Poezie

Desperarea

Atâtea chinuri mă tot apasă, Curând ca floarea voi veșteji! Și spun la oameni, dar ce le pasă Dac-a mea viață se va fini? Nici consolare nu am în lume, Chiar râd mulțime de cântul meu. Stinge-te, viață, stinge-te, nume! Suflete, zboară la Dumnezeu!

Crezui odată c-a mea durere Ea se va stinge, dar eu mă sting! Căci nu am voie, și n-am putere Moartea ce vine ca să o resping. O consolare de l-astă lume Nu aflai încă la chinul meu. Stinge-te, viață, stinge-te, nume, Suflete, zboară la Dumnezeu!

În van vegheat-am fără-ncetare, Scriind în versuri dulci lecțiuni. Lumea-și râse d-a mea cântare, Râse d-a mele lamentațiuni! Și vai! nu este streina lume Patria-mi râse de chinul meu, Stinge-te, viață, stinge-te, nume, Suflete, zboară la Dumnezeu!

Al meu părinte servit-a însă, Servit-a țara unde născu; Putu să strângă, dar el nu strânse! În sărăcie el petrecu! Oh! și ce moarte îl luă din lume!... Dar râdeți toți de cântul meu. Stinge-te, viață, stinge-te, nume, Suflete, zboară la Dumnezeu!

Văduvi avute, recompensate, În aste timpuri sunt nencetat, Cele sărace sunt delăsate... Omul virtuții e insultat! Așa ajunge a noastră lume... Plânsul oprește cântecul meu. Stinge-te, viață, stinge-te, nume, Suflete, zboară la Dumnezeu!