeilor, necum de ale nevestei... Parcă era să se mute cazinul Măcescului din loc. De! de! Bine era acum? Să-și lase el mătușa singură la vreme de bătrînețe! Dar fătuica lui — vătuiul — cum îi zicea, adesea, ce se va face fără el? Dar copilașii, mititeii mamei-mari? Apoi, fînul — cine-l va strînge de pe cîmp, că are să putrezească acolo? Dar rapița? grîul? porumbul?"
Și bătrîna, călugăriță sub zăbranice, își vărsa focul: "cine va avea s-o mai îngrijească? Trăiseră patruzeci de ani împreună și nu mai întocmeau decît un suflet. Armăsarii, el îi cumpărase. La balurile lui Iancu Bibescu, el o dusese în tinerețe ; datoriile ce făcea pe horboțele, pe la marfagii cu toba, el i le plătea; casa, el i-o zidise; pe fiica sa, el o măritase, de ajunsese gogea ministreasă".
Și boala serdarului își deșira împrejurările. El se întorsese pe sub seară... însă în loc să-și scoată hainele, să și le chitească și să și le așeze binișor în sertarul scrinului, se trîntise în pat îmbrăcat cum se afla. Cucoana Catinca băgase de seamă că ce era, nu era bine. Dar ce era să mai facă ? Unde să-i scoți vorbă cu șir din gură?... Ba că a văzut pe o muiere înfășurată de sus pînă jos într-un cearceaf alb și că dînsa i s-a luat în urmă din curtea bisericei Petri Boj, ba că, după ce a ajuns acasă, stafia s-a pitit pe după stîlpii porței...
— "Ce-e-e să-ți spun, cu-u-u-coane Nicule? M'moartea-moartea!"
Preoții însă umpluseră curtea: erau mai mult de treizeci și toți în odăjdii cu flori de argint și de aur pe fundurile stacojii sau pe verdele și albastrul catifelelor. Potcapurile negre, coroane împărătești pe care astăzi unii preoți bătuți de Dumnezeu le azvîrl după ușe și le înlocuiesc cu papistășismul pălăriilor șnuruite, dau o înfățișare și mai strălucită patrafirelor și bogăției maiestoase a vechei religiuni ortodoxe.
Vlădica, cu o adevărată coroană pe cap, se da jos din caretă și urca scara profilîndu-se în soare, venerabil ca Dumnezeu, sub schinteierea aurăriei și briliantelor. Dricul intra în curte, înhămat cu șase cai cu capetele împănate și mascate, cu trupurile îmbrăcate în valtrapuri negre, găitanate cu fir. Cioclii, care îi țineau de dîrlogi, își duceau la subțioară șlapele de mareșali ai morței și înaintau cu păsuri măsurate. Mormăiri alergau între poartă și grădină, lărgindu-se peste curte și chiar peste o parte a mahalalei. Muzica militară sosea. Ea se rînduia în stînga scărei. Convoiul se întocmea — nu se mai aștepta decît coșciugul cu mortul.
Dar căldura smulgea blesteme împotriva ceasului. Dintre cioclii, cîțiva își ștergeau sudorile. Alții, zorind pe oamenii casei, strigau în gura mare. Unul, mai tînăr, se dase la o parte și își făcea vorbă cu o fată din corul de muzică vocală. Alături, sub un pom, zbîrnăiri de muște răsculate zîzăiau. Năpustindu-se din zbor una peste alta, ele cădeau, ca trăsnite„ pe cîte o frunză sau pe cîte o creacă.
Dar preoții, în mîini cu făclii, coprinseră ulița. Alaiul se punea în mișcare. Leșinurile împiedicau exploziile durerei și curtea ce rămînea în urmă se cufunda pustie de însuflețire ca într-o groapă.
Țipetele cucoanei Catinchei nu se redeșteptară decît pe podul cel mare al Craiovei. Dînsa, cu capul scos pe geamul caretei, părea că voia să ia ca mărturie a durerei ce-o sfîșie, orașul întreg. Se bătea cu pumnii în piept și cerca să smulgă zăbranicul cu care era îmbrobodită. Dar instrumentele de alamă galbenă ale muzicei îi năbușeau țipetele. Trîmbiți și tromboane vărsau în auzul mulțimei zgomotoasă prăvălire a unui marș funebru.
Dîndu-se într-o parte, lumea își descoperea capetele cu un respect măsurat pe aurăria alaiului, pe numărul de trăsuri de casă și pe durerea nemîngăiată a văduvei.
Cînd dricul se opri în răscruciul de pește, muzica tăcu și preoții își începură rugăciunile, înghesuiți de gloatele dimprejur.
Un vînt subțire, largă suflare a încrucișărei de uliți, fîlfîia fășiile de zăbranic albastru înnodate la brațele îngerilor poleiți ai dricului. Cioclii, care duceau capacul coșciugului, îl puseseră jos, cu jobenul de castor al mortului deasupra lui. Catifeaua viorie cu care el era îmbrăcat, lua o înfățișare nespus de duioasă sub zîmbirile pe care soarele le strecura prin spărturile unui nor. Dar îngînarea rugăciunilor, graiul armonizat al celor dintîi părinți ai bisericii, se făcea adîncă și cîștiga buzele cucernice, puteri convingătoare, — dumnezeire ce se schimbă în cuvînt, pentru a se întrupa în omenire.
Dricul se repunea în mișcare și vocea preoților ce înceta, era înlocuită de corul muzicei vocale. Hodorogirile roților, pe podul de piatră al Craiovei, erau însă năbușite de sunetele limpezi ale corului. Ele păreau că ridică pământul în sus, că-l apropie de cer și că-l azvîrl în niște trepte stelare printre care viața materială, schimbată în viață fluidică, era tot într-o vreme și cîntec serafic și lumină orbitoare. Iar pînă la biserica Sfîntul Nicolae-beli-vacă, unde avea a se face slujba, lupta dintre vocile senine ale muzicei vocale și dintre sunetele celei instrumentale își desfășura poema.
Obosită, văduva își da capul pe spate și nu se mai deștepta din jumătatea ei de leșin decît în curtea bisericei, dinaintea coșciugului în care mortul zăcea pierit pe trei sferturi sub o surpare de flori. Ca și cum ar fi vrut să-l ia în stăpînire spre a-l dărui pămîntului, preoțimea se așezase în jurul lui și întocmea o jumătate de cerc. Clopotele bisericei, ce nu conteniseră să fie trase de un sfert de oră, își alinau prelungirile bălăngănitoare și pogribania vecinicei pomeniri se urca pe fumul de tămîie cădelnițat și se adîncea în albastra limpezime a corului. Vosglaseniile înlocuiau troparii și erau înlocuite de ectenii. Sfârșiturile vorbelor erau toarse de dascăli în sunete subțiri....
"Doamne mi-lu-iește".
Dar, cu încetul, slujba se făcea vijelioasă. Ea împrumuta aripile de flăcări ale credinței și zbura la Dumnezeu pe căi tainice; cînta lauda Tatălui și a Fiului, amintea zădărniciile lumești; se ruga pentru iertarea greșelilor mortului; pentru cele cu "voie" și pentru cele "fără voie", pentru cele "întru ființă" și pentru cele "întru neființă", pentru cele "întru știință" și pentru cele "întru neștiință" — trecîndu-i-le pe toate iubitorul de oameni și așezîndu-l, ca pe un bun, în curțile sale...
"Doamne mi-lu-iește"...
"Că adevărat deșertăciune, sunt toate și viața aceasta umbră și vis; că în deșert se turbură tot pămînteanul, căci precum a zis scriptura cînd dobîndim lumea, atunci în groapă ne sălășluim unde împreună sunt împărații și săracii".
Dar fata mortului, doamnă din lumea nouă care nu-și dă durerea în stambă și ce plînsese pînă atunci cu lacrimi tăcute, sfîșie aerul cu un țipăt, și rudele care se grăbeau împrejurul ei o sprijineau, fără să cuteze să turbure taina dumnezeiască cu mîngăierele lor...
"Slavă ție, Doamne, slavă ție."
Și slujba redeștepta jalnica trăgănire a clopotelor. Porumbieii bisericei, goniți de vijelia sunetelor, ocoleau turnurile lărgindu-și urcătoarele spirale, iar făcliile, ce fumegau, posomorau glasul preoților, și pogribania lua un caracter de pripă: sprijinit de doi diaconi, vlădica se apleca peste coșciug, miruia mortul și la urmă îi închina pieptul cu un larg semn de cruce.
"Slavă ție, Doamne, slavă ție".
"Că tu singur ești cel fără de moarte, carele ai făcut și ai zidit pre om, iar pămîntenii suntem din pămînt și în pămînt vom merge, precum au poruncit cel care ne-au zidit și au zis: că pămînt ești și în pămînt vei merge, făcînd tînguirea cea deasupra groapei cîntare":
"Aliluia".
Însă sărăcimea își făcea loc printre lume și vîrîndu-se cu obrăznicia neaverei ajungea la coșurile cu lumînări. Testemelele cu flori roșii erau mai mult smulse decît împărțite. Fratele mortului, silit de mulțime, se da la o parte și dezlega la gură sacul cu sfănțuici, cu firfirici de douăzeci și două și de treisprezece... Împărțeala cea nedreaptă începea: săracilor îmbrăcați mai bine li se punea în mînă mai mult. Celor goi, mai puțin. Văduvele se alegeau abia cu cîte o lumînare. Teleleicele plecau cu cîte trei testemele. Orfanii își stricau gura degeaba... Că scris este la carte: "că celui care are să i se mai dea, iar celui care n-are să i se mai ia"...
"Domnului-să ne rugă-ă-ăm..."
Și, mereu mai grăbite, aceste rugăciuni își repezeau scadroanele către asaltul cerului, grăbeau sosirea clipei cînd, pe urmele cîntărilor încetate, vocea de argint a unui singur preot răsună în inimi ca un flaut singuratic în mijlocul unei duioase înserări.
"Veniți, veniți, fraților, la groapă, să vedem țărîna din care ne-am zidit. Unde mergem acum ? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Sau cine este slobodul? Au nu sunt toți cenușe? Frumusețea chipului au putrezit? Și toată floarea tinereților o au veștejit moartea".
Îngenucheată pe pămînt uscat, văduva mortului se lovea cu capul de coșciug și coprinsă de astă dată de o deznădejde adevărată, își înfigea unghiile în pămînt... "Nu, nu" — și mai cerea răgaz... Își amintea viața ei, îl vedea pe Calomfir tînăr și frumos, printre perdeaua lacrimilor... Nopțile albastre, în frunte cu constantinatul de aur al lunei, recoborau peste dînsa... Se înapoia spre trecut — văduva la 15 ani de întîiul ei bărbat și remăritată la 17... Îmbrăca iar maloteaua de catifea havaiie cusută cu fir și înflorită cu mărgăritare pe care i-o dăruise de nuntă unchiul ei: Banu Teană. — Vedea, apoi, curtea plină cu butci și rădvane... iar Calomfir o ducea la cununie. Iconostasul nu mai era de sus pînă jos decît o singură lumină... Candelele albastre și roșii presărau prin colțuri nestemate... Isaia dănțuiește era cîntat și masa ocolită. Nașa o dăruia cu o fulie de diamante pe care i-o prindea în păr. Pe rochia ei de sarașir clipeau safire și pîlpăiau rubine — "O! nu, nu!" Și iar mai cerea răgaz. Se azvîrlea peste trupul neînsuflețit, îi coperea chipul cu sărutări, îi netezea părul, îi vorbea la ureche încet, îl coprindea în brațe... O! ar fi vrut să-l fure de-acolo și să-l ducă departe — unde?... nici ea nu știa. Dar se vedea fugind, cu el alături,în soare-apune... Și un colț de pădure i se arăta... Brazii o înconjurau, urcau pînă la cer, negura se îndesea, nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai simțea nimic. Și cu toate acestea era fericită. Bătăile inimei i se linișteau, tîmplele nu-i mai zvîcneau, o răcoare o îmbrățișa fără veste, — vîntul batistelor ce se mișcau deasupra ei — iar fiica sa, împreună cu cîteva rude, izbuteau s-o ridice de jos, s-o ducă la trăsură.
......................................................................................
"Că ochii au apus, picioarele s-au legat, mîinile au încetat, și auzul cu dînsele, limba cu tăcere s-au îngrădit și groapei se dă, că adevărat deșertăciune sunt toate".
Și vecinica pomenire pecetlui slujba, risipi alaiul, iar cosciugul pus într-o căruță, spre a fi dus la țară, apucă urmat de patru-cinci trăsuri spre bariera Amaradiei, pe sub care toată această dramă banală dispăru în fuga cailor, nemailăsind în urmă decît un nor de praf alburiu...
Cartea de aur: Casa cu no. 10
Casa cu no. 10 din ulița Nemților-cu-coadă era ca vioreaua: ea nu se vedea din verdeață. Pană și pe stîlpii de cărămidă ai împrejmuirei, ce erau legați între dînșii printr-un șir de bețe frumos strungărite și vopsite cu alb, vița sălbatică urcase amestecîndu-și frunzele cu florile tufișurilor de lemn cîinesc. În curte, trandafirii de dulceață și ronturile de liliac dau ocol casei și păreau crescute în voia lor. Dar curtea era largă și adîncă.
Sub pridvorul din față, niște corni bătrîni stau ca niște neclintite caraule de-o parte și de alta a intrărei ce da asupra scărei. Însă, de cum bătea vîntul, crecile li se mișcau fremătătoare, și frunza lor, luată în răspăr, da de gol cuiburile pline de cîntece pe care paserile le agățaseră pe cele mai înalte și subțiri ramuri; iar tot astfel, la vremea rodului, se mai destăinuiau și roșile boabe de mărgean cu care flacăra soarelui îi împroșcase.
Dincolo de colțul din stînga al clădirei, spre un fund al curței vătuit cu iarbă măruntă sau înecat de bălării, albea trupul văruit al unei cișmele purtînd deasupra țuțurului o Precestă zugrăvită în roșu și în albastru și ce ținea în brațe pe Domnul nostru Isus Cristos. Din umbra celor trei ulmi uriași ce-o adăposteau de soare, apa ce se vărsa ziua și noaptea din țuțurul de tuci în jgheabul unui trunchi de copac scobit, se făcea parcă mai dulce, încărcată cum era atunci de mireasma galbenelor flori ale unei salcii persienești ce creștea în apropiere.
Curtea și casa păreau, cu toate acestea, pustii. Țipenie de om nu se vedea în adevăr nici în pridvorul dinspre uliță, deasupra căruia coperișul de șindrilă înainta sprijinindu-se pe stîlpi rotunzi de zid, nici împrejur. Numai că, în jgheabul cișmelei, din care apa de afară săpîndu-și drum în caldarîmul mîncat de iarbă și de buruieni, niște rațe leșești, ce abia se țineau pe labe de grase ce erau, bălăcăreau și măcăneau. Și iar numai că, printre trunchiurile scălîmbăiate ale prunilor de după casă, ce întindeau departe ograda boierească, curcani și gîște, găini și cocoși, bibilice, se îndreptau cîrduri spre grajdurile depărtate și posace prin al căror bălegar scormoneau care mai de care.
De altminteri, mahalaua întreagă, trăsnită de arșița soarelui, zăcea tăcută și pustie în mijlocul îmbîcsirei prafului răscolit de roatele cîte unei sacale ori de-ale cîte unui car, căci — ce e drept — telegari înhămați la butci și rădvane nu treceau pe acolo decît din joi în Paști.
Semn că era casa locuită mai da însă și altceva.
Aproape pe cea mai de sus treaptă a scărei de lemn, ce ducea din pridvor la pod, o pisică albă își clipocea ochii de jăratic spre soare, iar ei se făceau aci galbeni, aci verzi, pe cînd, lenevos tolănită, își urma cu o nespusă mulțumire torsul, în căldura și în liniștea ceasului.
Dar din casă nu răsufla cel mai mic zgomot, afară doar de cel pe care îl făcea un război pus în mișcare într-unul din răcoroasele beciuri. Acolo se țeseau chilimurile și țărăneștile scoarțe, cît și pînzeturile de in și de bumbac sau vîlnicele de borangic portocaliu și alb... Că atît cucoanele, precum și femeile de rînd, nu stau în acele vremuri cu brațele încrucișate, își căutau de treabă văzîndu-și de îndestularea cu de toate a curței și conacului lor, iar nu băteau podurile pe jumătate despoiate și, adică, de la gît pănă aproape de brîu, cît și de la vîrfurile picioarelor pănă aproape de genuchi.
Înăuntrul locuinței de care e vorba, firește că nu dai prin urmare decît de chilimuri și de scoarțe, fie frumos așternute pe jos, fie țintuite în pereți ori întinse pe paturi... În "casa-cea-mare", cum i se zicea pe atunci salonului, tot paturi în formă de divanuri găseai în orice sălaș boieresc sau neguțătoresc te-ai fi dus și oricît de multă bogăție ar fi avut stăpînii lui. Abia Vodă izbutise, cu mari cheltuieli și nespuse greutăți, să care de la Viana vreo două canapele cu scaunele lor îmbrăcate în damască de matase și așezate cu grijă într-un chervan căptușit cu paie și avînd un coviltir de pînză groasă întinsă pe cercuri.
Încolo, așa era peste tot odaia de primire, iar tot la fel se înfățișa și cea din ulița Nemților-cu-coadă, cu mica osebire că în păreții ei se află un ocol de firide, cu perdele de borangic cusute în mătăsuri și fluturi, prin crăpătura căror se zăreau ori ciubuce de iasomie cu mari imomele de chihlibar înflorate în peruzele, ori mătănii de preț, călimări de argint de pus în brîu, iatagane și cuțite cu mînerele numai pietre scumpe și chiar, în una din ele, bătută pe fundul peretelui, o minune de icoană lucrată în sidef și adusă de la Ierusalim de cine știe ce neam al boierului.
În niște dulapuri cu geamuri scobite în zid, unul în dreapta, altul în stînga ușei, vedeai însă și cărți, dar nu pe franțuzie, ci toate legate în piele ca niște ceasloave și cu tiparul pe o hîrtie scorțoasă de cînd cu Papură-Vodă...
Cît despre gazete, nu prea se pomenea alta decît Vestitorul țărei românești, dată la lumină de obște cunoscutul Carcalechi, ce era trîntită pe una din sofale și în care se citea că regele Neapolului a fugit pe un vapor la Gaëta, cetate tare de pe marginea mărei, în care s-a închis. Mai dai cu ochii, pe o meșcioară, și de Curierul de ambe sexe, lîngă niște mătănii de chihlibar. Dar pe masa cea mare dintre cele două paturi, pe o tavă smălțuită cu verde, se desfășură, cu multă vioiciune de vopseli, intrarea sultanului în geamie, urmat de vizirul și de pașalele lui, printre zarfurile de argint ale ceștilor de cafea ce încărcau tava.
Dar din țigarea unui ciubuc rezemat de masă fumul încetase de a se ridica, și tăcerea de afară și din casă rămînea neclintită, iar vremea nouă, nici dînsa, n-a mai aprins acea țigare.